George POPA

AUTOPORTRET EMINESCIAN: CONSTIINTA DE SINE

Ca un luceafăr am trecut prin lume
                    Odin si poetul
   
Cum se vedea Eminescu pe sine însusi? Care era constiinta sa de sine? Răspunsul pe care si-l dă poetul apare încă de la 18 ani prin cunoscuta afirmatie: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor asa cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar” (ms. 2254, f.18), afirmatie completată cu versul din postuma Replici: „Eu sînt un geniu, tu o problemă”. Spre această culminatie din aceeasi poezie conduc o serie de alte ipostaze de dimensiuni cosmice, printre care cea din viziunea poetului – „Eu sînt un caos, tu o lumină” si cealaltă, din viziunea iubitei – „Eu sînt un templu, tu esti un zeu”. În Ondina reapare ideea naturii divine a poetului, acesta fiind răsfrîngerea în imanent a dumnezeirii: „În tine vede-se că e în ceruri/ Un Dumnezeu// Purtînd simmčtrii si-a ei mistere// În gîndul său”. Poetul „are inima în ceruri”.
Astfel, Eminescu si-a recunoscut de timpuriu conditia de exceptie – genială, a luat cunostintă de ea ca de un adevăr obiectiv, o realitate fată de care avea o responsabilitate cosmică. Nu era o criză de orgoliu juvenilă, ci constiinta unei chemări si a unei poveri văzută sub specie aeternitatis. Mărturia acestei constiinte apare încă de cîteva ori în poezii ulterioare. În postuma Cum cîntam odinioară, înrudită cu finalul Scrisorii IV, Eminescu scrie: „Cum cîntam odinioară/ În confuzie divină/ si-nnodam a mele versuri/ Cu icoane de lumină”; si după ce, dezamăgit, se intreabă: „În ce lumi fără dorinte/ Fără gînd e partea mea? – adică unde se află suprarealitatea sinelui-martor ferită de inutilul zbucium al acestei lumi, în care „cîntul rămîne mereu neisprăvit”, poetul adaugă: „P-ici pe colo mai scînteie/ Tristă, palidă, bolnavă / Căte-o rază mai curată/ Din a geniului lavă” (s.n.). Sursa acestor versuri se află într-o notă în limba germana în care se spune că „raza geniului străbate tumultul spăimos, scînteietor, tipător, zguduitor al tonului”.
 Iată alte mărturii în care Eminescu încă din zorii creatiei sale era constient că este menit unui destin superior si credea în perenitatea creatiei sale:
    Cîntările mîndre din pieptul meu,
        O, vreme săracă,
    Vor răsuna cu drag si dor
        si n-or să mai treacă.
                    (Vremea si iubirea)

    Din lungul vremurilor vad
        Va răsări cuvîntu-mi
    Ca frunza codrului de brad
        Ce va umbri mormîntu-mi.
                 (Cînd amintirile...)

si finalul din poezia Amicului F.I.
        si dacă pentru sufletul meu
        Nu-i loc aici, ci numai în stele, (s.n.)
        Voi cînd mi-or duce îngerii săi
        Palida-mi umbră în albul munte,
        Să-mi pui cununa pe a mea frunte
        si să-mi pui lira drept căpătăi.

Asemenea mărturii apar si la alti poeti. Iată ce scrie Omar Khayyăm:   
    Viata e-o amantă ce-n veci ne va trăda,
    Dar n-o să mă însele vreodată cupa mea.
    Din inima-i, iubita oricînd o să m-alunge,
    Dar inima veciei cu versu-o voi străpunge.

La rîndul său Hafez: „În Cartea Lumii, Hafez, să scrii fiindcă tu/ si cîntecele tale vor dăinui de-a pururi”. Iar Shakespeare (cel cu care Eminescu s-a comparat: („Prieten bun al sufletului meu/ S-aduc cu tine-mi este toată fala”.):
    Străpunge timpu-a tineretii floare,
    Pe fruntea frumusetii santuri sapă,
    Cu rarele-adevăruri se adapă,
    Nimica nu rezistă coasei sale ;
     Dar versurile mele au să tie,
     În ciuda crudei mîni, pînă-n vecie.

