George
POPA
Dacã în poemul Élévation (Înãltare),
Charles Baudelaire postuleazã depãsirea conditiei umane, motivatã
de minusvaloarea onticã si spiritualã a vietii, a lumii noastre,
fericind astfel pe cel ce „Se-naltã-n aurorã spre purele tãrii”
si „Plutind deasupra vietii, stie sã asculte / Ce spun lãuntric
crinii si lucrurile mute”, în Armonie du soir (Armonie de searã),
autorul Florilor Rãului desfãsoarã rafinata sa stiintã
a „corespunderilor” atît pe plan plastic, cît si spiritual, punînd
în cursã un joc al interferentelor vibratorii care împlinesc
finalmente o foarte sublimatã stare inefabilã:
E ceasul cînd pe lujer în seara ce se stînge,
Cãdelnitînd miresme, s-evaporã-orice
floare;
Si svonuri si arome se-nvãlmãsesc usoare;
Vals trist si o sfîrsealã ce sfîsie
si-nfrînge.
Cãdelnitînd miresme, s-evaporã-orice
floare;
Si freamãtã-o vioarã pe-o inimã
ce plînge.
Vals trist si o sfîrsealã ce sfîsie
si-nfrînge.
Frumos si trist e cerul, altar fãrã hotare.
Si freamãtã-o vioarã pe-o inimã
ce plînge.
O inimã duioasã pe care neantu-o doare !
Frumos si trist e cerul, altar fãrã hotare,
Iar soarele-n apune se-neacã-n propriu-i sînge.
O inimã duioasã pe care neantu-o doare,
Din tot ce-a fost luminã orice fãrîmã
strînge !
Iar soarele-n apune se-neacã-n propriu-i sînge.
Icoana ta în mine potir arzînd mi-apare !
În acest poem spatiul poetic desfãsoarã o fenomenologie
analoagã celei a universului eminescian: este structurat mai întîi
un spatiu exterior aflat în miscare, si anume miscarea unor elemente
ale naturii, pentru ca apoi, nemijlocit, sã intervinã o miscare
muzicalã, – ambele miscãri fiind chemate sã înfãptuiascã,
prin dubla naturã a muzicii – materialã si imaterialã,
– transfomarea spatiului fizic din afarã în spatiu lãuntric.
Tensionalitatea miscãrilor senzoriale- sunete, parfumuri, tonuri cromatice
– dezvoltã zãri sufletesti care iau amplitudine cosmicã:
spaima de neant, de genunea întunecatã si fãrã
margini ce absoarbe lumina ucisã – luminã care „se îneacã
în propriu-i sînge”.
Or, acest infinit exterior – real si potential, convertit
în spatii lãuntrice ale sfîrsitului, ale golului, se salveazã
finalmente concentrîndu-se într-un sãlas minimal constituit
de ultimele rãmãsite ale unor trãiri luminoase de altãdatã.
Iar în miezul acestui focar luminos luceste icoana sacrã a iubitei,
icoanã care apare asemenea unui potir de aur continînd sfînta
euharistie prin mijlocirea cãreia poetul se va mîntui de noapte
si neant.
Acest moment sacru este pregãtit de alte momente
liturgice: florile evaporînd miresme, asemenea unor cãdelnite,
cerul „mîhnit si frumos”, vãzut ca o imensã boltã
sub care se aflã altarul purtînd chivotul iradiind luminã
într-un nemãrginit întuneric.
Viziunea icoanei fiintei dragi devine misticã:
ea se transformã în felul acesta într-o tainã divinã,
euharistia fiind una din cele sapte Sfinte Taine ale bisericii. Aceastã
tainã, strãlucind auriu, este, la rîndul ei, tãinuitã
în adîncurile negrãite ale sufletului, constituind unicul
antidot si unicul refugiu al poetului în fata amurgului aducãtor
de beznã, a necuprinsului gol existential.
