George POPA
ALUZII ÎN ALB
Poetul contemplând o floare de lotus
Albul meditează la începuturi,
ritmul imaculat concentrează creatia,.
alb si cadentă scurtcircuitează vesnicia trecută.
Apa sfărâmă stele,
pulberea pură hrăneste perfectul număr
si rafinata gratuitate a întregului.
Dar capriciul undelor dezmărgineste
si-ar voi să reînceapă altfel aventura.
Constiintă a esentelor,
poetul
trezeste memoria obosită a eternitătii.
Fratele crin
A fost al Parcei firul fin
să beau doar cer în nopti de rouă.
De-aceea-s beat de-atît senin.
Vi-l dau in verb de fum si vouă.
Iar dacă-s alb nu-i chiar o vină,
ci îngerii au vrut să-si scrie
în pămîntesti grădini o rimă.
Iar Domnul scrie-o poezie.
Dar alb pe alb, cum să citesti
din prealumini aprinsă rună ?
O văd doar cei cu ochi ceresti.
Dar rareori au cui s-o spună.
Acasă la Neicu
Toamna, acasă la Neicu
răni fragede-s strugurii viei.
Străinii hulpavi se-adapă
cu sîngele copilăriei.
Ci-n via fără iubire,
seara ei văd cu uimire
duh alb coborînd de pe creste.
„Ce cauti, tu, duh de poveste ?”
„Băiatul l-astept ca să vie
ucisele zîne să-nvie.
Curatele basmelor fiice
via la cer s-o ridice”.
Întoarcerea pe orbită
Par délicatesse
J’ai perdu ma vie.
Arthur Rimbaud
Mama se plângea deseori:
"Copilul acesta e prea delicat.
Orice tristete îl poate strivi,
cea mai neînsemnată rană de pe fata lumii îl poate ucide".
"Mamă, ce însemnă si de ce nu-i bine să fii delicat?”
Dar mama mi-a mîngîiat fruntea si a tăcut.
O lacrimă în care cerul a îngenunchiat
a fost singurul ei cuvînt.
Mai tîrziu iubita blondă mi-a spus:
"Esti prea delicat.
Cum poti da tu unei femei
certitudinea pe care sînii ei tari o asteaptă ?”
Iubita brună mi-a reprosat:
"Esti prea delicat. Cum poate să-ti simtă existenta
făptura densă a unei femei ?”
Atunci mîhnit m-am întors printre ai mei:
"Spune-mi, frate crin, ce să fac ?
Spune-mi, soră lumină, ce să fac ?
Spuneti-mi voi, stelelor, zînele bune-ale noptii, ce să fac?”
Dar crinii au tăcut parfumat,
lumina a tăcut si m-a sărutat,
iar stelele în lacuri si-n suflet
toată noaptea pentru mine-au dansat.
Si într-o zi un prieten m-a dojenit:
"Scrii prea delicat,
prea impalpabil, prea transparent”
"Prietene, poeziei îi place coarda de sus a viorii,
si harfa, si tulnicul, si flautul.
Suflul meu este lăuntric. Nu poate umfla un trombon.
Si nici poezia nu poate. Are respiratie delicată.
Spune-mi, cum să mă nasc din nou?”
Dar prietenul meu repeta:
"Scrii prea diafan, prea impalpabil, prea delicat”.
Si iar m-am întors printre ai mei si i-am certat:
"Hyperion, tu esti vinovat ! Tu m-ai învătat delicat,
pentru că n-ai stiut să fii mai îndrăznet cu fata de împărat
- precum servitorul regal -
si i-ai vorbit prea impalpabil, prea delicat.
Si voi, îngerii lui Leonardo sunteti vinovati.
M-ati făcut prizonierul absolutei voastre delicateti,
si cînd m-am întors în lume am fost dezorientat.
Si tu, Rembrandt, ai fost prea delicat.
De-aceea cetatea te-a ostracizat.
Nu avea ce face c-un transfigurat.
Si tu, Mozart,
muzica ta
a descifrat sanscrita sufletului meu
si prea a abuzat făcînd schimb de substantă cu el.
Si tu, mamă, si voi, florilor, si tu, lumină,
toti sunteti vinovati !
Prea delicati !
Prea delicati !
Fiti binecuvîntati !
