Eseu
 
 
EMINESCU MAI ESTE ACTUAL?* (I)


                                                 

                                                   George POPA



Titlul acestei expuneri poate pãrea socant, dar în aceastã epocã ultrarevolutionarã, a efemeridelor avantgardiste, a novomaniei în sine, a mòdelor literare de import, unele din ele de second hand, Eminescu mai este actual? Nu ne aflãm într-un galop extraordinar al progresului, încît un Debussy a putut spune cã Beethoven este depãsit, altii cã Rafael este depãsit? Mai rezistã creatia eminescianã în fata apocalipsei tuturor vechilor valori proclamatã si experimentatã violent de postmodernism? Ce valoare mai are Luceafãrul acum cînd s-a decretat cã nimic nu este mai urît decît frumosul?
    Nu a declarat un foarte circulat eminescolog cã Eminescu a avut inteligentã medie, încît Constantin Noica s-a întrebat: cu ce l-o fi cîntãrit? Un publicist si politician nevricos nu s-a plîns cã prea sunt filosofate „romantele” eminesciene? În anul aniversar, în Convorbiri literare, revistã sacralizatã de Eminescu, cineva afirma cã Eminescu este un poet minor, si pentru a demonstra acest lucru îl punea în comparatie cu triada româno-parizianã Tristan Tara-Ilarie Voronca, B. Fundoianu pe care îi considerã superiori pentru bunul motiv ca sunt mai cunoscuti decît Eminescu în capitala Frantei. Si, peste toate nu avem o publicatie care si-a fãcut un nume din a discredita si demitiza creatia eminescianã?
    Dar, fatã de asemenea liliputanisme, contemporane si viitoare, Eminescu a rãspuns nu numai în poezia Criticilor mei, (Critici voi, cu flori desarte / Care roade n-ati adus”), ci în mod mai usturãtor într-o postumã unde, printre altele, scrie: „Pisicutã criticoasã ... Nu se scuipã-asa în oameni, / Pun'te de învatã, dragã, / Nu stii carte, nu stii carte.” Detractorii valorii supreme a spiritualitãtii românesti ar fi bine sã aibã în minte recomandarea
din Tratatul grecesc despre sublim: „Nu se cade ca pentru o josnicie sã treci drept necuviincios în fata posteritãtii”.

    Tot în anul aniversar a apãrut o corespondentã ineditã dintre Eminescu si Veronica Micle. Unii au fost împotriva acestei publicãri, dar cei mai multi au considerat-o „evenimentul secolului” în cultura româneascã. Nu ne amestecãm în aceastã disputã, desi unele întrebãri rãmîn deschise. Dar, ceea ce trebuie de spus, este faptul cã, avînd în vedere tonul spiritual uneori scãzut al scrisorilor, comentatorii au respirat usurat: uite, domnule, cã, în definitiv, Eminescu a fost si el tot un om! Un om oarecare ca noi toti. Numai cã poetul prevãzuse aceasã reactie de automultumire: se va încerca, scrie Eminescu, sã se „arate ca n-ai fot vreun lucru mare / C-ai fost om cum sunt si dînsii. Mãgulit e fiecare / Cã n-ai fost mai mult ca dînsul.”
   
