POEME CĂTRE NOAPTE

    Cînd astfel mă consumă-a ta icoană...

Cînd astfel mă consumă-a ta icoană
ca lacrima pe cel jelind o rană,
fruntea si gura mi se-nmultesc
în juru-acestui chip stiut, suprafiresc.

Mi se pare că mai sus de-aceste-asemănări,
ce ne despart, fiindcă sunt dublate,
se desfăsoară o pură identitate.


    De la chip la chip, o, ce înăltare !

De la chip la chip,
o, ce înăltare !
Din vini se-nfirip
renunt si iertare.

Răcorosul suflul al noptilor,
splendid depărtate,
prin veacuri străbate.

Înaltă-ti cîmpul simtirii.
Îngerii dintr-odată
or să vadă.
recolta uimirii.


    Iată, îngeri risipesc prin spatiu...

Iată, îngeri risipesc prin spatiu
simtirea lor nesecătuită cîndva.
Arderile noastre i-ar infrigura.
Iată, îngeri ard roz prin spatiu.

În vreme ce nouă, săraci de alt har,
un lucru sau ni se refuză, ori ni se pierde-n zadar,
ei merg uimiti de ce-au împlinit
prin tărîmul lor întru totul desăvîrsit.


    Înapoi, voi pe care v-am rugat...

Înapoi, voi pe care v-am rugat
să-mi gustati în fine surîsul
(chiar dacă nu ar avea nici un gust),
în apropierea sa care ne covîrseste      înapoia stelelor din Răsărit
îngerul asteaptă mai limpede să devin.

Nici unul din voi să nu-l pîndească,    să nu-l urmeze
cînd va călca în luminis ;
răul de care am suferit  să-i fie       feciorească natură :
să  aibă încredere ca să-l soarbă.

Fost-am pentru voi  acru ori dulce,    să uităm asta,
altfel ne va învinge rusinea.
Voi ispăsi sau voi înflori    senin el judece asta,
el, care fără ca să-l ademenesc, sosit-a...

    Îngerului

Puternic, cuminte, candelabrul asezat
la margini: sus noaptea limpede se desena.
Noi ne cheltuiam într-o neluminată
hotărîre, la temelia ta.

Asta-i al nostru: să nu cunoastem iesire
din tărîmul acesta unde totu-i smintire,
tu deasupra zăgazurilor noastre te ivesti
si ca pe un lant de munti  le mistuiesti.

Deasupra tinutului nostru stau ale tale bucurii,
mîhnirea noastră nedeslusit ni se-arată;
ca a echinoctiului de primăvară noapte curată
între o zi si cealaltă părtas tu te tii.

Cine-ar putea în tine putin să siruie
din amestecul ce zilnic ne chinuie?
Splendori de tot felul tu porti,
nouă ce-i mai meschin căzut-a la sorti.

Cînd plîngem nu suntem decît înduiosători,
cînd privim suntem doar treziti.
Zîmbetul nostru nu-i decît seducător,
Si chiar dacă seduce, cine sunt cei momiti ?

Oricine. Îngere, mă plîng, - mă plîng oare ?
Totusi ce-nseamnă acest tînguit ?
Ah, strig, două lemne lovescu-le tare
dar nu mi se pare că sunt auzit.

Chiar dacă fac zgmot, mai bine n-ai să m-auzi:
nu m-ai simti decît doar că sunt ?
Luminează, luminează !  Fă ca stelele, de sus,
să se uite la mine. Căci iată altfel mă cufund.
       
    Cu acest nour, iată, ce-ascunde asa de sălbatic...

Cu acest nour, iată, ce-ascunde asa de sălbatic
steaua tocmai născută - (si cu mine),
cu muntii de-acolo, care-acum poartă noaptea
si pentr-un timp adierile noptii - (si cu mine),
cu rîul acesta de jos, ce răsfrînge sclipirea
unui luminis sfîsiind cerul - (si cu mine);
cu mine si cu toate acestea, să faci
unul si acelasi lucru, Doamne: cu mine si cu simtirea
care face ca turma întorcîndu-se la staul
s-aducă în suflul său marele, întunecatul
nimic-mai-mult al lumii, - cu mine si cu fiece lumină
în inima sumbră a atîtor lăcasuri, Doamne:
să faci un singur lucru; cu străinii, căci
nu este cineva pe care să-l cunosc, Doamne, si cu mine si cu mine
să faci un singur lucru; cu cei care dorm,
cu bătrînii ospiciilor, acesti străini
care tusesc grav în paturile lor, cu
copiii beti de somn la atît de străine piepturi,
cu toate acestea care nu-s prea sigure, si mereu cu mine,
cu nimic altceva decît cu mine si cu cei pe care nu-i cunosc,
să faci acest lucru, Doamne, Doamne, Doamne, acest lucru
care, lumeste-pămînteste, ca un meteor,
în greutatea sa nu strînge decît suma
zborului său; necîntărind decît sosirea sa.
   