Un amestec particular de mysterium tremendum si mysterium fascinans, aceasta
este lirica lui Georg Trakl. Poezia Transfigurare este exemplificatoare în
acest sens: „Cînd se face searã / Pe furis te pãrãseste
un chip albastru. / În tamarin cîntã o micã pasãre.
// Un cãlugãr îsi împreunã / Cu blîndete
mîinile deja moarte. / Un înger alb vine sã o vadã
pe Maria. // Noaptea în coroanã / De violete, de spice si de
struguri purpurii, / Este ceasul vizionarului. // La picioarele tale / Se
deschid mormintele celor plecati / Cînd îti odihnesti fruntea
în mîinele tale de argint. / Tomnaticã si calmã
luna opritã pe buzele tale, / Cînt întunecos beat de-al
macului suc. // Floare albastrã / Ce cîntã soptit în
piatra vestejitã”.
În poemul în prozã Revelatie si pierdere,
Georg Trakl afirmã cã într-o searã a vãzut
cum fata sa „l-a pãrãsit”. Dar atunci în el s-a ridicat
„umbra albastrã si radioasã a unui copil, ca un cîntec
de duiosie”. Poemul Transfigurare începe cu acest act al pãrãsirii
poetului de cãtre chipul sãu diurn, luminos ca cerul: iar ca
ultimã reminiscentã a zilei, mai stãruie cîntecul
unei pãsãri ascunsã într-un tamarin. Dar pierderea
chipului de fiecare zi, chipul realului, face loc, acum cînd se însereazã,
chipului vizionar.
Si iatã, apare imaginea unui ascet care-si face
rugãciunea îndreptîndu-si spre cer mîinile secãtuite
de viatã, pentru ca un înger sã coboare si sã
viziteze pe Fecioara Maria, întregindu-se astfel o treime a sacralitãtii:
mîinile în rugãciune ale celui care a renuntat la viata
comunã, heruvul, Preacurata. Aceastã întreitã
puritate centreazã scena vizionarã a poetului pe fundalul noptii
pregãtitã festiv, încoronatã pentru acest ritual,
pentru aceastã logodnã divinã, cu flori si fructe ale
abundentei purtînd culorile obsedante ale creatiei trakliene: albastrul,
auriul si rosul regal, alãturi de curãtia si strãlucirea
albului, îmbogãtit în continuare cu imaginea mîinilor
de argint si a fruntii cufundatã în aceste mîini; frunte
în meditatie la cei plecati din lume care îsi desfac sãlasurile
mortii, lãrgind spatiul poemului cu infinitul de dincolo.
La polul opus adîncurilor, spatiul se lãrgeste
pe verticala cerescului cu viziunea lunii avînd culoarea si melancolia
tãcutã a toamnei, a sfîrsitului. Dar ce fel de sfîrsit?
Lumina selenarã devine pe buzele noaste o licoare magicã, un
„opiu” menit sã înfãptuiascã o moarte transfigurãtoare.
Si, în cele din urmã, întreaga extaticã se concentreazã
în albastrul unei flori „care cîntã în piatra vestejitã”.
Este aici o subtilã si complexã metaforã: albastrul
restituie poetului chipul „pierdut” pe care-l îmbinã cu azurul
în simbolul perfectiunii – corola; floarea albastrã are însã
si un armonizant: ea nu este materialã, ci un cînt abia murmurat
în piatrã; dematerializatã, concretitudinea devine consubstantialã
cu muzica. În felul acesta, transfigurarea nocturnã face ca
realul sã se transmute în negrãit.
Tragica revelatie a vizionarismului lui Georg Trakl si
grãirea muzicalã în versuri eliptice, cu suflu sacadat,
ne poartã în negrãitul cel mai tulburãtor, avînd
darul sã exorcizeze, cu strãfulgerãrile sale sincopate
insolite, eroarea nevindecabilã a fiintãrii omenesti. Boala
sacrã a poeziei este cea care a constituit modalitatea de mîntuire
a poetului si, la rîndul sãu, cu mîna-i „linã”,
ne dãruieste poemul care este euharistia lui Dumnezeu cheamã
sã ne facã una cu divinitatea: „O, al Omului chin de nespus.
