V. Imposibilitatea cunoasterii
Ignoranta umanã constituie unul din leitmotivele principale ale rubaiyatelor. Khayyam, cel care poseda o eruditie universalã, credea cã taina universului rãmâne de nepãtruns. Cã nu putem afirma si nici nega ceva la modul absolut. Cum am putea avea un punct de referintã, o certitudine absolutã în raport cu care sã apreciem sensul ultim, valoarea existentei si drumul care trebuie urmat? Cu amarã ironie poetul se gândeste la gloria sa de om de stiintã, glorie comparatã cu fumul în care vântul deseneazã fantasme fãrã consistentã:

 Avui vestiti maestri. Fãcusem mari progrese.
 Când mi-amintesc savantul ce-am fost, azi îl compar
 Cu apa ce ia forma impusã de pahar
 Si fumu-n care vântul nãluci ciudate tese.

Nimeni nu a putut descifra acest joc orb de-a viata si de-a moartea. Nici religia, nici stiinta ("Toatã stiinta noastrã - cuvinte fãrã sens”), nici filozofia, nu ne pot da rãspuns la eternele întrebãri: De unde am apãrut? Ce suntem? încotro ne ducem? Si ce sens are plecarea, dacã tot am venit în lume? Nici un glas de nicãieri nu a rãspuns vreodatã amarei nedumeriri a inimii: „am venit aici anume pentru a fi rãnitã?”
 Nici o logicã, nici o filozofare nu a pãtruns misterul. Toate gândurile noastre sunt jocuri de copii, conture puse în jurul unor umbre. Toti înteleptii, sfintii, savantii s-au dovedit "profeti ai minciunii”. Orgoliul nemãsurat al unora care afirmã cã au descifrat enigmele universului este ridicol si dureros. Trãim într-o tainã si vom trece în altã tainã. Omul este un oaspete a cãrui singurã certitudine este ignoranta si neputinta: "Cãci neputintã-i totul ce-un sân a conceput”... "Ce-amar va fi fost, Eva, întâiul tãu sãrut / Cã ne-ai nãscut atâta de desnãdãjduiti.”

 învãt în zeci de tomuri savantii ne-au tot dat.
 în mânã c-un opait scrutând pãmântul mut
 Mai mult decât festila nici unul n-a vãzut
 Si-n noaptea cea eternã din nou au înnoptat.

 Viata-n orice clipã înnoadã întâmplãri
 Si în lor vâltoare în noduri ne preface.
 Ci-a soartei multor noduri aflat-am dezlegãri,
 Dar nodul mortii nimeni nu l-a putut desface.

 Tu cauti certitudini, un adevãr suprem ?
 Când totul e în ceatã, cum crezi cã-l vei afla ?
 La fel aratã lumea, la fel viata ta
 Si treaz si în betie. Ia cupã si sã bem !

 Strigat-am cãtre Cerul ce pururi se roteste :
 "Destinul, cu ce lampã pe micii sãi copii
 Prin noaptea lumii-i poartã si îi cãlãuzeste ?"
 "Cu oarbe ne-ntelesuri ;- e tot ce poti sã stii."

 O, vino cu bãtrânul Khayyam, si las' sã spunã
 Sofisme înteleptul. Cã viata-i trecãtoare,
 Atâta  este sigur, iar restul e minciunã.
 Odatã ce-nfloreste, pe veci laleaua moare.

VI. Nimicnicia si absurdul vietii.
Constiinta absurditãtii unei lumi de neînteles a destrãmului, a durerii si a cufundãrii finale în Marele Nimic, nu s-a nãscut în secolul XX, odatã cu existentialismul. Desi religiile, literatura idilicã, dulceagã si filozofiile superficiale optimiste au încercat sã-l eludeze, absurdul a existat de întotdeauna, si de întotdeauna a existat constiinte care au resimtit dramatic nonsensul abisului ontologic al conditiei umane. Din moment ce nici frumosul nu mai are multã sansã de a dura, însemneazã cã si acesta, ca si binele, dreptatea, adevãrul toate sunt constructii iluzorii ale mintii noastre- idee khayyamicã pe care o vom regãsi în filozofia idealistã germanã din sec. XIX: "Când am sã plec din lume n-au sã mai fie flori, / Nici chiparosi, nici buze, nici vin cu-arome fine. / Nici zâmbet, nici tristete, nici înserãri nici zori. / Nu va mai fi nici lumea, cãci gândul meu o tine.”

 Se joacã-n tãrnã Cerul si scoate flori în soare
 Si-apoi le ofileste si iar în lut le strânge.
 Si norii de s-ar naste din tãrnã, nu din mare,
 Pân'la Judetul Ultim ar tot ploua cu sânge.

