Dacă în poemul Élévation (Înăltare), Charles Baudelaire postulează depăsirea conditiei umane, motivată de minusvaloarea ontică si spirituală a vietii, a lumii noastre, fericind astfel pe cel ce „Se-naltă-n auroră spre purele tării” si „Plutind deasupra vietii, stie să asculte / Ce spun lăuntric crinii si lucrurile mute”, în Armonie du soir (Armonie de seară), autorul Florilor Răului desfăsoară rafinata sa stiintă a „corespunderilor” atît pe plan plastic, cît si spiritual, punînd în cursă un joc al interferentelor vibratorii care împlinesc finalmente o foarte sublimată stare inefabilă:

    E ceasul cînd pe lujer în seara ce se stînge,
    Cădelnitînd miresme, s-evaporă-orice floare;
    Si svonuri si arome se-nvălmăsesc usoare;
    Vals trist si o sfîrseală ce sfîsie si-nfrînge.
   
    Cădelnitînd miresme, s-evaporă-orice floare;
    Si freamătă-o vioară pe-o inimă ce plînge.
    Vals trist si o sfîrseală ce sfîsie si-nfrînge.
    Frumos si trist e cerul, altar fără hotare.

    Si freamătă-o vioară pe-o inimă ce plînge.
    O inimă duioasă pe care neantu-o doare !
    Frumos si trist e cerul, altar fără hotare,
    Iar soarele-n apune se-neacă-n propriu-i sînge.

    O inimă duioasă pe care neantu-o doare,
    Din tot ce-a fost lumină  orice fărîmă strînge !
    Iar soarele-n apune se-neacă-n propriu-i sînge.
    Icoana ta în mine potir arzînd  mi-apare !

În acest poem spatiul poetic desfăsoară o fenomenologie analoagă celei a universului eminescian:  este structurat mai întîi un spatiu exterior aflat în miscare, si anume miscarea unor elemente ale naturii, pentru ca apoi, nemijlocit, să intervină o miscare muzicală, – ambele miscări fiind chemate să înfăptuiască, prin dubla natură a muzicii – materială si imaterială, – transfomarea spatiului fizic din afară în spatiu lăuntric. Tensionalitatea miscărilor senzoriale- sunete, parfumuri, tonuri cromatice – dezvoltă zări sufletesti care iau amplitudine cosmică: spaima de neant, de genunea întunecată si fără margini ce absoarbe lumina ucisă – lumină care „se îneacă în propriu-i sînge”.
    Or, acest infinit exterior – real si potential, convertit în spatii lăuntrice ale sfîrsitului, ale golului, se salvează finalmente concentrîndu-se într-un sălas minimal constituit de ultimele rămăsite ale unor trăiri luminoase de altădată. Iar în miezul acestui focar luminos luceste icoana sacră a iubitei, icoană care apare asemenea unui potir de aur continînd sfînta euharistie prin mijlocirea căreia poetul se va mîntui de noapte si neant.
    Acest moment sacru este pregătit de alte momente liturgice: florile evaporînd miresme, asemenea unor cădelnite, cerul „mîhnit si frumos”, văzut ca o imensă boltă sub care se află altarul purtînd chivotul iradiind lumină într-un nemărginit întuneric.
    Viziunea icoanei fiintei dragi devine mistică: ea se transformă în felul acesta într-o taină divină, euharistia fiind una din cele sapte Sfinte Taine ale bisericii. Această taină, strălucind auriu, este, la rîndul ei, tăinuită în adîncurile negrăite ale sufletului, constituind unicul antidot si unicul refugiu al poetului în fata amurgului aducător de beznă, a necuprinsului gol existential.

