Noaptea constituie o temă privilegiată în viziunea poetilor, aceasta
datorită multiplelor ei deschideri: mediu ontologic al originilor; rezervor
nemărginit al tainei; generatoare primordială a uimirii, a sublimului; eliberatoare
din finitudine, conditia fiintării de model omenesc; izvor al miticului,
al povestei; templu al misterului dragostei; si mai presus de toate, deschiderea
către vis, absoluta libertate de idealitate, de fantezie si joc, asa cum
are loc, de exemplu, în spumoasa poezie din comedia shakespeareană
Visul unei nopti de vară. Precum se stie, în perioada romantismului
noaptea prin excelentă a indus încîntare si a beneficiat de laudă,
de cîntare. Subiectul fiind foarte vast, în cele ce urmează ne
vom referi la unele viziuni semnificative.
Noaptea genezei – Rig-Veda, Scrisoarea I, Luceafărul
Diversele cosmogonii pun noaptea ca preludiu al Creatiei. Astfel, Imnul Creatiei
din RigVeda, care a inspirat cosmogonia evocată de Eminescu în Scrisoarea
I, asază Începutul în marea noapte cosmică: "Atunci nu era nefiintă,
nici fiintă; / nu era nici văzduh, nici cerul deasupra. / Ce se misca în
sine? Si unde? În ce? / Unde se ascundea ascunsul? / În noian
de ape, în genune? / Nici moarte nici nemurirea nu era atunci. Nu se
despărtise întunecata noapte de luminoasa zi. // Numai Unul răsufla
fără suflu în sine însusi. / Si-afară de aceasta nimic nu era
pe atuncea / Si-atît de-ntunerec era, un ocean de beznă, – / si totul
era ascuns în început."
Pentru ca Unul să iasă din Ajun era nevoie de un impuls. Acest prim impuls
a fost tapas, căldura, ardoarea lăuntrică a Unului, forta de expasiune infinită
capabilă să sfarme lanturile contrariilor si să izbucnească spre fiintare.
Odată iesit din potentialitate, Unul, Dintîiul, Eul Prim înfăptuieste
lumea; iar lumea este un alt eu. Energia zămislirii acestui alt eu este kăma,
iubirea, "dorul nemărginit", cum a interpretat Eminescu; deci dorinta de
a iubi, precedată de acea ardoare interioară irepresibilă constiuie resorturile
Creatiei, puterea si vointa facerii lumii. Nu zeii au creat lumea, ci acel
Unu "pătruns de sine însusi" în starea de latentă, si apoi pătruns
în sine de puterea Iubirii care-l impulsionează să se manifeste, să
se exprime sub forma unei antisingurătăti – lumea, sfîsiind "întunericul
ca o mare fără rază... umbra celor nefăcute...", cum scrie Eminescu. Iar
ciclul creatiei poartă în el propria moarte, ca tot ce este onticitate,
propria viitoare noapte: "Astfel, în a vesnciei noapte pururea adîncă,
/ Avem clipa, avem raza, care tot mai tine încă... Cum s-o stinge,
totul piere, ca o umbră-n întuneric, / Căci e vis al nefiintei universul
cel himeric..."
Tot în viziunea noptii ca izvor al originilor, în sfera ontogenezei
nocturne, aici a unei neoontogeneze – se petrec si cele două întruchipări
pămîntesti ale lui Hyperion – la prima coborîre în culori
luminose, festive, complementare – galben/albastru – "Părea un tînăr
voevod / Cu păr de aur moale, / Un vînăt giulgi se-ncheie nod / Pe
umerele goale", iar la a doua coborîre, în culori grave – "Din
negru giulgi se desfăsor / Marmoreele brate / El vine trist si gînditor
/ Si palid e la fată." Finalul fericit, în feeria nocturnă a codrului,
unde îsi consumă dragostea cei doi pămînteni omonimi, gemeni
destinal, se află în dramatic contrast cu oceanul stelar invadat de
o mare de lumină care naste mereu din ea însăsi, înscrind drumul
fiintei astrale către Dumnezeu.
