Considerată de filosofia antică – Thales din Milet – elementul primordial din care s-au născut toate, iar de stiintă, locul originar de aparitie a vietii, apa constituie o temă poetică prin excelentă, îmbrăcînd o varietate de simboluri. În această viziune, Hafiz consideră pe Anca, o fetiscană dintr-o cîrciumă, „suavă fictiune din apă si pămînt”.

Sacralitatea apei
Vechii egipteni puneau la originea pămîntului si a vietii apele Nilului. Zeul principal, Ra (Re, în lectură actuală), principiu al luminii,  a luat nastere dintr-un lotus primordial, creatie a apelor sacre ale Nilului. La rîndul lor,  faraonii, fii ai lui Amon-Ra pe pămînt, erau considerati ca avînd aceeasi obîrsie, asa cum se poate vedea, între altele, pe una din efigiile sculptate ale lui Tutankhamon. Pe de altă parte, sacralitatea Nilului constă în binefacerile pe care le-a adus oamenilor, hrănind nu numai pe egipteni, dar si pe poarele si vietuitoarele de dincolo de Egipt. Iată, din celebrul imn închinat soarelui de Amenofis IV (Aton=discul solar, Aknaton – „cel iubit de Aton”), evocarea Nilului: „Tu, Ikunaton, Domn al tuturora,  ai creat Nilul în Lumea inferioară, si l-ai adus pe pămînt ca să hrănească pe oameni… Există si un Nil în cer  pentru popoarele străine si toate vietuitoarele  desertului”.Imnul rigvedic al Creatiei pune la începuturi de asemenea elementul lichid, „noianul întins de apă”, idee reluată de Eminescu în Scrisoarea I.
                Sacralitatea apei este în mod deosebit celebrată în India. Sfinte înainte de toate sînt apele Gangelui, ale cărui unde spală păcatele celor ce se scaldă în ele, iar aruncarea cenusii mortilor în fluviul sfînt mîntuie credinciosul de lumea fenomenală pînă la a atinge starea primordială, absorbtia în Brahman:

Atingînd sfintele ape ale Gangelui si scăldîndu-te în ele,
tu mîntui pe strămosi pînă la a saptea generatie.

Omul cu dreaptă conduită si care
cu sufletul răpit se gîndeste la Gange,
în clipa cînd suflul său este gata să-l părăsească,
izbuteste să atingă cea mai înaltă stare.

Gangele oferă cel mai bun pat pentru  a muri,
el poartă fulgerător fiintele în ceruri.
În adevăr, Gangele este calea către cer
pentru cei care se scaldă în sfintele sale unde”.

La Delfi, în fascinantul peisaj ascendent al muntelui Parnas (2487 m), la începutul traseului se afla un izvor sacru – fîntîna Castaliei. Aici se purificau preotii înainte de a ajunge al templul lui Apolo, aflat mai sus, unde proorocea Pythia, apoi actorii care urmau să joace de-a zeii în teatrul situat la nivelul următor, precum si sportivii participanti la jocurile olimpice ce urmau să se defăsoare pe stadionul de la nivelul cel mai înalt, cîstigătorii fiind asimilati semizeilor.
                Ape sfinte biblice au fost Iordanul, lacul Tiberiadei. Hafiz consideră apă sfîntă – vinul – cu altă învestitie sacră însă decît euharistia cristianică: „De ce să  mori de sete, cînd ai la îndemînă/ a vietii sfîntă apă peste tristeti stăpînă?”

Fîntînile
În viziunea luminoasă a poetului anonim fîntîna constituie simbol al apoteozei dragostei, magicul loc initiatic unde boala sacră poartă la  confundarea si moartea extatică – „lumină din lumină si Dumnezeu din Dumnezeu” – pe cei doi meniti unul altuia; nu însă două nume, ci două perechi de principii ale contopirii universale – drag cu drag, dor cu dor:

                               La fîntîna lui Novac
                               Se-ntîlneste drag cu drag,
                               Se sărutî pînă zac.

                               La fîntîna din răzor
                               Se-ntîlneste dor cu dor,
                               Se sărută pînă mor.