 Nu stiu a lumii tainã, oricât m-as strãdui.
 Si dacã as afla-o, la ce mi-ar folosi ?
 Fiinta, nefiinta - sunt una ? sunt extreme ?
 în una plânge viata, în alta moartea geme.

 Din cât ascuns e-n tainã, din cât este vãdit,
 Un adevãr rãmâne : din humã sfãrmicioasã
 în lacrimi înmuiatã e omul plãmãdit ;
 Trãieste-un ceas  sau douã, si-n neant se-ntoarce-acasã.

 Cu încã-o zi apusã, de-abis esti mai aproape,
 Iar altã zi, - ti-e datã ? Vei vietui-o toatã ?
 Ziua de azi si cupa din mânã sã nu-ti scape.
 Cãci mâini e-o ipotezã ne încã demonstratã.

 Miresme, cupe, harfe si bucle aurii,
 O, jucãrii sfãrmate, de vreme, - jucãrii !
 Gând, faptã, renuntare, virtuti, cãinti si rugi -
 Cenusi pe care vântul le spulberã, cenusi...

VII. Incertitudinile credintei
Suprema iluzie a omului, supremul refugiu al incertitudinii sale cognitive si existentiale, al credintei în încetarea suferintei si dobândirea nemuririi este Cerul. Dar toate invocãrile adresate Cerului au rãmas si rãmân mereu fãrã ecou. Surditate? Indiferentã? Nu cumva omul cheamã o himerã - propria sa himerã? Rãsplatã, pedeapsã, rai, iad, atotputernicie si îndurare divinã: închipuiri ale spaimei si sperantei umane, ale amãgirii cã existã totusi "o milã si o dreptate”, o compensatie pentru chinul vietii pãmântesti. Dacã însã totul este creatia unei fiinte supreme, atunci credinta în pãcat este un nonsens; de aici teribila întrebare a lui Khayyam adresatã Cauzei Prime: "Când Tu le faci pe toate, ce faci Tu - e pãcat?”

 Nu stim ce ne asteaptã : neantul pe vecie
 Sau, mânios pe oameni, un Dumnezeu ascuns ?
 Pe cine sã-ntreb oare ? E cineva ce stie ?
 Sau tot n-am întelege  ? Ori nu-i nici un rãspuns ?

 Fãtãrnicia lumii e un amar pelin.
 Mai umple-mi cupa, Saki, cu vinul cristalin.
 Pe-un ban sã-mi vinzi în piatã covorul rugãciunii
 Pe el sã-si strige altii versetele minciunii.

 în mine dacã-i beznã, a Ta luminã unde-i ?
 Ci rãzvrãtirii mele de sclav, te rog rãspunde-i !
 Dacã mã-nchin la Tine, vedea-voi Paradisul ?
 A Ta mãrinimie cu ce-mi va plãti visul ?

VIII. Singurãtatea omului
"Strãini suntem oriunde”, afirmã autorul rubaiyatelor, si "orice alte vorbe sunt de prisos”: strãini pe pãmânt, sub pãmânt, în universul vãzut si nevãzut. Dar solitudinea nu constã numai în faptul cã omul este ignorat de marea sa iluzie cereascã; si tragic este nu numai cã suntem prizonierii propriului nostru destin; ci tragic este mai ales faptul cã nici mãcar comunicarea umanã nu este cu putintã. Este zadarnic sã crezi în prietenie: mâna care tti se întinde te poate lovi într-o zi, iar în anii târzii constati cã "nu mai ai un singur prieten cu inima curatã.” Pe de altã parte, dragostea se opreste la tangenta carnalã. Si pentru a nu suferi de dezamãgire, alege-ti o fiintã pe care "sã n-o iubesti; nici dânsa sã nu poatã iubi.” Astfel, afirmã poetul, nu ai cui împãrtãsi nici bucuria nici tristetea: "nu-ti spune durerea nimãnui... în zâmbet sã te ferici de toti semenii tãi.”

 Nimicu-n juru-mi creste. Iubita m-a uitat,
 Cei ce si-au zis prieteni, pe rând m-au pãrãsit.
 Dar mi-a rãmas pocalul. în el mã uit pe mine
 Si-asa încã din viatã cu neantu-s înfrãtit.

 Prietenia-i sorã cu boaba unei spume.
 Nu dispera, ci-n tine retrage-te de lume.
 Iubitei cere-i numai alint fãrã cuvânt,
 Si vinului uitare. Iar restu-i colb în vânt.

Si adresându-se Creatorului :

 Am fost si eu în Tine la începutul lumii.
 De ce-ntr-o zi, Pãrinte, m-ai despãrtit de Tine ?
 Ce sunt eu, aruncatul, aici în marea spumii ?
 Ce esti Tu, sfâsiatul, împutinat de mine ?