Adresîndu-se siesi, Hölderlin afirmă: „Asa să mergi, geniu al meu// Intră gol în viată si de nimic să nu ai teamă... Voi fi trăit ca zeii. si aceasta îmi este de ajuns” (Către Parce). Constiinta propriei genialităti este mărturisită, între altii, de Alfred de Musset, care, în poezia Tristesse vorbeste despre mîndria geniului, iar Charles Baudelaire scrie în Ręve parisien: „Et peintre fier de mon génie”.
 Iată această afirmatie eminesciană de suprem orgoliu: „Zeii lumii ospăta-vor umbra mea cînd va fi moartă”. Paul Zarifopol afirma despre cele două versuri din cuvîntul Demiurgului – „Tu esti din forma cea dintîi/ Esti vecinică minune”: sînt „cuvintele cu care, simplu si superb, geniul poetului român se apostrofa, nemărturisit, pe sine însusi”. Dar cel care scria: „Pe mine forma, limba abia poate să mă-ncapă”, va vorbi despre conditia de exceptie a geniului mai cu seamă în poezia Povestea magului călător în stele.
   
Care sînt trăsăturile geniului? Pentru răspuns ne vom conduce după semnificativele caracterizări făcute de Arthur Schopenhauer în Lumea ca vointă si reprezentare. Filozoful german consideră că geniul posedă o structură spirituală si o menire diferite fată de omul obisnuit, dar si fată de omul de talent. Regăsim în efigia descrisă de Schopenhauer multe din trăsăturile portretului spiritual al lui Eminescu.

1. Geniul, afirmă gînditorul german, este inteligentă pură, cugetare depăsind covîrsitor vointa care ne leagă de utilitar, de viata de fiecare zi, vointa fiind pusă în serviciul inteligentei, al imaginatiei creatoare. Or, în Magul călător în stele Eminescu afirmă: „A geniului imperiu: gîndirea lui – anume ;/ A sufletului spatiu e însusi el.../ A pus în tine Domnul nemargini de gîndire”. Geniul este o lume paralelă celei a divinitătii „si în vecie tine”:

 ... Cînd corpul tău cădea-va de vreme risipit,
 Vei coborî tu singur în viata-ti sufletească
 si vei dura un spatiu stelos nemărginit ; (s.n.)
 Cum Dumnezeu cuprinde cu viata lui cerească
 Lumi, stele, timp si spatiu s'atomul nezărit,
 Cum toate-s el si dînsul în toate e cuprins
 Astfel vei fi tu mare ca gîndul tău întins.

2. Spre deosebire de talent, al cărui act de cunoastere este discursiv, la geniu procesul cunoasterii este intuitiv, intuitia scurtcircuitînd vointa în favoarea intelectului. În poezie, în artă intuitia deschide fulgurant către un adevăr nemaiconceput, nemairelevat. „Atunci cînd se aprinde ora sacră”, geniul se află în momentul suprem al eliberării inteligentei de sub servitutea vointei care îl leagă de lumea comună si are loc, după cuvîntul lui Hölderlin, primirea fulgerului, – „fulguratiile intelectuale”, despre care vorbeste Eminescu (dicteul „sublimei voci” misterioase, artistul fiind un intermediar, un medium). Dacă geniul este cel prin care natura dă legi artei, asa cum postulează Kant, rezultă că natura este cea care dăruieste geniului nu numai deschiderea marilor intuitii creatoare, dar într-un mod care ne scapă, si dicteul operei de artă.
   