Fîntîna cu „apă curată de lacrimi udată” din finalul baladei Mesterul Manole, consemnează întoarcerea, prin moartea jertfelnică, la începuturi, dar un reînceput tragic ce dezarmă dorinta reluării Creatiei în aceeasi formulă care cere drept plată durere si moarte.
Pentru Nietzsche fîntîna săltătoare din poemul Nachtlied (Asa vorbit-a Zarathustra) este simbolul ardorilor profunde de iubire, urcînd din adîncurile Eternitătii: „Nun reden lauter din springenden Brunnen. Auch meine Seele ist eine springenden Brunnen”. Pentru Hafiz fîntîna este metafora cunoasterii:

Ia cupa din fîntîna cunoasterii, Hafiz.
Ca sufletul să-ti fie spre adevăr deschis.

Lucian Blaga formulează un dublu concept asupra apei. Cel de al cincilea volum de versuri, La cumpăna apelor¸ este simbolul marcînd un moment decisiv, de cumpănă, – mutational în gîndirea poetico-filozofică a  poetului de la Lancrăm. Acum „cumpăna” dintre pozitiv si negativ se înclină puternic către viziunea pozitivă a vietii, altfel spus, de la atitudinea tăgăduitoare din culegerile anterioare – Pasii profetului, În marea trecere si mai ales Lauda somnului:

                Pe căile vremii se duc  si vin
                cu pas adînc ca de soartă
                albe fecioare si negre fecioare:
                îndemnuri ceresti              
                să fim încă odată,             
                să fim încă de o mie de ori,
                să fim, să fim!
                Dar eu umblu pe lîngă ape cîntătoare
                Si cu fata-ngropată în palme – mă apăr:
eu nu! Amin. – (Tăgăduiri),

– acum Blaga se „întoarce acasă” pentru a binecuvînta  satul natal al minunilor, arhanghelul din vatră, tara, floarea mărului, belsugul ciresului. În poezia care dă titlul volumului – La cumpăna  apelor, el scrie:
Tu esti în vară, eu sînt în vară. În vara pornită
către sfîrsit, pe muche-amîndoi la cumpăna apelor.
…Poteca de-acum coboară ca fumul
din jertfa ce nu s-a primit.
De-aici luăm iarăsi drumul
                spre tărna si valea, trădate-nmiit (s.n.)
                pentr-un cer chemător si necucerit.

Si iată luminosul cîntec al Întoarcerii  din finalul volumului:
                               Lîngă sat iată-mă iarăsi,
                               prins cu umbrele tovarăs.

                               Cîte-s altfel – omul, leatul!
                               Neschimbat e numai satul,

                               dup-atîti Prieri si toamne
                               neschimbat ca Tine, Doamne.

Iar în volumul Stihuitorul,–  frumosul poem închinat apei – fîntînilor:
                               Sapă, frate, sapă, sapă,
                               pînă cînd vei da de apă,
                               ctitor fii fîntînilor, ce
gura, inima ne-adapă.

Prinde tu-n adînc izvoare –
de sub strat stihie blîndă.
să se-aleagă din argilă
ochii lucii, de izbîndă.

… Să se  curme-n piept cuvîntul
cînd s-arată că pămîntul
stele si-năutru are –
nu numai de-asupra-n zare.

…Zodii sînt si jos subt tară
fă-le numai să răsară.
Sapă numai, sapă, sapă,
pînă dai de stele-n apă.
Dacă altădată (Tristete metafizică) poetul visa „În porturi deschise spre taina marilor ape… corăbii încărcate cu miracol străin, dar nici o minune nu se-mplineste”, acum află acest miracol, „corola de minuni a lumii” nu înafară si nu într-un dincolo, ci în adîncurile de acasă. Are loc „răsăritul magic”, cînd „liturgic astrul mă-ntîlneste-n văi, dezbracă patria de întuneric”. Materia se face cînt (Răsărit magic), graiul si apa – uimire (Fetita mea îsi vede tara).