/ El care luptã mut cu îngerul sãu. / Întinde,
de o boalã sfîntã rãpus, / Mîna sa linã
cu pîinea si vinul lui Dumnezeu”.
Rainer Maria Rilke, în Sonetul cãtre Orfeu II,13 exprimatul,
manifestatul se elibereazã de el însusi, si astfel si noi însine,
adãugîndu-ne „totalitãtii de negrãit” a necuprinsului,
taumaturgie cu putintã prin poezie, prin cîntul orfic:
Fii înaintea oricãrei despãrtiri,
ca si cum s-ar afla
în urma ta, ca iarna care tocmai sfîrseste.
Cãci printre ierni, e-o iarnã ce-atît
te va ierna,
cã inima ti-o-ntrece si supravietuieste.
Sã mori neîncetat în Euridice –, si
suie cîntînd iarã,
si mai mult slãvind, suie-napoi în raportul
curat.
Intre cei ce se sting în apunerii tarã,
fii un cristal care, sunînd, s-a spart cu sunetu-odat'.
Fii – si cunoaste si a nefiintei stare,
nesfîrsit întemeind lãuntrica-ti vibrare,
deplin s-o desãvîrsesti în aceastã
unicã oarã.
Printre uzatele, ca si printre mutele, fãrã
nume,
rezerve ale deplinei naturi, – negrãitele sume
–
extatic sã te numeri – si numãrul fã-l
ca sã piarã.
Rilke si-a ales drept erou preferat al universului poetic al Sonetelor pe
Orfeu pentru cã zeul muzicii trecuse prin moarte si renãscuse,
deci domina ambele „imperii”, ambele stãri, fãcîndu-le
una în firea sa. Or, pentru autorul Elegiilor duineze, „afirmarea vietii
si a mortii este unul si acelasi lucru. A recunoaste una fãrã
cealaltã ar fi o restrictie care ar exclude orice infinit”; moartea
nu este decît cealaltã fatã, ascunsã, a vietii,
pe care nu o vedem pentru cã este întoarsã de la noi.
În perspectiva acestei viziuni, în sonetul de mai sus poetul
afirmã cã, pentru a nu cãdea pradã aneantizãrii,
trebuie sã ne aflãm mereu înaintea oricãrui rãmas
bun. Numai asa vom putea preîntîmpina acea „iarnã” atît
de lungã, încît ne-ar putea depãsi inima, fiintarea,
si ne-ar supravietui în golul rãmas.
Cum am putea înfãptui acest lucru? Cum sã
evitãm stingerea definitivã si sã intrãm în
circuitul eternitãtii? Trebuie, afirmã Rilke „sã murim
neîncetat în Euridice”: sã intrãm în ciclicitatea
perenitãtii proprie muzicii: sunet, stingerea sunetului, renastere
în sunetul urmãtor; si aceasta consecutiv, pe de o parte, prisosului
energetic acumulat în intervalul dintre cele douã sunete, iar
pe de altã parte, datoritã necesitãtii interne a armoniei
care însemneazã suirea cãtre un nou raport; iar aceasta
în dublu sens: muzica, asa cum a stabilit Pitagora, este un raport
al numerelor; dar si viata este un raport între numere. Sîntem
numerici si nu entitãti monadice – însingurãri absolute.
Parcurgerea procesualitãtii trifazice a muzicii face ca moartea sã
fie mereu întrecutã. Fiecare sunet, fiecare clipã poartã
acel impuls suitor care strãbate prin moarte cãtre o nouã
treaptã de fiintare. Si astfel, prin cînt, ne mentinem pe orbita
eternitãtii. A eternitãtii de model uman, care este intermitentã.