3. Geniul este un solitar, adaugă Schopenhauer, „trăieste în mod esential izolat” din cauza „zdrobitoarei sale superiorităti”. Nu gîndeste în comun cu ceilalti, nu are punti pentru a conversa cu ei. si este de asemenea un singuratic pentru că nu are simtul orientării practice, este un stîngaci în viata curentă, îi lipseste adaptabilitatea socială, într-o lume unde „ici colo cîte-un geniu si peste tot gunoi” (Icoană si privaz). Asa stînd lucrurile, afirmă filozoful german, „geniul este de obicei în contradictie si în luptă cu epoca”, nu are spiritul contemporaneitătii, „încrucisează epoca asa cum o cometă încrucisează orbitele planetare... El nu poate interveni în mersul regulat al civilizatiei momentului prezent”. Geniul se plasează peste epocă.
 În postuma Icoană si privaz Eminescu ironizează părerea conform careia omul este dator să fie copilul veacului, căci, altfel, „ticălos e omul născut în alte vremi”.... Poetul nu se ocupă de această „lume strîmbă, urîtă, într-un chip/ Cu fraze-mpestritată, suflată din nisip”, ci de „acea altă lume, a geniului rod/ Căreia lumea noastră e numai un izvod.../ Frumoasă, ea cuprinde pămînt, ocean, cer/ în ochi de Calidasa, pe buza lui Omer”. Opera lui Eminescu este de întotdeauna. si dacă, prin ziaristică, el s-a implicat activ în epocă, a privit-o însă cu ochiul geniului, sub semnul absolutului axiologic.

4. Căci geniul, scrie Schopenhauer, „nu vede lucrurile acestei lumi, ci lumea... în particular vede generalul”, el gîndeste sub perspectivă universală. „Cu scînteia geniului”, Eminescu, vedea „în revelatii” lumea, asa cum scrie în Antropomorfism:

 Văd în lume si în lucruri numai sîmbur si idee,
 Prototipu-l văd în toate cu a geniului scîntee.
 ... Cît trăiesc în revelatii caut numele etern
 si mă-nchin întelepciunii, un Pitagora modern.

Astfel, asa cum am arătat si în alte lucrări, încă din primele poezii apare vocatia nemărginirii. Eminescu vede totul în perspectivă cosmică, proiectează lucrurile pe vectorii principiilor ordonatoare primordiale. În Ondina Eminescu afirmă că fiinta sa este un adevăr magic „care trece-n infinit ca un fulger fără tintă”..., făcînd punte nu numai cu universul cel vădit si cel din taină, dar si comuniunea, se poate spune mistică, dintre viată si transviată: „si cu moartea cea adîncă/ Am schimbat al vietii gînd”. Este ca si cum ar exista o atractie secretă între intuitia geniului si „adevărul vrăjitor” – adevărul poetic, pe care el îl vede si ni-l descoperă. Eminescu era constient de forta magică la dimensiunile universului a cuvîntului său: „Dacă soptesc un mic cuvînt/ Atrag si ceruri si pămînt”.
 Trebuie de precizat că suflul cosmic al panlirismului eminescian nu este o formă de „reductionism”. Cum ar putea fi cosmicitatea reductionism? Generalul nu naste, nu înglobează, nu explică particularul? Nici constatarea universalitătii răului, a coruptiei vremurilor nu sînt atitudini „reductioniste”, cum de asemenea s-a afirmat, ci modul cum se reflectă nonvaloarea în constiinta etică de raportare cosmică a lui Eminescu.
 Mai subliniem că viziunea cosmică a lui Eminescu nu s-a datorat influentei culturii germane, ci tocmai faptului că geniului îi este structurală meditarea pe vectorii universalului, pe marile întrebări ale existentei. Eminescu nu avea nevoie să învete a gîndi superior, cînd gîndirea superioară este definitia geniului. De altfel, un geniu este o personalitate creatoare bine structurată, astfel că el poate fi doar potentat în cadrul unei izostructuri spirituale, asa cum s-a întîmplat între Eminescu si spiritualitatea indiană, precum si cu cea germană; dar este impermeabil la influente în sensul de a fi hibridizat, adulterat. Idealismul filozofic german, Schopenhauer în primul rînd, precum si Kant, budismul, romantismul au intrat consonant în creuzetul Weltanschauung-ului său si în plămada creatiei sale. Este o veritabilă manie a unei anumite critici care, vrînd să demonstreze vastă informatie, crede că află neapărat influente, împrumuturi, preluări „fără de care nu”... mergîndu-se pînă la asocieri fortate, aberante. Opera de artă, mai cu seamă cea a geniului, trebuie receptată, văzută („Uită-te pînă vezi”, afirma Brâncusi) în logica ei internă, în logica viziunii creatorului. Deschiderea vizionară maximă pe care o posedă geniile fac ca aceleasi idei să apară la diversi creatori, fără ca similitudinea să fie neapărat urmarea unei influente, a unui împrumut. Pe creste, întîlnirea ideilor, coincidenta gîndirii este firească.
 În ce priveste „pesimismul”, acesta este o altă etichetă în adevăr „reductionistă”, superficială si expeditivă. Eminescu nu a fost un pesimist, ci, dotat cu o inteligentă superioară, atotcuprinzătoare, pe de o parte a sacralizat si iubit „cu ochi păgîni” viata în toate formele ei, iar totodată, ca orice cugetător autentic, a privit lumea la modul lucid, astfel că nu putea să eludeze faptul că fiintarea umană este durere si moarte, iar că răul este cel care guvernează istoria omului. Tristetea eminesciană nu este de origine schopenhaueriană si nici datorită mizeriei zilnice la care l-a condamnat societatea. În acest sens, iată ce scrie într-o variantă la Odă (în metru antic): „Trist si-adînc sînt, dară trist prin mine însumi/ Nu de-ale lumii trecătoare lacrimi”. Era constiinta martor extramundană a unei lumi nereusite ontologic. Tristetea vizionară era engramată în făptura sa, structurată din depărtări ancestrale, menindu-l sfîsierii, suferintei: „Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părintii din părinti/ De-au încăput numai în el/ Atîtea suferinti”.