IX. "Trãieste-ti clipa! Cãci clipa-i viata ta!”
Totusi avem o singurã viatã. o singurã sansã de a ne înscrie în istoria eternitãtii, în istoria frumusetii lumii, în istoria iubirii. Iar din aceastã istorie cu care intrãm pentru un timp infinitezimal în secantã, atâta ne apartine: clipa; clipa de fatã, fãrã înainte, si fãrã dupã, - momentul actual izolat între douã abisuri: clipa care tocmai s-a destrãmat în neant si clipa care urmeazã si pe care nu stim dacã vom avea norocul sã o mai locuim.
 Astfel, ceea ce ne revine este sã facem din fiecare clipã o sãrbãtoare, sã o umplem pânã la refuz cu intensitatea trãirii, cu bucuria necenzuratã de restrictii dogmatice, neîngrãditã de sofismele mintii. Prin preaplinul vietuit, clipa se preschimbã într-un prezent incoruptibil. Desprinsã din inconsistenta curgere heraclitianã, clipa devine Marele Timp - prezent absolut.

 Cereasca boltã-n lume aduce-atâtea rele,
 Pe când viata noastrã atâta e de goalã !
 Tu-ncearcã si trãieste-ti doar clipa. Cãci sub stele
 Momentu-i viu ; trecutul miros de morti exalã.

 Mai sus se aflã Domnul de rugã si pãcat.
 Tu crede-n clipã ! Roag-o cu vin, sã întârzie
 Cât tii în mânã-o cupã si draga te mângâie.
 Din cer toti heruvimii îti vor zâmbi curat.

 Serbeazã orice clipã ca pe o nouã pradã
 Furatã de-a ta sansã din mâna vesniciei
 Si dã-o unei zâne cu sânii de zãpadã
 Si cupei ce te-naltã pe-aripile Tãriei.

 Odatã ce-i plecatã, nu mai revine clipa.
 Ne-nduplecata-i lege, uitarea e si pripa.
 Dar dacã-i dai sã soarbã din vinul poeziei,
 o smulgi din ghiara vremii si-o împrumuti veciei.

X. Vinul eliberator
Nimeni în literatura lumii - în afarã de Hãfiz, un alt adorator al vinului, nu a învestit cu atâtea virtuti aromata licoare. Simbol multiplu, si anume, al exaltãrii vitale a clipei, al iluminãrii cognitive, al depãsirii contradictiilor religioase si a aporiilor filozofilor, vinul constituie pentru Khayyam unul din mijloacele eliberãrii spirituale din "temnita" conditiei umane. Multi nu au înteles simbolistica superioarã a vinului din viziunea lui Omar Khayyam si au cãzut în capcana unor interpretãri pedestre. Filtru magic al înseninãrii, "întelept al înteleptilor”, alchimist "preschimbând în aur plumbul vietii”, vinul este “un suflet care ne conferã desãvârsire”. Cheia fericirii, slava lumii, stiinta savantilor, misterul a ceea ce se aflã sus si jos, fire si nefire - totul este obtinut si întrecut cu ajutorul acestei esente ce poate îmbrãca infinitele forme ale tuturor lucrurilor care apar si care pier, pentru ca magica ambrozie sã rãmânã întreagã, fiind inepuizabilã si eternã.
 Vinul dizolvã lumea umanã scotând-o din sclavia conditionãrilor si a tiparelor, pentru a conferi "mintii supremã strãlucire, inimii uimire” si transfigurarea râvnitã de marii mistici.

 Tu spui cã-n rai e miere si limpede licoare,
 Dansezi la rând cu hurii si-o duci într-un gulai.
 Deci, dacã beau alãturi cu tinere fecioare,
 învãt încã din viatã cum sã trãiesc în rai.

 Când zorii-n cupã varsã reflexe rubinii,
 Tu vezi atunci cum cerul cu vinul se-nfrãtãteste.
 El vrea sã se îmbete ca tine, pãmânteste,
 Iar vinul îti deschide o poartã spre Tãrii.

 Tu spui cã Iadul este o mare vâlvãtaie.
 Când plin sunt de licoare, cum sã ia vinul foc ?
 Cred mai curând cã tocmai el este-al meu noroc :
 Va stinge a gheenei pârdalnicã vãpaie.

 Contra urii si-a trãdãrii cupa sã n-o lasi din mânã,
 Decât vipera tristetii -  sã te muste-o dulce zânã.
 Bea, si vei afla cã vinul e mai întelept ca tine :
 El te smulge din capcana luptei dintre rãu si bine.

 Când timpul ne ruineazã cu fiecare ceas,
 De ce s-arunc în templu putinul timp rãmas ?
 Decât ruinat de moarte, mai bine de licoare :
 E-o moarte spre-nviere în magicã splendoare !

Home