Un amestec particular de mysterium tremendum si mysterium fascinans, aceasta este lirica lui Georg Trakl. Poezia Transfigurare este exemplificatoare în acest sens: „Cînd se face seară / Pe furis te părăseste un chip albastru. / În tamarin  cîntă o mică pasăre. // Un călugăr îsi împreună / Cu blîndete mîinile deja moarte. / Un înger alb vine să o vadă pe Maria. // Noaptea în coroană / De violete, de spice si de struguri purpurii, / Este ceasul vizionarului. // La picioarele tale / Se deschid mormintele celor plecati / Cînd îti odihnesti fruntea în mîinele tale de argint. / Tomnatică si calmă luna oprită pe buzele tale, / Cînt întunecos beat de-al macului suc. // Floare albastră / Ce cîntă soptit în piatra vestejită”.
    În poemul în proză Revelatie si pierdere, Georg Trakl afirmă că într-o seară a văzut cum fata sa „l-a părăsit”. Dar atunci în el s-a ridicat „umbra albastră si radioasă a unui copil, ca un cîntec de duiosie”. Poemul Transfigurare începe cu acest act al părăsirii poetului de către chipul său diurn, luminos ca cerul:  iar ca ultimă reminiscentă a zilei, mai stăruie cîntecul unei păsări ascunsă într-un tamarin. Dar pierderea chipului de fiecare zi, chipul realului, face loc, acum cînd se înserează, chipului vizionar.
    Si iată, apare imaginea unui ascet care-si face rugăciunea îndreptîndu-si spre cer mîinile secătuite de viată, pentru ca un înger să coboare si să viziteze pe Fecioara Maria, întregindu-se astfel o treime a sacralitătii:  mîinile în rugăciune ale celui care a renuntat la viata comună, heruvul, Preacurata. Această întreită puritate centrează scena vizionară a poetului pe fundalul noptii pregătită festiv, încoronată pentru acest ritual, pentru această logodnă divină, cu flori si fructe ale abundentei purtînd culorile obsedante ale creatiei trakliene: albastrul, auriul si rosul regal, alături de curătia si strălucirea albului, îmbogătit în continuare cu imaginea mîinilor de argint si a fruntii cufundată în aceste mîini; frunte în meditatie la cei plecati din lume care îsi desfac sălasurile mortii, lărgind spatiul poemului cu infinitul de dincolo.
    La polul opus adîncurilor, spatiul se lărgeste pe verticala cerescului cu viziunea lunii avînd culoarea si melancolia tăcută a toamnei, a sfîrsitului. Dar ce fel de sfîrsit ? Lumina selenară devine pe buzele noaste o licoare magică, un „opiu” menit să înfăptuiască o moarte transfigurătoare. Si, în cele din urmă, întreaga extatică se concentrează în albastrul unei flori „care cîntă în piatra vestejită”. Este aici o subtilă si complexă metaforă: albastrul restituie poetului chipul „pierdut” pe care-l îmbină cu azurul în simbolul perfectiunii – corola; floarea albastră are însă si un armonizant:  ea nu este materială, ci un cînt abia murmurat în piatră; dematerializată, concretitudinea devine consubstantială cu muzica. În felul acesta, transfigurarea nocturnă face ca realul să se transmute în negrăit.
    Tragica revelatie a vizionarismului lui Georg Trakl si grăirea muzicală în versuri eliptice, cu suflu sacadat, ne poartă în negrăitul cel mai tulburător, avînd darul să exorcizeze, cu străfulgerările sale sincopate insolite, eroarea nevindecabilă a fiintării omenesti. Boala sacră a poeziei este cea care a constituit modalitatea de mîntuire a poetului si, la rîndul său, cu mîna-i „lină”, ne dăruieste poemul care este euharistia lui Dumnezeu cheamă să ne facă una cu divinitatea:  „O, al Omului chin de nespus. / El care luptă mut cu îngerul său. / Întinde, de o boală sfîntă răpus, / Mîna sa lină cu pîinea si vinul lui Dumnezeu”.

Rainer Maria Rilke, în Sonetul către Orfeu II,13 exprimatul, manifestatul se eliberează de el însusi, si astfel si noi însine, adăugîndu-ne „totalitătii de negrăit” a necuprinsului, taumaturgie cu putintă prin poezie, prin cîntul orfic:

    Fii înaintea oricărei despărtiri, ca si cum s-ar afla
    în urma ta, ca iarna care tocmai sfîrseste.
    Căci printre ierni, e-o iarnă ce-atît te va ierna,
    că inima ti-o-ntrece si supravietuieste.

    Să mori neîncetat în Euridice –, si suie cîntînd iară,
    si mai mult slăvind, suie-napoi în raportul curat.
    Intre cei ce se sting în apunerii tară,
    fii un cristal care, sunînd, s-a spart cu sunetu-odat'.

    Fii – si cunoaste si a nefiintei stare,
    nesfîrsit întemeind lăuntrica-ti vibrare,
    deplin s-o desăvîrsesti în această unică oară.