Existã o anumitã mentalitate a neîncrederii, a minimalizãrii valorilor proprii, ilustratã si de urmãtorul episod; în urmã cu cîteva decenii, dupã o conferintã despre Eminescu, o doamnã, universitarã, m-a întrebat oarecum conspirativ: „Credeti cã Eminescu este tot asa de mare ca si Goethe?”
    Rãspunsul la aceastã întrebare l-au dat o întreagã pleiadã de români si strãini luminati si iluminati. Vom aminti aici cuvîntul lui Emil Cioran, despre care nu se poate spune cã era prea darnic în superlative laudative. El spunea: „Ce a cãutat pe aici acel om pe care si un Buda ar putea fi gelos?” Si adãuga: „Fãrã Eminescu ar trebui sã ne dãm dimisie.” Iar dintre strãini, exemplificãm cu Bernard Show care a rãmas entuziasmat de poezii ca Strigoii sau Împãrat si proletar, si considera cã Eminescu, – citãm, „a înãltat din mormînd acel fin du siècle XVIII-XIX”, si cã ar trebui ilustrat de un pictor ca Delacroix si pus pe muzica de un Hector Berlioz.
    Este straniu si greu de explicat acest fenomen de respingere, sau cel putin de reticentã. Ca sã dãm un singur exemplu de aiurea, nu au apãrut tocmai în Anglia voci care neagã paternitatea shakespeareanã a operei marelui Will? Adicã noi, de ce sã fim mai prejos?    
    Suntem în epoca iconoclaziilor, dar dacã îl negãm si pe Eminescu, ce ne mai rãmîne? Ce punem în loc?
    Credem însã cã putem fi linistiti: pentru sensibilitãtile si mintile rãmase sãnãtoase în mijlocul intemperiilor supermoderne, Eminescu rãmîne legitimarea nostrã în fata vesniciei, – a vesniciei valorilor spirituale. Iar cei cîtiva rãtãciti ar trebui sã stie cã aureolele nu pot fi stinse suflînd otrãvit în ele si nici nu pot fi smulse pentru a fi mutate pe frunti avide de glorii de împrumut. Transplantul de nimburi nu prinde. Generatiile viitoare, retrezite la spiritualitate, se vor întreba: cum au putut sã-si înmoaie penita în noroi detractorii celui care nu putea sã-si înmoaie penita decît în luceafãr, dupã frumosul cuvînt al lui Tudor Arghezi?
    Cãci iatã si un antidot al paradoxului: s-a scris mult si multe despre opera lui Eminescu, dar cea mai profundã, mai fascinantã carte a fost scrisã de o strãinã, Rosa del Conte – cu un titlu la care nici un autor autohton nu s-a gîndit – Eminescu sau despre absolut – carte despre care Mircea Eliade afirma ca l-a fãcut sã-l cunoascã pe Eminescu mai exceptional decît îl stia...

*
În cele ce urmeazã vom încerca, sã rãspundem cît mai succint, si, de sigur, cu totul incomplet, la întrebarea: prin ce este Eminescu original si astfel, prin ce este universal si de întotdeauna.
    Originalitatea lui Eminescu este multiplã, si vom începe cu douã înfãptuiri bine cunoscute care ni se impun de la primul abord.
    Datoritã unei sensibilitãti muzicale de exceptie si în consonantã cu sensiblitatea muzicalã a poetului anonim, care a creat doinele si Miorita, Eminescu a reusit sã suprindã în lirica sa acea formulã unicã de îmbinare a cuvintelor românesti care valorificã la maximum capacitatea de cîntare a limbii noastre. Limba românã în cea mai aleasã a sa frumusete, atît ca încãrcãturã muzicalã cît si ca expresivitate – este cea utilizatã de Eminescu.
    b. În acelas timp, Eminescu a creat în lirica sa un timbru personal, cu neputintã de definit, pentru cã acest timbru este al negrãitului. Nu poti arãta cu degetul negrãitul, asa cum nu poti arãta cu degetul un oarfum. De cîte ori citim un poem eminescian, sau numai evocãm timbrul sãu inconfundabil, cum o facem acum, ne simtim purificati de o înaltã înseninare, suntem purtati infinit într-un tãrîm de o armonie unicã pe care Eminescu o voia sã fie a sferelor, asa cum scrie în poemul Muresanu.
    Dar, lucru foarte important, dacã graiul eminescian este inimitabil, nu trebuie uitat cã Eminescu este cel care a creat limba noastrã literarã, – a spus-o Maiorescu – si cã noi, fãrã sã constientizãm acest fapt, vorbim în grai eminescian.

