POEZIE SI CLIPA

George POPA

 

POETICA CLIPEI

Eternitatea este o clipa, timpul întreg nu este decît o clipa.

Aristotel

 

Eternitatea dinaintea Creatiei avea o desfasurare continua, o durata indivizibila. Odata însa cu Prima Zi a iesirii din Ajun, a manifestarii Unului, se instaleaza temporalitatea consumptiva, durata divizibila: apare clipa – capat al existentialitatii, înapoia careia se afla nefiinta, iar la marginea ei poate sa reînceapa oricînd neantul. De aici aparitia mortii – nemijlocit legata de mersul sincopat al timpului. Cu alte cuvinte, aparitia sfîrsitului, a perisabiltatii, se datoreste instituirii clipei, a începutului. Aceasta fenomenologie ontica este definitoriu surprinsa de Eminescu în Scrisoarea I :

 

Musti de-o zi pe-o lume mica ce se masura cu cotul,

În acea nemarginire ne-nvîrtim uitînd cu totul

Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata,

Ca-ndaratu-i si-nainte-i întuneric se arata.

Precum pulberea se joaca în imperiul unei raze,

Mii de fire viorie ce cu raza înceteaza,

Astfel în a vesniciei noapte pururea adînca,

Avem clipa , avem raza care tot mai tine înca...

Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbra-n întuneric,

Caci e vis al nefiintii universul cel himeric... (s.n.)

 

Este de remarcat ca Eminescu se afla printre poetii care au avut un simt acut al clipei, al efemeritatii, simt generînd impulsul pentru aspiratia catre vesnicie, încercarea de a suprasatura clipa cu trairi – ale inimii, ale intelectului – de o intensitate care sa o poata comuta în eternitate.

Astfel, la Eminescu întîlnim constiinta ipostazelor antitetice pe care clipa le poate îmbraca.

Pe de o parte, evanescenta clipei, ireversibilitatea timpului trait, apare, de pilda, semnificativ în Trecut-au anii :

 

Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri

Si niciodata n-au sa vina iara.

...Pierdut e tot în zarea tineretii

Si muta-i gura dulce ,a altor vremuri,

Iar timpul creste-n urma mea... ma-ntunec!

 

De asemenea în sonetul Venetia se vorbeste despre ineluctabila trecere. Aici, cadentarea clipelor exprima caracterul divizibil, sacadat, intermitent al temporalitatii conditiei umane, ducînd ireversibil la moarte: Rosteste lin în clipe cadentate :/ „Nu-nvie mortii, e-n zadar, copile!”. Într-o varianta la poezia Miron si frumoasa fara corp, se spune ca viata oamenilor e doar o pripa,“Fiinta lor o clipa-i” .

 

Pe de alta parte, clipa, devenind un concentrat al timpului si mimînd astfel eternitatea apare elocvent în poezia O, ramîi... : clipa copilariei este o istorie supratemporala a feericului si inocentei:

Si privind în luna plina

La vapaia de pe lacuri,

Anii tai se par ca clipe,

Clipe dulci se par ca veacuri.

 

Lumina sufleteasca pura a copilului se întîlneste cu arderile eterice dinafara, înnemurindu-i clipa. În poezia Cu mîine zilele-ti adaogi, clipa, ziua de azi, concentreaza totalitatea fiintarii, un pivot, o osie a lumii în jurul careia se rotesc vesnicia si universul: „Din orice clipa trecatoare / Ast adevar îl înteleg, / Ca sprijina vecia-ntreaga / Si-nvîrte universu-ntreg”. Aceeasi glorificare a zilei de fata, vazuta ca un prezent etern, în sonetul rilkean catre Orfeu II, 22:

 

Sîntem cei zoriti,

dar al vremii pas,

ca nimic sa-l priviti

în vesnicul azi.

 

Si tot ce zoreste

grabnic însereaza;

Doar ce zaboveste

ne initiaza.

 

...Totul e hodina:

bezna si lumina,

carte si floare.

 

Slavirea clipei ca unicul nostru noroc, unicul antidot al vanitatii vietii, al suferintei, al ignorantei, al tacerii ceresti o întîlnim prin excelenta la poetii persani, precum Hafiz: „ Traieste-ti clipa vie! Norocul / l-a mintit pe-Adam, si-apoi un înger din Rai l-a izgonit”. Omar Khayyam este însa îndeosebi cîntaretul clipei cu dublu înteles: constiinta amara a trecerii si, prin contrast, vointa preschimbarii clipei în secventa de eternitate:

 

Viata se grabeste, rapida caravana.

