Iacob ROMAN
SÎNGEORZUL
Cine sînt eu, Doamne, să pot scrie
toate cîte mi le spune mie
îngerul, cu dreapta ridicată
cel ce nu greseste niciodată?
Copacul se usucă lîngă mine,
Învelisurile îi atîrnă-n vînt,
Dau să mă-ntorc si clipa mă retine,
Timpul schioapătă, se ascunde-n pămînt,
Sufletul mi-e plin de răutăti,
Gîndul la tine mă împinge-n prăpastie,
Firul de-argint cu care m-ai legat
Îl scriu aici si văd că s-a uscat.
JOIMARI
Acasă mă întorc numai pe jos.
Ca pe-un trandafir cu bun miros
Mă primesc cei patru bărbati ai familiei.
Am îmbătrînit si sîntem prieteni la toartă,
Ne asezăm pe scaun, sub poartă,
Din tindă coboară sora noastră, Maria
Cu trup arcuit în cîntare. Ca si alte dăti
Ea tine în mîini o oglindă. Străbunul
Îsi potriveste faimoasele sale mustăti
Si deschide usa cu dezmierdări pămîntesti
Unde l-am legat pe aducătorul de vesti.
El coboară panta în goană nebună,
Răsunetul pasilor săi ajunge pînă la luna
Casantă a acestui sfîrsit de aprilie,
Prin usa întredeschisă se vede mortul întins,
Lumînarea aprinsă, se-aude murmurul
Apei cu nume urît; o bei si uiti ce-ai trăit,
Cu cît te afunzi în pămînt, întîmplările
Tot mai fragede sînt.
MIEZUL PĂRESIMILOR
Dealul e o altfel de vale, dau să-l urc,
El coboară, vreau să-l văd, privirea mă doare.
Mi-e gura amară mormînt, femeia tînără
Din noaptea trecută îmbătrîneste subit.
Cineva îi strînge de gît copilăria trupului
În care a păcătuit. Cu mohorîtă haină
S-a-mbrăcat. Va mai înflori un lemn uscat?
Opărit de gîndurile rele, mă îndrept
Spre cina cea de taină. De cîteva ori
Mi-au dat să mestec otravă,
Creste iarba înaltă pe urmele mele.
Soarele, tatăl zilei viclene
S-a încins cu o sfoară de nori.
Ghetarul se sparge lăsînd să se vadă
Cupola imensă sub care petreci
Definitiv ignorînd spectatorii.
Încă ard în tărînă făcliile celor
Pieriti în lumină, semn că nu departe
De-aici este locul unde te pot întîlni.
Numai să nu fie vreun mort sub zăpadă;
Vai si iar vai cum ar pluti
Peste izvoarele reci, herghelia cerestilor cai.
Culege-ne, culege-ne pe toate odată,
Se oferă binevoitoare ciupercile otrăvitoare.
Strigătul, ca un val urias sparge
Auzul zeului de piatră.
PRIMA ZI DE PASTI
Din mijlocul labirintului, pelerinul
Nu mai poate să iasă. Stă si suferă
Ca o lăuză, ca un hot încuiat
În propria casă. L-a ciupit
O pasăre de buză. Nu mai e omul
Pe care l-ai cunoscut, cel cu ochii
Indiscreti si limbut. Binele lui
N-are formă si fată. Trupul ca un
Metal fără memorie nu mai învată,
Pasii de dans nu i-au iesit, s-a asezat
Linistit. Mare la stat si cărunt cum era
A tăiat cu cutitul tesătura cea rea.
Pescărusul, vulturul, ibisul, calul
Nu-si mai desprind de pe geam
Privirea lor de tărînă. S-au uscat
De frig si de foame încercînd
Să-l prevină. Smirghelul fin al
Privirilor lor s-a tocit ca un duh
Răcoros de izvor. Au murit toti
Fără să stie, acoperiti de zăpada tîrzie
Ca printr-un geam nespălat se vede
Cum se adapă moartea cu botul
Din trupul lor întunecat. Sîngele curge
Siroaiele se pot auzi dar poemul
Nu se mai poate citi.
A DOUA ZI DE PASTI
Liber cum sînt de orice-atasament
Mă uit la cuvinte si-mi zic
Doamne, dar nu mai înseamnă nimic,
Mîna le scrie, gîndul e absent
Le strig, urechea nu le primeste
Rămîne auzul crispat ca pămîntul
Niciodată udat. Cuvintele se uită la mine
Ca soldatii legiunii străine.
Trebuie să ne asculti si să taci
din lună muscă negrii vîrcolaci.
A TREIA ZI DE PASTI
Mi-am apăsat urechea la pămînt,
Popoare de seminte înaintau tiptil,
Cel fără ani voia să intre-n timp
Era o vale verde si mă-ntomnam copil.
Înfricosat, auzul schiopăta,
Venise clipa reavănă si rară,
Din anotimp lumina
Ca dintr-un măr musca
Nici iarnă nu era, nici primăvară.
Bate un clopot de cristal
În dunga satului natal.
