MAGIILE APEI

Absolut si inefabil

Unde se scaldă-o fată, se arcuieste-un templu.
Din nalte frunti de lotus răsfrîngeri o contemplu.
Răsfrîngeri de Ideie plecată-n sens invers
Să-nvete absolutul din arderi si din mers.
Dar undă si lumină răpind-o infinit,
Fluid preschimbă forma si-o soarbe-n negrăit.

Cele două eternitati

Esenta e Izvorul, – si lumea-i pururi nouă.
Din el sporeste firea, sporeste si nefirea.
Neîncetat se-nfruntă fîntînile-amîndouă.
Viata îsi împarte cu moartea nemurirea.

Nocturnă

O pură melodie se unduia pe ape
Si lebedele mute părea că-s albe clape.
Se preschimbau în nuferi si-apoi în stime. Seara
Un înger melancolic aprinde-n stele ceara.

Metamorfoze

În unde Afrodita coboară din Ideie.
În lotus se preface o stea în lac căzînd.
Un înger cînd sărută se schimbă în femeie,
Sărutul mortii schimbă o lebădă în cînt.

Întîia nerăbdare

Izvoru-i numai ritmuri, el sfarmă-orice conture,
Eliberînd de forme ajunurile pure.
Nu trecerea măsoară cu unda-i săltătoare.
Invocă începutul, întîia nerăbdare.

Antinomie

Jos, unda mii de forme dă astrelor din hăuri,
Dar ele neschimbate se miră din eter.
Pe om îl joacă timpul, îl sfarmă-n mii de euri,
Dar spre nestrămutare noi n-avem nici un cer.

Miracolul

Există nopti cînd cerul se lasă-atît de-aproape,
Că lebăda si-aprinde cu-o stea un rug de cînt.
Si-n timp ce-o poartă astrii nemărginit pe ape,
Din neprihană moartea îsi face viu vesmînt.

Universala metaforă

Izvoarele visează o gură diafană,
Iar aurora muntii, cu aur să-ncunune,
Melancolia cîntul s-o vindece de rană,
Si ruga să coboare un înger din minune.