În legãturã cu rafinata sensibilitate muzicalã a lui Eminescu si a românului în general, – dovadã melosul popular despre care Goga spune în mod genial: „Privighetori din alte tãri / Vin doina sã ne-asculte”, – permiteti-mi sã adaug urmãtoarele. La una din vizitele fãcute la Universitatea din Freiburg, Germania, directorul clinicii medicale m-a întrebat: de ce românii sunt atît de dotati pentru muzicã? Mi-a venit bine întrebarea si i-am rãspuns: „pentru cã Orfeu, zeul muzicii este de origine tracã”.
    Este aici un adevãr profund, nu prea relevat, dar pe care vrem sã-l reliefãm, pentru cã el defineste o trãsãturã cardinalã a spiritualitãtii românesti. Despre ce este vorba? Desfãsurarea melodicã are loc în trei momente: sunet, stingerea sunetului, nasterea sunetului urmãtor din energia indusã de sunetul anterior. Astfel, muzica este mulajul vietii, care însemneazã clipã, moartea clipei, nasterea clipei urmãtoare din clipa care tocmai s-a stins. Deci în ambele registre – muzicã si viatã – are loc o moarte spre înviere. Or, aceastã fiintã a muzicii se regãseste în tensionalitatea dulce-dureroasã ducînd cãtre moartea intiaticã din starea de dor, care ne este specificã, stare surprinsã admirabil de Eminescu, între altele, în Peste vîrfuri: „Mai departe, mai departe / Mai încet, tot mai încet / Sufletu-mi nemîngîiet / Îndulcind cu dor de moarte.” Se pare deci cã perceperea intuitivã a esentei muzicii ca pe o sfîsiere lãuntricã între fiintã si nefiintã ne este intrinsecã si, sositã din straturi adînci,ancestrale, ea reflectã înclinarea românului cãtre muzicã si cãtre starea de dor – calitãti întrunite culminativ de lirica eminescinã.

Trecînd acum de la limbaj la fiinta poemului eminescian, o deosebit de semnificativã orginalitate eminescianã constã în particulara fenomenologie a spatiului sãu poetic, (despre care ne-am ocupat in lucrarea Spatiul poetic eminescian, Junimea, 1983). Aceastã originalitate este fundamentalã pentru întelegerea poeziei lui Eminescu. Este vorba de o conceptie proprie a raportului dintre suflet si lumea din afarã. Si anume, folosind – fie o miscare a elementelor naturii, fie o miscare muzicalã sau luminoasã, Eminescu preschimbã realitatea exterioarã în spatii lãuntrice, spatii a cãror naturã este însãsi miscarea, tensionalitatea perpetuã. Eminescu realizeazã în acest fel o sintezã idealã între suflet si univers, între eu si cosmos. Izvodirea unui spatiu fizic care duce mereu la noi însine, este marea faptã eminescianã, „cogito”- ul (Georges Poulet) liricii sale, intuitia sa esentialã. Iar zãrile lãuntrice, îmbogãtite cu spatiile lumii, cu frumosul cosmic, se aflã în expanziune nemãrginitã, acesta fiind un alt caracter al originalei fenomenologii spatiale eminesciene.
    Vom exemplifica aceastã fenomenologie spatialã cu poezia Peste vîrfuri. Sã ne-o reamintim:

        Peste vîrfuri trece lunã,
         Codru-si bate frunza lin,
        Dintre ramuri de arin
        Melancolic cornul sunã.
       
        Mai departe, mai departe,
        Mai încet, tot mai încet,
        Sufletu-mi nemîngîiet
        Îndulcind cu dor de moarte.

        De ce taci, cînd fermecatã
        Inima spre tine-ntorn? -
        Mai suna-vei, dulce corn,
        Pentru mine vreodatã?

Aici spatiul fizic exterior este pus în dinamicã de o dublã miscare a unor elemente ale naturii, si anume, alunecarea pe cer a lunii si freamãtul frunzelor de arin. Aceastã miscare materialã, din afarã, este preluatã de o miscare muzicalã, de sunetul de corn; or, miscarea muzicalã are dublã fiintã: materialã si imaterialã, fizicã si sufleteascã; în felul acesta, sunetul de corn face ca spatiul fizic din afarã sã fie convertit cu cea mai mare usurintã în spatii lãuntrice, în zãri ale sufletului.
    Din acest moment spatiul exterior dispare si rãmîne numai miscarea pur sufleteascã. Or, aceastã miscare este a dorului, care este o tensiune fãrã potolire, fãrã rezolvare, se prelungeste indefinit – tot mai departe si mai departe, pînã ce devine atît de intensã, încît se transformã aproape într-o extinctie dulce-dureroasã: sufletu-mi nemîngîiet îndulcind cu dor de moarte. Se atinge astfel starea cea mai înaltã, mai transfiguratoare a experientei poetice în general si eminescianã prin excelentã: negrãitul, inefabilul.
     Considerãm cã pentru receptarea poeziei eminesciene, ea trebuie cititã în perpsectiva acestei particulare fenomenologii de transmutare a lumii în miscare pur interioarã. Eminescu creazã astfel cea mai eficientã cale de însusire – în experientã poeticã – a monismului lume-suflet, om-naturã solidarizati într-o unicã substantã fluidã, extaticã.


Home