Opreste-te si-ncearca sa-ti faci intensa clipa.

Nu ma-ntrista si astazi, faptura diafana!

Mai toarna-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa.

 

„Nu-ti vinde pentru-o clipa toti vecii ce-or sa vie!”

Asa ma certi. Ci-aevea, atîta-i însa – clipa .

Caci ieri a fost un astazi care si-a frînt aripa,

Iar mîini e-n sînul clipei cu toata vesnicia.

 

Serbeaza orice clipa ca pe o noua prada

Furata de-a ta sansa din mîna vesniciei

Si da-o unei zîne cu sînii de zapada

Si cupei ce te-nalta pe-aripile Tariei.

 

Nu plînge dupa ierii ce rupti ti-au fost din viata

Si nu gîndi la ziua ce nu stii de-o sa vie.

Si ieri si azi si mîine iluzii sînt si ceata.

Atît ai: clipa . Fa-o sa umple-o vesnicie.

 

Clipa finala a lui Faust, concentreaza experienta a doua rînduri de vieti – cea reala si cea magica, a caror evolutie, dupa entuziasme si rataciri efemere, se reduc la un punct culminativ: viata învesnicita prin fapta, eroul goethean împlinindu.-si astfel postulatul de la început: „Am Anfang war die Tat” – „La început a fost Fapta”. Privindu-si înfaptuirea, aceea de a reda la milioane de oameni o mlastina preschimbata în pamînt fertil, el afla ultima lectie a întelepciunii: ”Acolo numai merita omul libertatea si viata care trebuie sa le cucereasca zi de zi... Ma aflu pe un pamînt liber printre oameni liberi”. Si în acest moment Faust exclama acel cuvînt care, conform legamîntului cu Mefisto, trebuia sa-l piarda, dar care îl va salva: „Clipei care trece pot sa-i spun: – zaboveste, esti atît de frumoasa!” – „Verweile dich, du bist so schön!”

 

*

Rabindranath Tagore dedica un întreg volum de versuri – Fugitiva – caducitatii vietii. Cea care eternizeaza însa este clipa dragostei, astfel ca: „ pentru cîteva clipe parfumate, am devenit nemuritori”; si în alta parte:

 

Tu ai venit pentru o clipa alaturi de mine,

si tu m-ai facut sa simt marea taina a femeii,

care palpita în însasi inima creatiei.

...În ea Unicul si Vesnicul s-a încarnat

pentru a izbucni într-o bucurie

ce nu se mai poate stapîni,

si se revarsa în durerea iubirii.

 

Ceea ce m-am straduit, afirma poetul indian, „a fost sa zugravesc lumea vesniciei pe umila pînza a clipelor”. Pe de alta parte însa, pentru Tagore ramînerea pe loc nu înseamna eternitate, ci încremenire si moarte. Dimpotriva, vesnicia este mersul , eterna miscare. Elogiul miscarii capata accente de o mare tensiune dramatica si triumfala totodata:

 

Atîta vreme cît eu ramîn inert, nemiscat

... Nu fac decît sa devorez aceasta lume

În firmituri, la fel ca o insecta. ... Viata

Îmbatrînita, albita printre iernile îndoielii

Sta încovoiata sub greul unei nelinisti.

Dar daca merg si alerg în torentul miscarii

Cu întregul cuprins al acestei lumi,

... Devin curat, scaldîndu-ma în fluviul mersului

Si beau licoarea nemuritoare a mersului.

Tineretea mea este trezita la o noua viata,

Ea reîntinereste în fiece clipa.

... Marele cer este plin de voiosul cîntec al mersului.

O, tu, suflete al meu,

Dumnezeul-Poet al Lumii cînta în carul tau triumfal,

Si soarele, luna, stelele cînta jur-împrejur!