Si Rilke întãreste ideea poeticã prin motivul cristalului,
care sunã cînd se sparge: deci sunetul, care însemneazã
existentã, este indisolubil legat de disparitia lui, de nonexistentã.
Astfel, în cînt cunoastem amîndouã
stãrile, care se conditioneazã între ele: fiinta si nefiinta.
Latentele active acumulate în pauza dintre sunete în muzicã,
între douã clipe în viatã, „întemeiazã
nesfîrsit” vibratia clipei urmãtoare, fiecare clipã fiind
un unicat de plenitudine, un unicat de împlinire existentialã.
Tertina finalã a sonetului rezumã ideea
poeticã a vesniciei umane: suis sincopat, energizat de chemarea cãtre
inexprimabil; clipa ta, care este numãr, fãrîmitare,
adaug-o „totalitãtii inefabile” a naturii. Adaugã-te jubilînd,
deoarece în felul acesta numãrul, limitele se frîng, dispar,
pentru a ne pierde, a ne absorbi în Unul Universal, idee hindusã,
idee goetheanã si nietzscheanã, idee exprimatã de Isolda
în finalul operei wagneriene.
În majoritatea poemelor comentate mai sus, s-a vãzut cã
inefabilul devine o misticã a experientei poetice.
Pentru Omar Khayyam, omul este alesul Creatiei trimis
în lume „dintr-un tãrîm cunoscut doar poetului”, pentru
a înfãptui transmutatia Fiintei într-o mai înaltã
esentã – relevatã vãzului sãu superior: „La cei
rãi nu-mi voi spune, nici celor buni secretul. / A gîndului
esentã în verb sãrac ar fi. / Eu vãd un loc mirific,
dar nimãnui nu-ncredu-l, / O tainã am pe care n-o pot dezvãlui.
Poetul ne poate spune doar cã este vorba de o a treia stare dincolo
de viatã si moarte: „Te îngrozeste Moartea? Neantul te-nspãimîntã?
/ Ci din Neant se-nvoaltã a Fiintãrii floare. / Purificati
într-însul, un suflu ne avîntã / Dintr-o Viatã-Moarte,
spre-o mai înaltã stare”.
Si, iatã motivatia idealizãrii: „Fiintei
ce mi-i datã cum pot sã-i spun Fiintã / Cînd chinuri
o sfîsěe si pradã sînt a cetii? / Îndurã-te,
mã scoate din Nefiinta vietii / Si mã preschimbã, Doamne,
în vesnica-si Fiintã”. Iar termenul final al transcenderii lumii
trecãtoare si dureroase, actul suprem al taumaturgiei poetice este
unirea cu Principiul Ultim, cu Sublima Esentã, aflatã dincolo
de fiintã si nefiintã: „Aratã-mi calea, Doamne, cãci
numai Tu o stii, / Deschide-mi poarta, Doamne, spre Ultima Esentã./
Întinde-mi a Ta mînã, cãci dincolo de-a fi / Si
a nu fi se aflã Sublima Ta Prezentã”. Iatã, prin urmare,
cum Omar Khayyîm, asemenea lui Pindar, Hîfez, Hölderlin,
Baudelaire, Trakl, Rilke, urmãrind pînã la culminatia
sa suisul experientei poetico-metafizice, atinge în mod apoteotic polul
ei mistic.
Acel loc mirific din vãzul iluminat al unor astfel
de poeti este cel descris de Platon în Fedru: „Existã un loc
supraceresc pe care pînã acum nici un poet de pe pãmînt
nu l-a putut cînta si nici nu-l va putea cînta vreodatã.
Cãci el este esenta, suprema realitate... fãrã culoare,
fãrã formã si de neatins. Si nu poate fi contemplatã
decît de suflet, de inteligentã”.