 

Marea
Hafiz invocă marea  pentru ca perlele din sînul ei să devină cuvinte si versuri în poemele sale. Altă dată marea  devine metafora zbuciumului vietii si caută refugiu „în arca îndurătoare a vinului”. Asa cum am discutat pe larg în altă parte (Libertatea metafizică eminesciană), în lirica autorului Luceafărului elementul lichid ocupă un loc preferential, fiind reprezentat, alături de, izvoare, lacuri, rîuri, – mai cu seamă de mare, semnificînd miscarea eternă care, pentru poet, este însăsi definitia si conditia onticitătii. Pînă si dincolo, în  postviată, poetul vrea să fie vegheat de acest element definind ciclicitatea vietii: nastere, sfărîmare, renastere. Ne limităm să amintim aici doar faptul că actiunea din Luceafărul se petrece sub semnul mării: răsfrînt pe mare vede fata de împărat pe luceafăr; din mare se naste sub chip pămîntesc în două rînduri astrul chemat de Cătălina; dorul fetei este tensionat la infinit de viziunea mării; în palatele de mărgean din adîncul mării invită luceafărul pe Cătălina; mări de-a-notul petrec pe Hyperion către Demiurg;  iar la sfîrsit, marea devine diametral opusul axiologic al cerului, de unde luceafărul nu mai cade ca altă dată, marea fiind simbolul inconsistentei lumii umane.
După ce Victor Hugo, în poezia Oceano nox, evocase oceanul sub cerul nocturn ca un imens cimitir al echipajelor de „marinari si capitani” înghititi de oarbele sale valuri: „O, combien de marins, combiens de capitaines/ Qui sont partis joyeux pour des pays lointaines/ Dans ce morne horizon se sont évanouis/… Sous l’aveugle océan à jamais enfouis!”  – Baudelaire, în poezia Omul si marea, dezvoltă o „echilibrare” între cele două entităti. Marea este văzută drept oglinda omului căruia: „îi place să se cufunde în propria-i icoană”. Amîndoi – frati neîndurători –  constituie străfunduri amare, întunecoase si insondabile pe care îi leagă, si totodată îi învrăjbeste, gustul uciderii si al mortii – fără milă si fără remuscare:
                Om liber, totdeauna iubi-vei vasta mare!
                Ea este-a ta oglindă. Întreg sufletul tău
                Tu îl contempli-n largul imensului ei hău,
                Avînd aceleasi valuri s-abisuri mult amare.

                 … În amîndoi prăpăstii si bezne sînt profunde:
                Tu, omule, au cine adîncul să-ti măsoare?
                Tu, mare , cine stie ascunsa ta splendoare?
                În amîndoi o taină avară se ascunde.