 

Grabita evadare din ce a fost si fuga halucinanta dupa Nou apare în volumul Lebada – unde simbolul setei de neîncetata primenire, de necurmata reînnoire cosmica este metaforizat de zborul mereu avîntat al unui stol de lebede. Vectorul energetic al acestui zbor cu dinamica infinita este magnetizat de dorinta tineretii eterne, fuga de orice oprire care duce la îmbatrînire. Dincolo, mereu Dincolo! A fost aleasa drept simbol lebada, tocmai pentru ca – menita automortii – ea este chemata sa-si depaseasca propria moarte, – conditia umana:

 

... O, nour de Lebede!

Aripile voastre îmbatate de duhul furtunii

Supuneau cerul cu rîsul lor voios si salbatic

Si trezeau valuri de uimire în oceanul vazduhului!

Se parea ca mesajul aripilor pentru o clipa

Aducea o sete nebuna de miscare

În inima muntilor mereu neclintiti.

... Sirurile de arbori îsi smulgeau radacinile

Si se pierdeau în cautarea limitelor lor în ceruri,

... Se nastea un dor adînc, un intens dor de moarte

Catre dincolo!

Prin voi sufletul lumii retrimitea strigatul în toate partile:

Nu aici! nu aici! undeva în alta parte!

 

... Astfel aud în inima mea zburînd cu tot stolul înaripat

Acel suflet, acea pasare fara lacas

Ce zi si noapte, pe lumina si bezna alearga!

Tot golul e umplut de Cosmosul înaripat si de cîntul sau unic:

Nu aici! nu aici! în alta parte –

Dincolo!

 

*

În lirica lui Eminescu se pot urmari unele trepte ale depasirii efemeritatii. Astfel, iesirea din clipa prin evadarea în inefabil, într-o stare transfiguratoare nenumita, are loc în Peste vîrfuri :

Mai departe, mai departe,

Mai încet, tot mai încet,

Sufletu-mi nemîngîiet

Îndulcind cu dor de moarte .

 

În afara vremuirii ruinatoare se înalta si clipa îmbratisarii unice care absolutizeaza iubirea: „În toata neagra vesnicie / O clipa-n brate te-am tinut”. Clipa fiind fugara, tocmai din acest motiv ea nu trebuie „lepadata”, ci traita cu intensitate, mai ales prin ardoarea dragostei, caci clipa este singura noastra sansa existentiala în toata istoria vesniciei:

 

Nu e pacat

Ca sa se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?

 

Clipa eminesciana cea mai densa, concentrînd la maximum durata, precum si spatiile, si spatiile are loc în zborul lui Hyperion catre Demiurg:

 

Porni luceafarul. Cresteau

În cer a lui aripe,

Si cai de mii de ani treceau

În tot atîtea clipe

 

Corelativ, apare semnificativ faptul ca, pentru receptarea poeziei sale, Eminescu afirma ca se adreseaza în primul rînd cititorilor înzestrati cu zbor, si anume tinerilor, lectura „cartii sale” putînd sa-i poarte pe acestia fulgerator într-o mai înalta lume:

Da, la voi se-ndreapta cartea-mi

La voi inimi cu aripe.

Ah! Lasati ca sa va duca

Pe-alta lume-n doua clipe.

 

Pentru ca într-o clipa iluminata visul poetului „ zideste din spume o lume” – acea alta lume, tinta a zborului înaripatilor.

În poezia foarte densa, Se bate miezul noptii în clopotul de-arama , apare clipa suspendata atît deasupra vietii cît si a mortii, suspendare facuta de gîndire, constiinta extramundana, care – considerînd ca, axiologic, viata si moartea sînt unul si acelasi lucru, refuza sa încline cumpana de o parte sau alta, neclintita limba a clopotului fiind metafora acestei clipe care nu apartine niciuneia din cele doua stari antinomice. Totul devine acel moment aflat mai sus si mai în afara, între a fi si a nu fi, un interludiu sustras curgerii, aflat în neundele nazuintei extreme a autorului Luceafarului : „ O, de-am fi pe cînd fiinta nu era, nici nefiinta“.

 

Se bate miezul noptii în clopotul de-arama,

Si somnul, vames vietii, nu vrea sa-mi iee vama.

Pe cai batute-adesea vrea mintea sa ma poarte,

S-asaman între-olalta viata si cu moarte;

Ci cumpana gîndirii-mi si azi nu se mai schimba,

Caci între amîndoua sta neclintita limba.

 

Nota . Traducerea poemelor apartine autorului.