Hîfez, cel mai iubit în tara sa dintre liricii persani, aflã
exorcizarea, mîntuirea de lumea inconsistentei si a iluziei, în
mistica experientei poetice. De la realitate la vis, de la pãmîntesc
la ceresc, de la materialitate la eteric, unde energetice emotionale orchestreazã
luminile si penumbrele, întelesul si subîntelesul, corespunderile,
rezonantele si ecourile iscate de întîlnirea dintre imagini si
sensuri. O savantã magie îmbinã astfel totul si înfãptuieste
de la vers la vers prefaceri si transferuri într-un mod neprevãzut
si nu rareori greu de sesizat ca intentie si tîlc. Pentru ca pînã
la urmã totul sã se absoarbã, sã se piardã
în inefabil. Din acest motiv, „Nu-ti pune istetimea sã întelegi
ce-am spus, / Cãci pana-mi are-o tainã si scrie cu nespus”.
Verbul poetic vine din eternitate si se întrupeazã
într-un „aici si acum”, care – la rîndul lor – devin vesnice,
conform cuvîntului amintit: Un timp are-orice vorbã si-un loc
slova eternã. Într-un poem de tinerete, Nietzsche a putut scrie
despre Hîfez: „... Vesnic te cufunzi în tine / si îti iei
zborul dincolo de tine. / Tu esti profunzimea tuturor crestelor – versuri
definind extrem de concentrat profunzimea gîndirii ca energie de zbor
ultim, conducînd la suprema eliberare: iesirea extaticã din
sine însusi.
Se poate afirma, fãrã teamã de exagerare, cã
Friedrich Hölderlin a fost o fãpturã aparte, strãinã
parcã regnului uman. A fost însãsi încarnarea poeziei.
Programat din vesnicie pentru sublim, autorul lui Empedocle nu a putut fi
decît pur, nu a putut trãi decît în sacralitate,
nu a putut vietui decît desprins, mereu într-un dincolo – inaccesibil,
neidentificabil. Este întruchiparea solitudinii în lume a geniului,
despre care Eminescu scria cã „aici de viatã nu are parte”,
„nu are nici o stea, nici un înger”.
În poemul Cãtre Parce apare ideea triplei unicitãti a
faptei poetice: împlinire unicã, a unui creator unic, într-o
clipã de har unicã:
Numai o varã, una singurã, dãruiti-mi, puternice Zîne,
Si-o toamnã în care sã se pîrguie
cîntu-mi,
Pentru ca inima mea, bucuroasã
de preaplinul
Dulcelui joc, sã
moarã apoi.
Sufletul care în viatã divinul sãu drept
Nu l-a primit, hodinã nu aflã nici în
bezna din Orcus.
Si totusi, dacã-ntr-o zi lucrul
sfînt ce-n inimã-mi
Sãlãsluieste
– Poemul – mi-a izbutit,
Atunci binevenitã fii, pace a umbrelor!
Multumit sînt, chiar dacã al strunelor viers
Nu mã va însoti-n adîncuri;
o datã, o singurã datã
Voi fi trãit ca zeii, si n-am rîvnit mai mult.
Poetul invocã puternicele zîne ale ursitei sã-i îngãduie
trãirea unui singur anotimp al sacrei mistuiri întru poezie,
care sã se preschimbe în rodul împlinit al cîntului.
Moartea de care vorbeste poetul este moartea initiaticã, în
sensul depãsirii realitãtii profane, „moarte” deschizînd
un orizont superior de fiintare, care este Poemul. Cîntul este esenta
divinã captivã în noi, si ea trebuie eliberatã
prin trãirea la modul poetic. Pentru cã „numai poetic omul
trãieste pe pãmînt”, numai în experienta poeticã
existenta omului coincide cu esenta sa.