    Printre uzatele, ca si printre mutele, fără nume,
    rezerve ale deplinei naturi, – negrăitele sume –
    extatic să te numeri – si numărul fă-l ca să piară.

Rilke si-a ales drept erou preferat al universului poetic al Sonetelor pe Orfeu pentru că zeul muzicii trecuse prin moarte si renăscuse, deci domina ambele „imperii”, ambele stări, făcîndu-le una în firea sa. Or, pentru autorul Elegiilor duineze, „afirmarea vietii si a mortii este unul si acelasi lucru. A recunoaste una fără cealaltă ar fi o restrictie care ar exclude orice infinit”; moartea nu este decît cealaltă fată, ascunsă, a vietii, pe care nu o vedem pentru că este întoarsă de la noi. În perspectiva acestei viziuni, în sonetul de mai sus poetul afirmă că, pentru a nu cădea pradă aneantizării, trebuie să ne aflăm mereu înaintea oricărui rămas bun. Numai asa vom putea preîntîmpina acea „iarnă” atît de lungă, încît ne-ar putea depăsi inima, fiintarea, si ne-ar supravietui în golul rămas.
    Cum am putea înfăptui acest lucru? Cum să evităm stingerea definitivă si să intrăm în circuitul eternitătii? Trebuie, afirmă Rilke „să murim neîncetat în Euridice”:  să intrăm în ciclicitatea perenitătii proprie muzicii:  sunet, stingerea sunetului, renastere în sunetul următor; si aceasta consecutiv, pe de o parte, prisosului energetic acumulat în intervalul dintre cele două sunete, iar pe de altă parte, datorită necesitătii interne a armoniei care însemnează suirea către un nou raport; iar aceasta în dublu sens: muzica, asa cum a stabilit Pitagora, este un raport al numerelor; dar si viata este un raport între numere. Sîntem numerici si nu entităti monadice – însingurări absolute. Parcurgerea procesualitătii trifazice a muzicii face ca moartea să fie mereu întrecută. Fiecare sunet, fiecare clipă poartă acel impuls suitor care străbate prin moarte către o nouă treaptă de fiintare. Si astfel, prin cînt, ne mentinem pe orbita eternitătii. A eternitătii de model uman, care este intermitentă. Si Rilke întăreste ideea poetică prin motivul cristalului, care sună cînd se sparge: deci sunetul, care însemnează existentă, este indisolubil legat de disparitia lui, de nonexistentă.
    Astfel, în cînt cunoastem amîndouă stările, care se conditionează între ele: fiinta si nefiinta. Latentele active acumulate în pauza dintre sunete în muzică, între două clipe în viată, „întemeiază nesfîrsit” vibratia clipei următoare, fiecare clipă fiind un unicat de plenitudine, un unicat de împlinire existentială.
    Tertina finală a sonetului rezumă ideea poetică a vesniciei umane:  suis sincopat, energizat de chemarea către inexprimabil; clipa ta, care este număr, fărîmitare, adaug-o „totalitătii inefabile” a naturii. Adaugă-te jubilînd, deoarece în felul acesta numărul, limitele se frîng, dispar, pentru a ne pierde, a ne absorbi în Unul Universal, idee hindusă, idee goetheană si nietzscheană, idee exprimată de Isolda în finalul operei wagneriene.
În majoritatea poemelor comentate mai sus, s-a văzut că inefabilul devine o mistică a experientei poetice.