5. Fiind inteligentă pură, desprinsă de realitatea comună, figura geniului reflectă acea expresie de seninătate suprapămîntească unită cu melancolie, admirabil definită, remarcă Schopenhauer, de Giordano Bruno: „In tristitia hilaris, in hilaritate tristis”. Deja Aristotel observase că „omnes ingeniosos melancholicos, iar Goethe scria că geniul „se simte la îndemînă în elementul melancoliei, pentru că tandra poezie, ca un curcubeu, nu se desenează decît pe un fond sumbru”.
 Melancolia la Eminescu nu era semnul unui presupus pesimism structural, ci expresia senină a unei tristeti metafizice: contemplarea lucidă a spectacolului dureros si evanescent al existentei omenesti. Ea comportă o îndoită stare: a sufletului si a mintii. Emotia simtirii este filtrată prin emotia intelectuală, ambele rezultînd din interactiunea dintre imaginea lumii destrămului si actul reflexiv care colorează cu icoanele meditatiei privelistea din afară, asa cum are loc în Melancolie. Pînă unde suie „seninătatea suprapămînească”, hieratică emanată de chipul lui Eminescu o spune Caragiale: „Avea figura un sfînt coborît dintr-o icoană bizantină”.

6. Geniul fiind prin excelentă cel care „se uimeste” – pentru că, scrie Goethe, „ne-am născut în lume pentru ca să ne mirăm”, iar mai de demult Platon afirma că mirarea este începutul filozofiei – Eminescu a fost un entuziast, un pasionat, un exaltat, corespunzînd definitiei lui Schopenhauer: un amestec de „supravoltare si violentă a emotiilor îmbinată cu melancolia”.
 Or, referitor la ceea ce gînditorul german denumeste „violenta emotiilor”, Eminescu a trăit, a pătimit la modul absolut sfîsierile inerente formulei existentiale umane:
 – viata – sfîsiere de fiecare clipă, la marginile căreia începe întotdeauna, potential, abisul mortii, sfîsiere întruchipată în diverse nuante: melancolic – în Dintre sute de catarge, în constiinta absurdului stingerii definitive – în Mortua est, tragic în spaima eventualei eternei întoarceri – în Bolnav în al meu suflet, în desprindere totală în Odă ;
 – drama dezamărginirii, conflictul uman fundamental dintre sclavia lumii formelor, a finitudinii si eliberarea în infinitudine, mergînd pînă la acel dincolo nenumit, năzuinta finală din Povestea magului călător în stele si mai departe, în nespatiul si netimpul parcurs de zborul lui Hyperion către Demiurg;
 – depăsirea teluricului către pura spiritualitate, exprimată culminativ în conflictul dintre pămîntesc si ceresc, contingent si etern, realitatea profană si idealitate din Luceafărul ;
 – iar suprema sfîsiere – transcenderea eliberatoare aflată mai sus si înafara antinomiei viată/moarte, în disponiblizarea totală, rămînînd mereu ajun pur ferit de orice întruchipare, de orice ipostază ontică:
        Nu e nimic si totusi e
            O sete care-l soarbe,
        E un adînc asemene
            Uitării celei oarbe.
Trei asertiuni din opera postumă vorbesc despre viziunea unei eliberări metafizice supreme: „Ah, cum nu sîntem pe atunci cînd nici fiintă nu era nici nefiint㔄...O, de-ar fi o moarte fără ca eu să mor” (Povestea magului călător în stele). Iar în Archaeus: „O lume ca nelumea este posibilă, neîntreuptă fiind de altă ordine de lucruri”.