                Si totusi, secoli, iată, s-au scurs nenumărati
                De cînd voi duceti luptă cu ură si turbare;
                Atît de mult vă place omorul – om si mare –
                Vrăjmasi cumpliti în luptă, o, frati neîmpăcati!
(trad. C.Z. Buzdugan)
Corabie beată, Arthur Rimbaud, coborînd din fluvii cuminti, dansează liber, „pierdut  scăldîndu-se  în Poemul Mării”  constituit dintr-o pirotehnie de privelisti fabuloase ale visului si mitului: curcubee sub orizontul mărilor, astri devorînd azururi, explozia aurie si albastră a fosforelor cîntătoare, ceruri delirante, adieri inefabile care îl înaripau către arhipelaguri siderale…  Numai că totul a fost un plîns  care a tinut prea mult. Poetul se trezeste din aceste nopti fără margini în care s-a exilat viitoarea Vigoare metaforizată de izbucnirea a mii de păsări de aur. „Zorile sînt prea sfîsietoare, orice lună este atroce, orice soare amar; să se sfarme corabia!”. Acum poetul preferă un ochi de apă sărac pe care un copil trist pune să lunece un vaporas de hîrtie fragil precum „un fluture de mai”. Preferă poezia miscătoare a umilei simplităti.
Cimitirul marin,poemul lui Paul Valéry, în acelas timp un exercitiu eufonic melodic prin excelentă, mărturisit de intentia însăsi a poetului, iar pe de altă parte, o meditatie. Aceasta pleacă de la contemplarea suprafetei linistite a mării(în contrast cu marea turbulentă din viziunile amintite mai sus) privită sub soarele amiezii, acoperis al Templului Timpului, rezumat de un singur suspin, si care ascunde atîta somn sub un văl de pară. Poetul declară că această viziune – frumosul cer dublat de infinitele sclipiri răsfrînte în mare, acest foc  fără substantă – îl scoate din atîta orgoliu si atîta lenevire, astfel că se lasă în voia casei mortilor peste care trece umbra sa, adică dubla emotie – a inimii si a intelectului. În felul acesta, inima poetului ajunge la izvoarele poemului, „între gol si evenimentul pur, măretia lăuntrică a poetului”urmînd să sune în rezonanta vremilor ce vin. Poetul devine tainica metamorfoză a mării sub focul solar –  simtire si gînd hrănite din ardorile celor din mormîntul mării, „nemurire neagră si aurită”  totodată, „sîn matern al mortii”.
 În acest moment, evocînd simbolic pe Zenon din Eleea, Valéry afirmă că săgeata, care zboară si nu zboară, este cuvîntul care îl naste pe poet, dar îl si ucide, iar împotriva stării pe loc poetul strigă: „Nu, nu! Sfărmati-mi trupul, această formă gînditoare!”. Dimpotrivă, el cere undelor mării ca mersul, reînnoirea să-i bea sînul, inima. Prospetimea mării îi redă sufletul, pentru ca din vasta mare înzestrată cu deliruri, să tîsnească din nou adevărata viată, si astfel, ca renăscut, să trăiască răsfoind paginile uimite ale poeziei.:

                Le vent se lève!... il faut tenter de vivre!
                L’air immense ouvre et referme mon livre
                La vague en poudre ose jaillir des rocs!
                Envolez-vous, pages tout éblouies!
                Rompez, vagues! Rompez d’eaux réjouies
                Ce toit tranquille où picoraient des focs!

„Vîntul se ridică!... trebuie să încercăm a trăi! Imensul văzduh deschide si închide iar cartea mea. Valul în pulberi îndrăzneste să tîsnească dintre stînci! Luati-vă zborul, pagini uimite! Rupeti, valurilor! Rupeti  apele pline de încîntare Acest acoperis în care ciugulesc pînzele!”.
Fluviile
O interesantă viziune simbolica privind apa, si anume, asupra fluviilor, dezvoltă Giuseppe Ungaretti în poezia Fluviile. Este noapte, norii se joacă în lumina lunii, iar poetul meditează privind cum fluviul Isonzo îi netezeste pielea precum o face cu o piatră: „Aici este Isonzo/ si aici cel mai bine m-am recunoscut/  fibră ascultătoare/   a universului”. Pentru că, scrie poetul, „Supliciul meu/ este cînd/  nu mă cred în armonie”. Armonizarea are loc cu universul si – în desfăsurare – acum cu viata, figurată în etapele ei printr-un simbol fluvial: „Am străbătut din nou/ epocile din viata mea./ Acestea sînt/  fluviile mele”/–  fluvii metaforic numărate în apele Isonzei.
                Prima apă amintită este cea a copilăriei si a originilor, – fluviul Serchio: din ele au scos apă timp de două milenii „oamenii mei de la tară/ si tatăl meu si mama mea”. Este invocat apoi Nilul, fluviu sacru care „m-a văzut/ cum mă nasc si cum cresc/  si cum mă mistui de nestiintă pe întinsele sesuri”. Periplul se încheie cu  Sena, fluviu de astă dată profan, cu a cărui apă tulbure poetul s-a amestecat si s-a cunoscut doar pe sine ca fiind cel lipsit de cunoastere, – cele patru fluvii străluminîndu-i în goană anamnezic meditatia sa în inima noptii, astfel încît „la vita mi pare una corola di tenebre” – viata îmi pare o corolă de întunericuri.
Pentru Hölderlin elementul cheie al universului său poetic este eterul. Dar elementul lichid este de asemenea prezent, si anume sub formă de fluvii: Neckar, Fluviul înlăntuit, La Izvoarele Dunării, Rinul, Isterul – care îmbracă multiplesimboluri si metafore. O primă metaforizare, plecată de la limpiditatea cristalină si însorită a undelor fluviilor, este spiritualitatea Eladei. Apoi, evocarea „semizeilor”, si anume Heracles, Socrate, Rousseau, Isaac von Sinclar – poet si filosof, precum si poetul în general, metaforă  indusă de faptul că fluviul naste în sînul muntelui, al înăltimilor, din logodna dintre cer si pămînt. O altă metaforă – reflex al îndoitei nasteri – cerească-pămîntească a Rinului. – este cea a împăcării dintre armonie si haosul primordial, cu putintă în spiritul prietenului Sinclair, cel de care „din copilărie cunoscînd puterea Binelui,  surîsul lui Dumnezeu nicicînd nu se fereste”. O semnificativă metaforă, indusă de tîsnirea pură, misterioasă a Dunării, precum si a Rinului, „cel mai nobil dintre fluvii”, priveste nasterea poetului si momentulinspiratiei, al dicteului divin:
                Ci eu acum la semizei mi-e gîndul
                Si trebuie să mi se dea o cunoastere
                A acestor fiinte nepretuite pentru că viata lor
                Face adesea să-mi bată inima plină de dorintă