    Pentru Omar Khayyam, omul este alesul Creatiei trimis în lume „dintr-un tărîm cunoscut doar poetului”, pentru a înfăptui transmutatia Fiintei într-o mai înaltă esentă – relevată văzului său superior:  „La cei răi nu-mi voi spune, nici celor buni secretul. / A gîndului esentă în verb sărac ar fi. / Eu văd un loc mirific, dar nimănui nu-ncredu-l, / O taină am pe care n-o pot dezvălui. Poetul ne poate spune doar că este vorba de o a treia stare dincolo de viată si moarte:  „Te îngrozeste Moartea? Neantul te-nspăimîntă? / Ci din Neant se-nvoaltă a Fiintării floare. / Purificati într-însul, un suflu ne avîntă / Dintr-o Viată-Moarte, spre-o mai înaltă stare”.
    Si, iată motivatia idealizării: „Fiintei ce mi-i dată cum pot să-i spun Fiintă / Cînd chinuri o sfîsěe si pradă sînt a cetii ? / Îndură-te, mă scoate din Nefiinta vietii / Si mă preschimbă, Doamne, în vesnica-si Fiintă”. Iar termenul final al transcenderii lumii trecătoare si dureroase, actul suprem al taumaturgiei poetice este unirea cu Principiul Ultim, cu Sublima Esentă, aflată dincolo de fiintă si nefiintă:  „Arată-mi calea, Doamne, căci numai Tu o stii, / Deschide-mi poarta, Doamne, spre Ultima Esentă./ Întinde-mi a Ta mînă, căci dincolo de-a fi / Si a nu fi se află Sublima Ta Prezentă”. Iată, prin urmare, cum Omar Khayyîm, asemenea lui Pindar, Hîfez, Hölderlin, Baudelaire, Trakl, Rilke, urmărind pînă la culminatia sa suisul experientei poetico-metafizice, atinge în mod apoteotic polul ei mistic.
    Acel loc mirific din văzul iluminat al unor astfel de poeti este cel descris de Platon în Fedru:  „Există un loc supraceresc pe care pînă acum nici un poet de pe pămînt nu l-a putut cînta si nici nu-l va putea cînta vreodată. Căci el este esenta, suprema realitate... fără culoare, fără formă si de neatins. Si nu poate fi contemplată decît de suflet, de inteligentă”.

Hîfez, cel mai iubit în tara sa dintre liricii persani, află exorcizarea, mîntuirea de lumea inconsistentei si a iluziei, în mistica experientei poetice. De la realitate la vis, de la pămîntesc la ceresc, de la materialitate la eteric, unde energetice emotionale orchestrează luminile si penumbrele, întelesul si subîntelesul, corespunderile, rezonantele si ecourile iscate de întîlnirea dintre imagini si sensuri. O savantă magie îmbină astfel totul si înfăptuieste de la vers la vers prefaceri si transferuri într-un mod neprevăzut si nu rareori greu de sesizat ca intentie si tîlc. Pentru ca pînă la urmă totul să se absoarbă, să se piardă în inefabil. Din acest motiv, „Nu-ti pune istetimea să întelegi ce-am spus, / Căci pana-mi are-o taină si scrie cu nespus”.
    Verbul poetic vine din eternitate si se întrupează într-un „aici si acum”, care – la rîndul lor – devin vesnice, conform cuvîntului amintit: Un timp are-orice vorbă si-un loc slova eternă. Într-un poem de tinerete, Nietzsche a putut scrie despre Hîfez: ”... Vesnic te cufunzi în tine / si îti iei zborul dincolo de tine. / Tu esti profunzimea tuturor crestelor – versuri definind extrem de concentrat profunzimea gîndirii ca energie de zbor ultim, conducînd la suprema eliberare:  iesirea extatică din sine însusi.

Se poate afirma, fără teamă de exagerare, că Friedrich Hölderlin a fost o făptură aparte, străină parcă regnului uman. A fost însăsi încarnarea poeziei. Programat din vesnicie pentru sublim, autorul lui Empedocle nu a putut fi decît pur, nu a putut trăi decît în sacralitate, nu a putut vietui decît desprins, mereu într-un dincolo – inaccesibil, neidentificabil. Este întruchiparea solitudinii în lume a geniului, despre care Eminescu scria că „aici de viată nu are parte”, „nu are nici o stea, nici un înger”.
În poemul Către Parce apare ideea triplei unicităti a faptei poetice: împlinire unică, a unui creator unic, într-o clipă de har unică:

Numai o vară, una singură, dăruiti-mi, puternice Zîne,
    Si-o toamnă în care să se pîrguie cîntu-mi,
        Pentru ca inima mea, bucuroasă de preaplinul
            Dulcelui joc, să moară apoi.

Sufletul care în viată divinul său drept
    Nu l-a primit, hodină nu află nici în bezna din Orcus.
        Si totusi, dacă-ntr-o zi lucrul sfînt ce-n inimă-mi
            Sălăsluieste – Poemul – mi-a izbutit,

Atunci binevenită fii, pace a umbrelor!
    Multumit sînt, chiar dacă al strunelor viers
        Nu mă va însoti-n adîncuri; o dată, o singură  dată
Voi fi trăit ca zeii, si n-am rîvnit mai mult.

