Elena Liliana POPESCU



 



CE POATE SĂ-NSEMNE?

 

Ce poate să-nsemne pustiul acela
pe care doar lacrimile-l udă fără răgaz,
făcîndu-l din ce în ce mai arid?

Ce poate să-nsemne adîncul acela
pe care te încăpătînezi să-l atingi,
cînd toate sperantele au murit?

Ce poate să-nsemne tristetea aceea
pe care o porti cu tine în noaptea
care crezi că nu se mai sfîrseste?

 

PIETÀ

Privirea pătrunde în marmura pură
Ce-si cîntă iubirea cea fără de seamăn
Si-n vesnica ei resemnare, îndură
Întreaga durere ce Lumii e leagăn.

Si Spatiul se strînge si Timpul dispare,
Doar marmura plînge-n tăcere...
Natura e mută. E doar disperare
Cînd moartea tributul de viată si-l cere.

Pierdută-i acum omenirea întreagă
Prin vina imensă si coplesitoare
Si însăsi Fecioara Maria se roagă
Doar pentru a noastră Iertare.

Si Cerul se-ndură si Gratia vine
Doar marmura pură e vie.
Eterna icoană, sculptată de Tine,
Rămîne a Milei divine solie.

 

UN VESNIC LABIRINT

Cunoasterea-i amăgitoare,
un vesnic labirint spre tine.
Străbati cărări serpuitoare
prin ne’ntelesul din destine
 
Supus al Suferintei, rege
la care cei mai multi se-nchină,
constrîns de el a întelege
si nu a ispăsi vreo vină.

Spre moarte totul te trimite,
fior ce teama îl încheagă
mister al Vietii nesfîrsite
ce doar Iubirea îl dezleagă

 

CÎT DE APROAPE...

Viata te învată mereu si tu ocolesti răspunsul
la întrebările cele mai simple, dar plătesti nepăsarea
întotdeauna cu suferintă, aproape de nesuportat,
si cauti vinovatul, întotdeauna altundeva,
prelungind agonia egoismului idolatrizat.

Refuzi să crezi ca totul îti este dat si nu vrei
să te bucuri, urmărind himeră după himeră
de la o zi la alta, de la un gînd la altul,
de la o viată la alta, de la un univers la altul,
de la un mister la altul, pînă la infinit.

Ai lăsat încă o dată să treacă-n nefiintă clipa
în care te-ai putea privi, singura oglindă
ce te arată asa cum esti, preferîndu-le
pe cele care deformează, pentru a te amăgi
încă o dată si a mai hoinări prin labirint…

Te fascinează culorile, de asemenea umbra,
căutarea fiind din ce în ce mai anevoioasă,
ademenită de farmecul nuantelor necunoscute
din rafinatele amestecuri de rău si de bine,
încorsetată de spasm, de senzatii, de nou.

M-ai căutat, fără să stii, în orice gînd peregrin,
cu disperarea celui ce n-a văzut niciodată
de unde izvorăste iertarea, lumina, iubirea,
purtîndu-si vie rana din suflet, nevindecată,
prin galaxiile contorsionate de spatiu si timp.

O, cîtă tristete e-n lume, ti-ai spus de-atîtea ori
continuînd ceea ce părea să fie viata ta grea,
fără să vrei să renunti la nici unul din gîndurile
ce te-au aruncat în vîltoarea de fapte amare:
n-ai vrut decît să trăiesti mai departe la fel…

Te-ai rătăcit alergînd prin întortocheatele cărări
ale disperării, hrănindu-ti cu imagini bolnave
visele de cosmar, sau năzuind spre mai mult,
spre mai bine, fără să bănuiesti cît de aproape
esti tu de tot ceea ce este dintotdeauna al tău.

 

Home