    Porniti asa tare-mpotriva puternicei nopti...

Porniti asa tare-mpotriva puternicei nopti
ei îsi aruncă glasurile în hohotele de rîs
ce stîngaci se consumă. O lume în revoltă
plină de refuz. Si totusi ea inspiră spatiul
în care merg stelele. Iată, nici o nevoie
nu e de asta si ar putea, lăsîndu-se
îndepărtată cu indiferentă, să se petreacă departe
de noi, în nemăsurată distantă.
Si acum noaptea consimte si ne atinge fata
precum privirea-năltată-a iubitei; asta se desfăsoară
cu fata spre noi si poate îsi cheltuie
în noi fiintarea. Dar noi nu suntem demni de aceasta.
Poate să răpească putină putere de la îngeri,
asa încît firmamentul să se-aplece  pe pasii nostri
si să se amestece cu tulburătorul nostru destin.
Zădarnic. Căci cine-si dă seama ? Si chiar dacă
acolo unul ar fi avertizat: cui îi este-ngăduit să-si sprijine
fruntea pe spatiul noptii ca pe propria-i fereastră ?
Cine nu a tăgăduit-o ? Cine nu a tîrît
în acest element primordial
nopti contrafăcute, nopti rele falsificate
si nu s-a multumit cu ele ?
Noi am părăsit zeii pentru niste deseuri rău mirositoare,
căci zeii nu fac nimic ca să ne seducă. Ei au fiintare
si nimic decît fiintare, un prisos de fiintare.
dar nici miros, nici chemare. Nimic nu este asa de mut
precum gura unui zeu. Frumos ca o lebădă
pe fata apei fără fund a vesniciei sale.
asa merge zeul, si se cufundă, si îsi crută imaculatul alb.

Totul seduce. Chiar micuta pasăre
ne înfruntă din curatul său frunzis,
floarea nu are loc si îsi face drum către noi;
si vîntul, cîte lucruri nu rîvneste ?
Numai zeul,
asemenea unei coloane, lasă să treacă lucrurile, împărtind
de-o parte si de alta, acolo sus unde-o sustine,
usoara curbură a seninătătii sale, pururi aceeasi.

    Prisosuri de cer cheltuitoare de stele...

Prisosuri de cer cheltuitoare de stele
serbează deasupra mîhnirii. În loc să plîngi în perne,
ridică-ti ochii plini de lacrimi. De aici, plecînd de la
chipul tău plîngînd, ce se desăvîrseste,
începe al lumilor spatiu si se revarsă. Cine întrerupe
cînd tu într-acolo îndrepti suvoiul ? Nimeni. Doar tu
dacă dintr-odată lupti împotriva puternicei raze
ce vine din fiece stea către tine. Respiră.
Respiră bezna pămîntului si din nou
înaltă-ti privirea! Din nou! Usor si fără de chip
adîncul de sus pe tine se sprijină. Chipul fluid
din inima noptii împrumută chipului tău spatiu.

    Măretia noptii

Adesea te contemplam uimit, stînd la o fereastră ieri începută,
stam si te contemplam. Urbea cea nouă
încă mi-era ca interzisă, si privelistea, fără încredere,
stăruia în beznă, ca si cum eu nu asi fi existat. Cele mai apropiate
lucruri nu se străduiau să mi se facă-ntelese. Dinspre felinar
strada urca: vedeam că-mi era străină.
În fată - o odaie, caldă ca un suflet, sub lumina lămpii -,
deja făceam parte din ea; dar ei simtiră, traseră-oblonul.
Stăteam. Apoi un copil plînse. Cunosteam mamele
din casele din jur de ce sunt în stare, si stiam
si neostoitele pricini ale tuturor plînsurilor.
Sau un glas cînta si atinse o melodie
în afara-asteptării, sau dedesupt un bătrîn
plin de repros tusea, ca si cum trupul său pe bună dreptate
se-mpotrivea lumii ne-ndurătoare. Apoi ora bătu -,
dar eu numărai prea tîrziu bătăile, si ea trecu peste mine. -
Ca un băiat, unul ciudat, care, cînd i se-ngăduie-n sfîrsit,
mingea n-o prinde si nu stie nici unul din jocurile,
cărora se dedau altii asa de simplu-mpreună,
dar stă acolo tintuit, privind departe- încotro -? : stam si deodată
am înteles că tu vii la mine, te joci cu mine, matură
noapte, si te contemplam cu uimire. Acolo unde turnurile
mînioase erau, unde, odată alungat destinul,
un oras îmi sta în jur, unde munti a căror taină nu trebuia sfîsiată mi se împotriveau cu dusmănie si unde în cercul zării apropiate,
o străinătate înfometată venea si-mi înconjura sovăitoarea flacără
a simtirilor mele -: acolo fost-a, o, Prea Înalto,
că, fără a-mi fi rusine, tu m-ai cunoscut. Suflul tău
trecu peste mine. Nesfîrsit si grav dăruit,
surîsul tău pătrunse în mine.