Poezia însemneazã autosacralizare, iar sacralitatea
conferã nemurire. Poetul merge pînã la a afirma cã
acela care nu a primit „dreptul sãu dumnezeiesc” de a vietui întru
sacralitatea poeticului, nu va afla pacea dincolo de viatã. A nu trãi
poetic însemneazã condamnarea la neodihnã eternã.
„Ah, ceea ce trãiesc, – sacrul – sã fie
spusul meu”: acesta este miezul poeticei existentiale a lui Hölderlin.
Nãscut într-un „timp al mizeriei” spirituale, poetul se întreabã
„la ce bun poetii?” si tot el rãspunde: pentru a „restabili acordul
maiestuos al ordinei sublime” pe care creatorul de artã îl poartã
în spiritul sãu prin vocatie cereascã. „Pãdurea
mutã îsi rosteste oracolele... crestele muntilor ne instruiesc”...
natura este plinã „de graiuri ale cerului”, pe care – dotat cu focul
divin -, poetul le întelege, le celebreazã în cînt,
act de revelatie care este un dar al Puterilor de Sus. Poetul este alesul:
alesul Cerului, alesul Eternitãtii pentru ca „gîndurile Spiritului
Universal sã se împlineascã în tãcere în
sufletul sãu”. În ora sa unicã: „Ci, totusi, nouã
ni-i dat / Sã rãmînem cu fruntea descoperitã,
o, poetilor ! Sub furtunile lui Dumnezeu. / Sã apucãm cu propria
noastrã mînã / Raza Tatãlui, fulgerul / Însusi,
si sã-l întindem multimii sub vãlul sãu / De cînt,
dar al cerului”.
În poemul Cãtre Parce douã idei tulburãtoare
deschid perspective supreme pentru homo poeticus:
- vietuind poetic, ne oferim sansa acumulãrii unei
energii superioare care sã ne facã sã depãsim,
sã scurtcircuitãm tãrîmul mortii, si sã
ne proiecteze într-o neoexistentã sublimã, viata pãmînteascã
devenind un interludiu de sacralizare pregãtitoare în vederea
acestui transfer;
- legatã de aceastã mutatie onticã
se aflã ideea care formeazã leitmotivul liricii lui Hölderlin,
anume cã vietuitorul întru poezie devine coincident cu divinitatea,
care-i transmite focul sacru si, astfel, Spiritul Universal îl face
pe homo poeticus nu numai pãrtas al gîndurilor sale, ci si mediu
de încarnare si înfãptuire ale acestor gînduri:
poetul a cunoscut ora iluminatã, aceea de a fi trãit ca zeii.
A te confunda cu însãsi Divinitatea prin
experienta poeticã este suprema eliberare rezervatã omului,
idee culminativã care constituie si miezul metafizicii lui Rabindranath
Tagore.
Tagore afirmã cã noi mergem din viatã
în viatã de-a lungul vesniciei, în cãutarea Divinitãtii
si, prin aceasta, în cãutarea de noi însine. Aceasta este
sublima fenomenologie a Fiintei care se primeneste mereu, spre cea mai înaltã
împlinire, din mers în Marele Rîu universal, – în
Dumnezeu.
Rolul poetului este demiurgic. Cîntecele sale dau
întruchipare pãmîntului, cerului, cosmosului, lucrurilor
toate, menirea sa mergînd pînã la a-l face pe Dumnezeu
însusi cunoscut Siesi. Astfel, dacã Hölderlin afirmã
cã poetul ia din mîinile lui Dumnezeu-Tatãl fulgerul
spre a-l dãrui oamenilor sub formã de cîntece, si în
felul acesta omul cunoaste Divinitatea; dacã Rilke crede cã
prin creatiile sale de artã poetul poate sã înfrunte
Îngerul – si anume, atît înfricosarea pe care acesta i-o
inspirã, precum si puterea sa inefabilã, – Rabindranath Tagore
vede pe poet dãruit cu cea mai înaltã învestiturã:
creator din nou a tot ce existã.
