Rodica POPEL
Cum vremea
Cum drumuri trec în noi si ne colinda
Tristi calatori ce-au terminat de spus
Cum fierul vremii ara-n fierul grinda
Cu libertatea stîlpului ucis.
Alb plumburie luna dupa-nserare suie
Aceleasi infinite si neatinse cai
Hai sa strigam odata la dealul ce se roade
Sub fînul plin de greieri dorm sevele în clai!
De sub coline urca fantasma unui plop
Asemenea izbînzii în sabii albe suie
Cu pietrele sub talpa în vesnicul galop
Un cal ca o naluca întreaba de-o statuie.
Asemenea padurii si rîului trezire
Cuvintele de-a valma în stînca se opresc
Hai sa strigam cenusa ce zace în nestire
Cînd crengile batrîne în palma putrezesc.
Ce drumuri ne-au cuprins din dedeparte
Si dinlauntru ploaia cum sapa neîntrerupt
Cum fierul vremii ara un cîmp pentru nuntire
Si-l ducem mai departe în loc de asternut.
Atît de mult
Atît de mult m-am nascut
încît inima mea
aprinde zorile
aprinde piatra
si gînganiile mici sclipitoare
atît de mult m-am nascut
încît si umbra mea crede
ca am murit
ca nici nu-mi mai aduc aminte de mine.
Fara anotimpuri
Ma-ntîlnesc cu fratii mei de suflet
La o mare raspîntie
Unde nici vara nu este
Unde nici iarna nu este
Doar locul ochilor ca
o pata de cer
Ma-ntîlnesc cu mama mea
de suflet
La o mare bucurie
Unde nici primavara nu este
Unde nici toamna nu este
Doar sînul ei ca un izvor
de oameni
Ma întorc apoi la casa mea
La copilul meu
La pragul meu
Si la toate celelalte ce
nu mai sînt ale mele
Doar credinta mea