Mistuirea nocturnă creatoare
În poemul Dor fericit, Goethe laudă acea viată care năzuieste să moară
prin arderea făuritoare; si anume, făuritoare de altă viată. Acest act fundamental
al mistuirii dînd nastere altei vieti, te învesniceste în
noua fiintă si întretii în felul acesta eternitatea de model
sincopat al onticitătii umane:
... În nopti sfinte de iubire,
Cînd primit-ai si dai viată,
Un fior străin te prinde,
Facla sens înalt te-nvată.
În întunecata umbră,
Liberat de-a ta sclavie,
Spre-o logodnă mai înaltă
Un dor nou acum te-mbie.
Nu ai teamă de distante,
Fascinat, zbori nesfîrsit,
Pentru-a fi pînă la urmă
Un fluture mistuit.
"Dorul fericit" de a muri în fapta creatoare însemnează "a muri
înainte de a muri” – sterbst ehe du stirbst, scrie Angelus Sibelius,
sau, altfel spus, – pentru a nu muri. Consumptia în flacără nu înseamnă
neantizare, ci eliberarea din sclavia actualei formule existentiale pentru
a transcende într-o fiintare superioară, împlinită de o "mai
înaltă logodnă”. Este o aspiratie fascinantă, de neînvins, chiar
dacă stii că ea trece prin extinctia prezentei conditii de a fi, si chiar
dacă nu ai cum să cunosti chipul noului model ontic spre care te îndrepti.
Viata, ca si poezia, este prealumina iubirii încarnată în Logos.
Acesta este adevărul etern pe care trebuie să-l întelegem pentru
a merita fiintarea omenească, afirmă Goethe: creare ca moarte spre devenire,
adică spre înviere pe o altă treaptă existentială; totul avînd
loc în pe rugul misterios, initiatic al dragostei, care înseamnă
"a primi si a dărui viată”. "Stirb und werde!" – mori spre-a deveni: numai
pătruns de acest adevăr poti intra plin de încîntare în
ciclicitatea perpetuiei creatii, a eternei întoaceri: "Cît timp
nu întelegi aceasta: / "Mori spre-a deveni”, tu esti / Un biet oaspete
obscur / In beznele pămîntesti." Acest dublu mister care însemnează,
pe de o parte a da nastere unei noi făpturi, iar pe de altă parte, prin acest
act izvoditor, a te proiecta într-un spatiu ontic unde are loc o nestiută,
sublimă nuntire, se petrece în sînul nemărginitei taine a noptii,
noapte sacralizată prin fapta cosmică a iubirii.
Novalis – Imnurile către Noapte
Pentru Novalis, noaptea devine spatiul tainei care face să dispară ziua ce
închide văzul spre lumea de dincolo de real, pentru ca în acel
transorizont eliberat din temnita luminii să apară spiritului dezrobit al
poetului chipul etern al iubitei: "Sositu-mi-a o rază de amurg / Si dintr-odată
s-au frînt lanturile luminii... / Locul pe care stam s-a înăltat
usor, / Deasupra lui plutea / Spiritul meu eliberat, nou născut." În
nourul în care se preschimbase mormîntul Sophiei, a putut să
vadă chipul transfigurat al fiintei dragi "în ai cărei ochi se oglindea
vesnicia."
De aici nestrămutata credintă a poetului în lumina cerului nocturn.
Căci flacăra de jertfă a iubirii arde noapea. Si poetul se întreabă
revoltat pe "zilnica obidă pămîntească": "Mereu se va întoarce
dimineata? / Puterea pămîntească nu mai are sfîrsit? / De ce
o ticăloasă frămîntare / Frînge mereu cerescul avînt al
noptii? Niciodată nu va arde vesnic / Ascunsa jertfă a dragostei?" Imnul
către Noapte II se încheie cu lauda somnului – somn înteles nu
ca extinctie a constiintei, ci ca maximă deschdere către nebănuitele taine,
către "idealismul magic" despre care vorbeste Novalis. "Mireasa" – Sophie
– din primele 1-4 Imnuri către noapte se asociază lui Iisus în imnurile
5-6 si astfel "Un vis ne sfarmă lanturile / Si ne coboară în sînul
Tatălui."