În postuma Ca o făclie, Eminescu nu traduce în versuri conceptia lui Schopenhauer despre geniu, ci îsi face, vorbind impersonal, propriul portret. Nu prin intermediul filozofiei schopenhaueriene trebuia Eminescu să-si afle identitatea spirituală si creatoare. După ce se întreabă: „Fost-am în lume unic?”, urmează descrierea menirii geniului, marele singuratic, si anume, aceea de a sfinti cu umbra lui pămîntul si de a extrage din viată sîmburele etern, adevărul neschimbător în goana vremii, totul fiind doar învelisul efemer al suferintei, singura nepieritoare:

 O, genii, ce cu umbra pămîntul îl sfintiti,
 Trecînd atît de singuri prin secolii robiti,
 ... În orice veac trăirăti neîncetăteniti,
 si totusi nici într-unul străini nu o să fiti,
 Căci lamura vietii ati strîns-o cu-ngrijire
 si dîndu-i acea haină de neîmbătrînire,
 Oricît se schimbe lumea, de cade ori de creste,
 În dreapta-vă oglindă de-a pururi se găseste:
 Căci lumea pare numai că este trecătoare.
 Toate sînt coji durerii celei nepieritoare,
 Pe cînd tot ce aleargă si-n siruri se asterne    
 Repaosă în raza gîndirii cei eterne.

Autoportretul este completat astfel în postuma Preot si filosof: „Noi sîntem din cei cu-auzul fin/ si pricepurăm soapta misterului divin... Sublimul adevăr... noi l-avem din cer”, afirmatie care postulează comuniunea dintre poet si divinitate.