Căci poetul este
                Un suflet ce nu poate fi supus, un suflet
                Cu foarte adînc temei,
                Această justete de sens si acest dar
                Atît de duios de a sti să asculti si să vorbesti,
                Asemenea zeului vinului, cu-o sfîntă plenitudine
                Si dezordinea unui dumnezeiesc delir,
În asa fel încît el face de înteles oamenilor de inimă
                Graiul fiintelor preacurate. (Rinul)

Iar în poemul La Izvoarele Dunării se spune: poetii, cei care au prezentă pururi în spiritul lor copilăria – asa cum fluviul păstrează si poartă în undele sale amintirea locului izvorîrii sale – căci poetii, primi născuti ai cerului, fii ai Destinului sacru si preoti ai sanctuarului Cuvîntului, – sînt adesea vizitati de Ceresti. Atunci
                O uimire peste măsură ne cuprinde si noi nu-i putem
                Tălmăci întelesul. Dar cu nectar voi întăriti aroma
                                                                                              suflului nostru,
                Si-atunci ne este oaspete încîntarea sau neasteptatul
                                                                                asalt al unui gînd.
                Dar cel pe care-l  îndrăgiti cu o prea profundă iubire,
                Nu are hodină pînă nu a devenit unul de-al vostru.

Astfel, Hölderlin imploră zeii să facă usoară prezenta sa alături de ei, si să rămînă „aici”, căci sînt atîtea lucruri încă de slăvit. Iar cîntul său este un cînt de iubire, pe care l-a simtit – „prin învăpăierile si palorile sale – cum se naste si cum se exală”. Căci atunci cînd se stinge flacăra sacră, imediat Tatăl Ceresc trimite pe poet purtînd focul, pentru ca să-l reaprindă si oamenii să fie în felul acesta din ev în ev binecuvîntati. Iar cînd  omul va uita Cerul, trimiterea va fi reînnoită.
                Reflex al metaforei logodirii de către fluviu a pămîntului cu cerul, în La Izvoarele Dunării, alături de Grecia –  patrie a Eroilor, este evocată de asemenea  Asia:
O, Asie, puterea fiilor tăi, o, Mamă,
Fără a tremura înaintea semnelor lumii
Purtînd tot cerul pe umerii lor si întregul Destin Înrădăcinati pe creste, zile de-a-rîndul
Primii au stiut aceasta:
Să convorbească de la singurătate la singurătate 
Cu Dumnezeu.
Căci spiritualitatea asiatică, panteismul ei, ne-a învătat comunicarea directă cu divinitatea,  mesaj fundamental al liricii lui Hölderlin. Iar comunicarea cea mai nemijlocită si mai roditoare este cea dintre poet si Dumnezeu, de la care – cu mîinile curate –  poetul primeste fulgerul, focul sacru pentru a-l dărui oamenilor.