Monica ROHAN

 

Gradina nostalgica (sau Nostalgia gradinii)

 

(„ferice!”)

 

Ochii ferecati

sub lacate grele

ca sub lespedea muntelui tot

nu mai pot prin lumina de seara

a tristetilor mele

sa vada steaua rasarita la capat de pod,

Zadarnic ei stiu (si eu stiu)

ca acolo-i scaparea

ca acolo începe gradina cu rod.

O, Sufletul, numai sufletul n-a uitat

poarta spre care înca zburam

cînd prin ceata întristarii dintîi

ca printr-un munte de sare vedeam

El poate, (–mai poate!) ferice, sa ma poarte, supusa

spre steaua cea neapusa.

 

 

„Roata”

 

Boabe mari atîrnate în aer

ca paianjenii serii tremurînd translucizi

adunati în ciorchine de caier

îsi torc drumul

– sa nu ucizi!

Sa nu ucizi,

sînt sufletele care

mai adasteaza înca

'nainte de plecare

haladuiesc o vreme

în lacrimile-amare

încearca sa ne cheme

cît mai avem chemare

'nainte de uitare...

(Via creste pîn' la cer

cerul casei noastre, strîmt

dar se-avînta din pamînt

înspre stelele ce pier

pîna 'n noaptea-primavara

cînd tarîna lor rasare

într-o noua departare...)

Via creste, cerul cald

se apropie, sporeste

cu lumini în boabe line

vinu-n sînge locuieste.

 

Pasari vin sa-l pescuiasca

Vinul se transforma-n iasca.

 

Si se-aprinde peste vai

sufletul

stîrnind scîntei.

 

 

(Uimire)

 

Culorile dragonului povestesc.

Uimire de luna.

Nici o raza.

Fulgere din inima sa.

Balsamul primaverii,

bucuria apriga a florilor

sub zapada

lui februarie.

Buna dimineata, obraz însorit,

astazi ne întîmpina

o cîmpie verde!

 

 

(Necuprindere)

 

Mintea se limpezeste

Lentila de cuart azvîrlita în lume

Fluturi clipitori în plasa de aur

boabe de roua si boabe de viata

în plasa-argintata

navodu-i greu, zbaterea smulsa

din tainice ape

Necuprinderea striga în inima desmarginita

spune si tace si este-fiind.