Putini poeti au investit noaptea cu atît de sublime virtuti ontice
si axiologice, cum a făcut-o Novalis. Pentru el noaptea constituie orizontul
zborului său spiritual, unde se află o altfel, mai înaltă lumină, "un
duh de lumină, în locul sterpei, brutalei lumini fizice", afirmă Alexandru
Philippide. Noaptea deschide spatiul poeziei, aceasta fiind pentru Novalis
"realitatea absolută". Iar realitatea absolută are onticitatea visului care
"ne arată în chip ciudat usurinta cu care sufletul pătrunde în
orice lucru si se transformă nemijlocit în orice lucru."
Noaptea martoră a dramei omului – Leopardi, Musset
În poezia Cîntecul nocturn al unui păstor nomad al Asiei, Giacomo
Leopardi face un sever rechizitoriu vietii umane. Poemul italian constituie
expresia unei lucide si amare meditatii metafizice. Peregrinînd solitar
cu turma sa, păstorul se adresează lunii, fericind-o pentru faptul că, desi
face în fiecare noapte aceeasi cursă si vede mereu aceleasi privelisti,
nu o învinge urîtul, spre deosebire de el, pe care monotonia
zilelor sale îl face să se întrebe ce sens are viata sa si cine
este el? Care este scopul peregrinării lui grăbite si a peregrinării eterne
a lunii? El aseamănă viata cu un bătrîn neputiincios, infirm si zdrentos
care, purtînd grea povară, străbate munti si văi – pe vînt si
furtună, pe arsită si ger, penru ca, sîngerat, să se prăbusească finalmente
în abis.
Atunci "la ce bun atîta lumină, la ce serveste văzduhul infinit si
adîncimile fără margini ale cerului, cui foloseste miscarea astrală
pururea aceeasi si aceeasi?... Ce vrea să însemnneze această imensă
singurătate?" Poate că luna are cheia misterului, dar pentru el, pastorul,
viata este dureroasă si goală. Generalizînd la întreg universul
destinul său, păstorul îsi încheie astfel meditatia: "Poate că,
oricare ar fi forma si starea sa, / În staul sau în leagăn, pentru
toată fiinta / Ziua de nastere este funestă" – E funesto a chi nasce il di
natale: acest ultim vers rezumă întreaga filozofie tragică a lui Leopardi.
Astfel că el va scrie în poezia – Sie-însusi, adresîndu-se
inimii: "Destul ai palpitat. / Opreste-te-te pentru totdeauna./ Nimic nu
merită bătăile tale... / Amărăciune si urît e viata / Nimic altceva;
si noroi este lumea. / Omului destinul nu i-a dat decît moartea./ Acum
dispretuieste natura si bruta putere / Care din umbră comandă / mizeria noastră
comună / Si nesfsita zădărnicie a tot ce există."
Cel mai romantic dintre romantici, prin marea vulnerabilitate a sensibilitătii,
prin dificultatea de a exista, prin experienta dramatică a dragostei, prin
absoluitatea inimii, prin bogătia lacrimilor, Alfred de Musset îsi
va realiza capodopera creatiei sale în Noptile. Cele patru nopti sînt
martorele amare si desabuzate ale chinurilor de dragoste provocate de relatia
cu frivola, inconstanta George Sand. Multe versuri din aceste poezii reflectă
sufletul romantic în exprimarea cea mai densă, mai directă, mai sinceră,
mai autentică: "Nimic nu ne face mai mari decît o mare durere... Cîntecele
cele mai disperate sînt cele mai frumoase... Omul este un ucenic, durerea
îi e stăpînul... Pentru a trai, pentru a simti, omul are nevoie
de lacrimi... Fără îndoială mînia zeilor / Avea nevoie de o victimă;
/ Căci ea m-a pedepsit ca de o crimă / Pentru că am încercat să fiu
fericit." Si consolarea finală a poetului trădat: "Răul de care am suferit
s-a risipit ca un vis... Era un rău vulgar si destul de cunoscut tuturora."