S-a remarcat în lirica eminesciană o contradictie între afirmare si negare, între împărtăsire si distantare: pe de o parte, poetul sfinteste realitatea, participă intens la viată, iar pe de altă parte, o repudiază, repudiere exprimată mai ales în Rugăciunea unui dac, si concentrată în afirmatia „blestem miscării prime, al vietii primul colt”. La prima impresie antinomia pare de ordin etic si axiologic, reflectare a unei constiinte pur intramundane. În realitate, explicatia acestei atitudini polare – implicarea pasionată în raport cu detasare hyperionică – stă în faptul că geniul poetului dispunea de două entităti, două firi, corespunzînd diadei din filozofia hindusă: un Eu si un Sine.
 Trebuie de înteles că aceste naturi eminesciene nu erau psihologice, ci ontologice. Fiecare om posedă cele două naturi, dar numai cei foarte rari sînt constienti de acest lucru, doar la acestia constiinta străinătătii în lume este foarte vie si trăită dramatic. „Sărmane inimi închegate 'n vreme... Sărmane patimi aruncate 'n lume” (Ah, mierea gurii tale) „si noi simtim că sîntem copii nimicniciei/ Nefericiri zvîrlite in brazdele veciei... ” (Preot si filosof)
 Iată însă si alte mărturii: „Viata este un exil în străinătate”, afirmă Marc Aureliu, iar Magistrul Eckhart: „Aici spiritul se află în străinătate”. La rîndul său, adolescentul Arthur Rimbaud: „Adevărata viata este absentă. Noi nu sîntem în lume”, afirmatie care se întîlneste cu versul lui Hölderlin: „Un semn sîntem, si cu sens nul” si se întregeste cu asertiunea contemporanului Gilbert Durand, care consideră că „viata noastră si limbajul nostru nu sînt decît o interpretare infinită a absentei noastre de a fi”.
 În adevăr, nu noi posedăm un veritabil „eu”. Ceea ce ne este absolut propriu este numai constiinta absentei noastre din lume. Asa zisul nostru „eu” ne este străin, continutul său venind din afară, alcătuit din stări sufletesti fluctuante, evanescente ca reactie la realitatea de dincolo de noi. Ceea ce ne apartine cu adevărat este doar constiinta pură a locuirii unei formule ontice impuse, pe care toată viata nu reusim să o cunoastem, începînd cu întocmirea noastră fizică. Astfel, acelasi Rimbaud a putut să adauge: „Je est un autre” – eu este un altul – si nu pseudo-eul conditionat de modelul existential în care „am fost aruncati”.
 Geniul „vede o altă lume decît tot restul oamenilor si se comportă ca si cum ar fi venit din afară”, afirmă Schopenhauer. Or, Eminescu s-a recunoscut dintru început un desprins, un străin de lumea comună. În Povestea magului călător în stele, poetul afirmă că geniul este o gresală în planul eternitătii, aflîndu-se într-un spatiu dincolo de imanent („nu are nici o stea”) si dincolo de transcendent („nu are nici un înger”); nici în moarte nu se află lumea sa („dincolo de groapă imperiu n'ai o lume”), iar visul său de idealitate se află dincolo de aceste trei nivele ontologice. Astfel, geniul „o lume e în lume”. Într-o însemnare Eminescu scrie: „În planul eternitătii sînt o gresală (punct fără destin). (Sînt un univers necunoscut). Dumnezeu în aditiunea lui a gresit cu unul, acesta am fost eu, dar e o minune ce nu există în realitate, ci numai umbra unei gresele. Un punct în cartea destinului care nu trebuie să fi fost, la care răsuflarea cititorului se opreste fără să trebuiască”. Vorbea aici Sinele, Străinul, care se întreba: „Sînt eu?... Pe cine să întreb că m-am născut în lume?... De ce un geniu coboară în corpul cel urît?”
 Eul eminescian era entitatea intramundană apartinînd lumii umane, operă a Mayei, o constructie sfărîmiciasă constînd dintr-o înseilare de constructii mentale mereu în disolutie si refacere care oglindesc o lume ea însăsi caducă, în neîncetată disolutie si sfîsiere. „Complexul ideilor obicinuite (adică, împrumutate din contextul socio-cultural), vertebre ale caracterului (engrama genetică functie de care reactionăm la ideile comune), acesta este eul”, notează Eminescu. De cealaltă parte, sinele constituia entitatea extramundană, care este reala identitate, reala natură a geniului, stare pură a spiritului înzestrat cu văz iluminator, care îsi dădea seama că este doar o constiintă martor aruncată într-o lume necunoscută – a zbuciumului, a suferintei si a pieirii.

Se pune întrebarea: dacă Eminescu si-a recunoscut genialitatea, ce răspundere a considerat că-i revine fată de infinita povară a acestui har? Altfel spus, ce se află mai sus de geniu, astfel că spre acea idealitate trebuie să tindă acest „ales al cerului”? În ms. 2259, 27, Eminescu scrie:
        De voi fi mort – stiu, cei multi or zice
        - Răsunet viu al zilei cei de azi: -
        A fost un rău. si mai tîrziu, se poate
        Trezit fiind simtul de recunostintă,
        Ce-i înnăscută sufletului nostru,
        Vor spune: a fost un geniu.
        Dar nici una nici alta nu am fost.
 Am fost un om care spune adevărul. (s.n.)

Eminescu considera că menirea sa în lume, răspunderea sa supremă era să afirme adevărul. Etica adevărului este axiologia aflată deasupra geniului, deasupra oricărei valori.
 Opera lui Eminescu este o suită de adevăruri: ale vietii si ale idealitătii, ale lumii si ale absolutului, ale realitătii comune si ale vizionarului dincolo. Ne rămîne nouă să vedem adevărul eminescian. Or, si aceasta este o vocatie.

Home