Poetul invocă puternicele zîne ale ursitei să-i îngăduie trăirea unui singur anotimp al sacrei mistuiri întru poezie, care să se preschimbe în rodul împlinit al cîntului. Moartea de care vorbeste poetul este moartea initiatică, în sensul depăsirii realitătii profane, „moarte” deschizînd un orizont superior de fiintare, care este Poemul. Cîntul este esenta divină captivă în noi, si ea trebuie eliberată prin trăirea la modul poetic. Pentru că „numai poetic omul trăieste pe pămînt”, numai în experienta poetică existenta omului coincide cu esenta sa.
    Poezia însemnează autosacralizare, iar sacralitatea conferă nemurire. Poetul merge pînă la a afirma că acela care nu a primit „dreptul său dumnezeiesc” de a vietui întru sacralitatea poeticului, nu va afla pacea dincolo de viată. A nu trăi poetic însemnează condamnarea la neodihnă eternă.
    „Ah, ceea ce trăiesc, – sacrul – să fie spusul meu”: acesta este miezul poeticei existentiale a lui Hölderlin. Născut într-un „timp al mizeriei” spirituale, poetul se întreabă „la ce bun poetii?” si tot el răspunde:  pentru a „restabili acordul maiestuos al ordinei sublime” pe care creatorul de artă îl poartă în spiritul său prin vocatie cerească. „Pădurea mută îsi rosteste oracolele... crestele muntilor ne instruiesc”... natura este plină „de graiuri ale cerului”, pe care – dotat cu focul divin -, poetul le întelege, le celebrează în cînt, act de revelatie care este un dar al Puterilor de Sus. Poetul este alesul:  alesul Cerului, alesul Eternitătii pentru ca „gîndurile Spiritului Universal să se împlinească în tăcere în sufletul său”. În ora sa unică:  „Ci, totusi, nouă ni-i dat / Să rămînem cu fruntea descoperită, o, poetilor ! Sub furtunile lui Dumnezeu. / Să apucăm cu  propria noastră mînă / Raza Tatălui, fulgerul / Însusi, si să-l întindem multimii sub vălul său / De cînt, dar al cerului”.
    În poemul Către Parce două idei tulburătoare deschid perspective supreme pentru homo poeticus:
    - vietuind poetic, ne oferim sansa acumulării unei energii superioare care să ne facă să depăsim, să scurtcircuităm tărîmul mortii, si să ne proiecteze într-o neoexistentă sublimă, viata pămîntească devenind un interludiu de sacralizare pregătitoare în vederea acestui transfer;
    - legată de această mutatie ontică se află ideea care formează leitmotivul liricii lui Hölderlin, anume că vietuitorul întru poezie devine coincident cu divinitatea, care-i transmite focul sacru si, astfel, Spiritul Universal îl face pe homo poeticus nu numai părtas al gîndurilor sale, ci si mediu de încarnare si înfăptuire ale acestor gînduri: poetul a cunoscut ora iluminată, aceea de a fi trăit ca zeii.
    A te confunda cu însăsi Divinitatea prin experienta poetică este suprema eliberare rezervată omului, idee culminativă care constituie si miezul metafizicii lui Rabindranath Tagore.
    Tagore afirmă că noi mergem din viată în viată de-a lungul vesniciei, în căutarea Divinitătii si, prin aceasta, în căutarea de noi însine. Aceasta este sublima fenomenologie a Fiintei care se primeneste mereu, spre cea mai înaltă împlinire, din mers în Marele Rîu universal, – în Dumnezeu.
    Rolul poetului este demiurgic. Cîntecele sale dau întruchipare pămîntului, cerului, cosmosului, lucrurilor toate, menirea sa mergînd pînă la a-l face pe Dumnezeu însusi cunoscut Siesi. Astfel, dacă Hölderlin afirmă că poetul ia din mîinile lui Dumnezeu-Tatăl fulgerul spre a-l dărui oamenilor sub formă de cîntece, si în felul acesta omul cunoaste Divinitatea; dacă Rilke crede că prin creatiile sale de artă poetul poate să înfrunte Îngerul – si anume, atît înfricosarea pe care acesta i-o inspiră, precum si puterea sa inefabilă, – Rabindranath Tagore vede pe poet dăruit cu cea mai înaltă învestitură: creator din nou a tot ce există.


 

Home