De as putea sã-i dau un sens întregii vieti
AMOR AMAR
Mi-am fãcut cerneala
MAI DEPARTE
Dacã intri în valea cenusie
ZIUA CEA NOUA
întins e arcul cerului
EU, FLUVIU
Mã reîntorc încet
EU, MARE
O insulã, o plajã,
(Traducere de Stefan DAMIAN)
CULORILE VIETII
cu cele patru culori ale mele,
acum cã vremea zboarã spre apus,
i-as cere lui Van Gogh sã-mi împrumute galbenul
ca sã mã regãsesc printre florile soarelui.
Lui Pablo, cel nãscut pe o paralelã cu mine,
cu sigurantã as vrea sã-i fur albastrul,
albastrul cel mai intens, cel mai adânc,
ca sã regãsesc atmosfere strãvechi,
si sã-mi recapãt marea mea cea blândã.
Cu roturile ti verdele lui Mir?
întinse pe suprafete intense,
lipsite de nostalgii si de pãreri de rãu,
as vrea sã mã întorc la jocurile din copilãrie
în insula ce nu-mi mai apartine
ca sã cânt iar, precum copilul de-altãdatã:
Avampes vido vado ves.
cu care ti-am scris
scrisorile otrãvite
din struguri sarpesti.
N-am mai iubit nici o femeie
atât de-amar
chiar dacã pe cãrarea cu-amintiri
strugurii încã se mai coc.
a vântului fãrã sã ai nici o directie,
de cauti în vreme
centrul fiintei
ce moare pe încetul,
dacã pe marea îndoielii
îti duci corabia
tinteste bine spre zenit
ca ruta sã nu-ti fie la întâmplare.
Adesea cãlãtoria-i un hazard,
precum viata
care înainteazã, se duce si revine
si-ntoarce împotrivã-i chiar sensul si sfârsitul.
Cãci nu existã zare fãrã capãt
desi iluzia adeseori te face
sã mergi si mai departe,
chiar dincolo de linia vrãjitã care spune
cã viata este mai încolo,
si mai încolo,
unde, apoi, nu afli decât moartea.
si sulita solarã oscileazã
pe coarda vremii.
Tãcerea întinde
o mantie adâncã de neliniste:
nici cânt, nici vorbã
nu pot sã spunã mãretia clipei.
Noaptea, rãnitã
de prima razã neasteptatã
a sulitei solare
cade fãrã viatã dincolo de linia
vrãjitã a zãrii.
Si-o nouã dimineatã se deschide
ca o dumnezeiascã ranã
la cercetarea misticã a cerului.
Curcubeu ori luminã,
nori sau cer curat -
nu mai intereseazã drumul
pe care îl apucã asteptarea.
O nouã zi s-a izvodit.
pe albia vietii,
fluviu care a obosit
sã fie doar torent
si, câteodatã, râu.
Mã reîntorc la sensul
pios al existentei,
o iau spre vale,
în vreme ce-n înalt
totul capãtã formã.
Ghetarul se întoarce
pe culmea lui mãreatã
si se topeste peste povârnis,
încet, cascadã,
într-un suvoi care coboarã
spre a reface albia
unei vieti rãvãsite
de-o lungã secetã,
de viscol.
si, ca un zvâcnet, marea.
Ea îmi aratã zorii.
Copilãria mea suie
prin soare, prin vânt si nisip,
printre jocuri si printre ienuperi.
Apoi un strigãt, poate chiar un zbor
pe-un drum ascuns:
un vis ce-apare.
Asa ia nastere cãlãtoria,
si aventura mea
în cãutarea rãdãcinilor acolo unde marea
risipeste în bãlti, pe tãrm,
plãcerea ei si-a mea:
sângele însusi.
Seva mi-e chiar în apã.
Mã duce iar spre semnul unei întâmplãri,
înspre imaginea plinã de grijã a unei vieti
ce trebuie trecutã,
pe mine, reflectat în altul:
sub semnul aurorilor atinse,
al unei dimineti feniciene
în vreme ce-un moloh mã arde.
Aceasta e înmugurirea întâmplãrii
în vreme ce-mi caut semnul, urma,
în cenusa caldã
spre a renaste iar
într-o galben-solarã dimineatã.
Si iarãsi marea, sângele,
îmi leagã vremea de zorii
vietii
reflectatã în oglinda rãsturnatã
a fiintei mele pluriforme:
întâmplãri rezumate-n mine,
amalgam de sentimente si de tensiuni.
Si timp, miscare, si fiinta mea
incertã, irealã
când simt cã sunt o mare
ce urcã si coboarã-n marei de întuneric,
în linisti mult întinse, ce sfârseste
acum în spumã pe nisip,
ce explodeazã în clãbuci,
încet, la soarele
ce mângâindu-mã usor
mã arde pe de-a-ntregul.