    Ah, cadă la atingerea unui înger...

Ah, cadă la atingerea unui înger
o rază în marea aceasta pe-o lună,
si lăuntric inima-mi, coral ce se luptă-n tăcere,
cele mai tinere-ale sale crengi locuieste.

Tristetea pe care mi-o adaugă nestiutul
făptas, nesigură îmi rămîne,
curentul sovăie, curentul pătrunde dincolo,
adîncimile lucrează, si vadurile.

Iesite din nesimtitorul si-ncremenitul alt'dată,
horesc creaturi,  dintr-odată alese,
si larma istoriei îneacă
eterna tăcere a tot ce-i făptură.

    În desăvîrsita noapte

Ridicînd ochii din carte, din nenumăratele apropiatele siruri,
si privind desăvîrsita noapte :
o, cum asemenea stelelor se risipesc îngrămăditele simtiri
ca si cum ai desface-un buchet
cu sălbatece flori:

Tineretea celor usoare, legănarea celor grele,
conturul sovăitor a celor mai duioase -,
peste tot încîntare de comuniune si nicăirea rîvnire;
lumea-i prea mult si pămîntul de-ajuns.

    În inima noptii îngerului vreau să-i vorbesc...

În inima noptii îngerului vreau să-i vorbesc
să-l întreb de recunoaste a mea privire.
Dacă m-ar întreba dintr-odată: vezi tu Edenul ceresc ?
Ar trebui să-i spun: Edenul e mistuire

Vreau pînă la el gura să-mi-o ridic,
nesimtitoare ca a aceluia ce nu rîvneste nimic.
Si dacă: "presimti tu viata ?" are să-mi spună,
ar trebui să-i răspund : viata consumă.

Dacă ar afla în mine  acea bucurie,
ce pe chipul lui se face vecie, -
si dac-ar înălta-o în mînile sale,
ar trebui să spun : bucuria-i sminteală

    Suflul meu, nu l-am sorbit din inima noptilor...

Suflul meu, nu l-am sorbit din inima noptilor
de dragul tău, pentru ca tu într-o zi să vii,
asemenea unei tălăzuiri ?
Căci speram să-ti potolesc chipul
prin splendori cu neslăbită putere,
cînd în nefîrsirea-ti pe care mi-o închipuiam,
vreodată el s-ar odihni pe chipul meu.
Tăcut, spatiu venea pe fata mea;
spre a fi de ajuns marei tale priviri
sîngele meu se oglindea si devenea mai adînc.

Cînd prin palida răsfirare-a măslinului
noaptea domnea mai puternic printre stelele toate, mă ridicam,
mă plecam înapoi si învătam recunoasterea,
pe care mai apoi nicicînd nu-ntelegeam că vine de la tine.

O, ce puternic cuvînt fu semănat în mine
pentru ca dacă vreodată surîsul tău s-ar ivi,
prin privirea mea să-ti dărui spatiul lumii.
Dar tu nu vii, sau vii prea tîrziu.
Aruncati-vă, Îngerilor, pe acest cîmp de in
albastru. Îngeri, Îngeri, cositi.

    Cer nocturn si cădere de stea

Cerul cel vast, plin de măretia sa -
un prisos de lumi, o risipă de spatii.
Si noi, prea departe spre-a fi modelati,
prea aproape pentru a ni-l îndepărta.

Acolo, afund, cade o stea! Si dorul nostru de-a o vedea,
cu privirea răscolită, intim pătrunsă de ea.
Ce a început, si ce s-a destrămat?
Ce e vinovat? Si ce este iertat?

    Clar de lună

Acolo-n grădină, adînc ca o-ndelungă sorbire,
usor în fragedul tufis, un zbor ce se pierde, dispare.
Ah, si  luna, luna, pîlcuri de bogată-nflorire
atît de aproape de vecinătatea sa sovăitoare.

Tăcut, cum ne pătrunde. Esti acolo sus trează ?
Plină de stele si de simtiri fereastra ne iese-nainte.
Mîinile vîntului aduc cuminte
pe chipul tău vecin noaptea cea mai retrasă.

    Plimbare în noapte

Nimic nu e comparabil. Căci ce nu-i cu totul
singur cu sine, si cine-a avut cîndva ceva de spus ?
Noi nu numim nimic, îngăduit ni-e doar să-ndurăm
si să ne convingem că ici o sclipire
dincolo o privire poate ne-au atins în treacăt
ca si cum asta lăuntric trăită
este viata noastră. Celui ce i se-mpotriveste,
lumea nu ajunge pînă la el. Si cine-ntelege prea mult,
ce-i vesnic se fereste de el. Uneori
în marile nopti precum acestea suntem
în afara primejdiei, egal fragmentati
si-n stele-mpărtiti. O, cum ne pătrund !



Traduceri de George POPA