Primul poem

În dreapta bărcii

apostolii

au aruncat năvodul în memorie

si au hrănit cu pesti
multimea ce nu cunoscuse notiunea de apă.

Soarele nu apune în spatiul zilei a sasea

Privesc focul de la marginea raiului

cum îsi încălzeste palmele la temperatura propriului suflet
în apropiere heruvimii comunică prin metaforă,                                                           
mă asez cu Adam la umbra copacilor (neplantati în talpa lui Goliat)
cînd îi spun ce va să fie
primul mă aude universul.
Mă hrănesc cu carnea duhului
(din care se pot sătura ,,4 mii de bărbati afară de copii si femei“)
Ajut nasterea să se nască,
merg  prin estul lăuntric al zilei a sasea îmbrăcat cu sufletul peste haine,
în alergarea lor tălpile se sprijină pe realitatea visului.

Asist împreună cu marile viziuni

la  spovedania aerului respirat în viata  trecută
(se poate cumineca fără canon suplimentar).
Respir pentru restul universului cuvinte initiate în plămîn de pasăre.
Fără preafrumoasa zînă în apropiere
pădurea nu este sigură de propria sexualitate
nestiutoare de carte anatomia portretului se lasă purtată în rucsac.
Văzduhul mi-aduce vesti din copilăria ce-o trăiesc.

Deasupra pîinii celei spre o fiintă
ploaia nu stie dacă să cadă  sau să mediteze.

[,, Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintîi piatra asupra ei“
 (Ioan, 8, 7)

,,Si îl băteau cu pietre pe Stefan, care se ruga si zicea: Doamne, Iisuse primeste duhul meu!
Si, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!“
 (Fapte 7, 59 - 60)]

Un alt poem în care piatra nu a fost aruncată

1 Pentru a întîlni cuvintele acestui poem

am renuntat să mai concurez cu pietrele în alergare,
vroiau să facă din sufletul meu un muzeu al propriilor convingeri.

2 Piatra aruncată spre Sfîntul Stefan a deschis retina îngerului legat la ochi cu trupul lui.

 (Ei nu au stiut că vor însoti fiecare piatră aruncată
pînă cînd va intra în echilibru sufletesc.
Cînd piatra nu călătoreste spre propria inimă
loveste cu trupul în oameni)

3Pentru a nu-i evada sîngele 
trupul s-a învelit cu suflet,
înainte ca piatra aruncată să atingă carnea
loveste trupul de cuvinte
rescriind  fără pricepere poemele cu ritm si rimă
si discută cu o memorie pe care voi nu ati întîlnit-o dimineata.
Primul contact dintre piatra aruncată si personaj
are loc la nivelul centrului,
după sărutul necanonic
îsi privesc marginile desenate de oameni
si-i doare.
Pietrele aruncate se rostogolesc peste cealaltă parte a sinelui
nestiutorii de carte le confundă cu semne de punctuatie.

Hristos a rescris prezentul pietrei
a tinut în mînă inima mineralului fără să-i tulbure trăirile,
a mîntuit centrul pietrei
si toate visele ei au putut veni în pelerinaj pe Muntele Taborului.

Întorcîndu-se în inimă
piatra anulează gravitatia
trăieste ca si cum ar fi primul personaj convertit la crestinism.
Piatra poate medita doar dacă a fost purtată în buzunar de unul din sfinti.

(Dacă ati arunca piatra păstrîndu-i timpul în mînă
contactul nu ar durea.)

Una din genezele poemului

Înainte să mă nască pe mine
Dumnezeu a expirat tot aerul necesar fiecărui poem
eu doar invit poemele să-si care trupul în spate.

Fiecare piatră… metaforă… din poem
trebuie să stie că este locuitor în plămînul Marelui Zeu.

Fiecare poem prin cel de-al treilea ochi al său
locuieste în prima geneză,
doar cel care locuieste în Nastere îi poate împrumuta lui Dumnezeu
stiloul să-i scrie cu majuscule în buletin că este viu,
viata vietii nu poate fi atinsă de nici un deces.

Fiecare poem are un înger păzitor.

Irisul  a primit canon de la îngerul poemului să postească,
smerindu-se în culoarea alb a putut locui  obiectele din poem
a memorat pentru mine celelalte nume la care răspund lucrurile.
Cînd irisul meu a atins sufletul cu degetul
a început să se învîrtă în jurul unei axe ce nu-i apartine,
pot fi compatriot
cu gîndul cel mai intim al oricărui poem  care posedă constiintă de sine.
(Mi s-a dezvăluit că unul din irisi în viata lui trecută/a fost glezna unui înger
/iar celălalt încă îi este călcîiul).

Îngerul meu păzitor a vorbit cu îngerul păzitor al poemului-
amîndoi m-au ajutat să-l transcriu în limba română,
cuvintele au fost locuite de fiecare înger  în parte
apoi de mine.

Cînd poemul vrea să locuiască în propria constiintă
se asază cu fata la soare si se-nvîrte în aceeasi directie
pînă cînd unul dintre poeti privind în propriul interior
vede metafora grăbindu-se să guste dimineata la micul dejun
si o invită la următoarea ei viată.

(Se poate spune
că abia după ce a trecut prima parte din cei 1000  ani de pace
cuvîntul a recuperat drepturile de autor asupra lui însusi
si pentru a se vedea în oglindă nu mai are nevoie să fie citit în cenaclu).

Atît de aproape, încît folosim acelasi gînd

Povestea noastră de dragoste a început la marginea unei cîmpii verzi
ce nu cunoscuse începutul celorlalti
verdele ne legase la ochi
pentru a nu ne recunoaste înainte de vreme.

Cînd facem dragoste ne reamintim
că nu sîntem despărtiti
(nu acuzăm nici măcar diavolul de scrierea acestei amintiri)-
aflăm că sîntem unul.

Sufletele nu au nevoie să călătorească pentru a se tine de mînă
doar mintea o urc  în tren să ajungă la tine.

Eu te-am întîlnit
te hrănesc cu respiratia mea,
caută-mă în tine
intră înăuntru
si mă găsesti acolo.

Iubeste-te pentru a mă simti iubit.

Premiul revistei POEZIA la concursul „Porni Luceafărul…”, editia a XXV-a, Botosani, 2006