Noaptea tragică -Bacovia, Arghezi
În lirica lui George Bacovia noaptea se află la polul dramatic. Înfrătită
de obicei cu ploaia, cu umezeala, cu moina, cu glodul, cu putreziciunile,
noaptea constituie orizontul tristetii, al deprimării, al unei vieti dureroase,
inutile, maladive, vecină cu nebunia. O cucuvaie sau undeva în depărtare
urletul lupilor face uneori să răsune si mai lugubru zgomotul nocturn al
suvoaielor de ploaie. Alteori o muzică stridentă, nevrozantă, sunînd
ca un mars funebru, sfîsie pustiul noroios a noptii. Miezul de noapte
este o oră satanică vegheată de luna care apare la geamuri ca un oftat. Poetul
rătăceste năuc prin beznă nestiind încotro să se îndrepte, neavînd
pe nimeni care să-si aducă aminte de existenta sa: "În noaptea grozavă
– alcoolizat, scheletic – la cine voi bate?' Astfel totul se petrece agonic
într-o eternă noapte "murdară" si goală", în care "Plouă
si ninge / si ninge si plouă", încît "un gănd te cuprinde / Cu
cei din morminte."
O altă viziune dramatică a noptii o întîlnim în două poeme
cu deschidere metafizică din volumul arghezian Cuvinte potrivite. Este vorba
de Duhovnicească si Între două nopti. "Graiul noptii", scrie Arghezi
este cel al cucuvaiei, o pasăre care "nu stie să rîdă" si are drept
menire de sus să sune "lepădarea de sine / Si-mpărătia noptii ce vine." În
Duhovnicească, noaptea devine generatoare a spaimei de moarte, de acel "Cine-stie
Cine", în haine întunecate, căruia poetul, "fugind de pe Cruce",
îi va deschide ca unui vecin, dăruindu-i contradictoria sa fiintă,
contradictoriul sau avut: "Uite sînge, uite slavă. / Uite mană, uite
otravă.. Îa-mă în brate si-ascunde-mă bine."
În poezia Între două nopti, apare spaima solitudinii absolute.
Simtindu-se singur, fiindu-i "urît", iar exteriorul ostil ("afară era
ploaie, afară era vînt"), poetul se închide în odaia sa,
adică în sine însusi si sapă către începuturi, în
propria-i tărînă, nădăjduind că acolo, în profunzimea lutului,
să ajunga la ziua întîia si să dea de Dumnezeu. Aruncînd
pe fereastră ceea ce scoate, adică lutul din care este alcătuit totul, si
poetul însusi, pe muntele de pămînt zvîrlit afară, sus,
în pisc se află Iisus "plîngînd", simbol al celui, si el
singur, părăsit de Dumnezeu pe Dealul Golgotei (Eli, Eli, Lama Sabactani?"
– Dumnezeule, Dumnezeule, de ce m-ai părăsit?). Dar acolo la capăt, în
noaptea din ajunul primei dimineti, poetul dă peste moastele pietrificate
ale Celui ce a zidit lumea – Dumnezeu Tatăl; dar el s-a preschimbat, asemenea
lemnului cel foarte vechi ce si-a pierdut orice sevă de viată, în piatră.
Dezamăgit, poetul face drumul întors din zorile Facerii, unde a căutat
o antisinguratate, dar nu a găsit decît pe Dumnezeu mortificat, iar
acum îi este din nou urît.
Căci, în adevăr, dacă mintea noastra nu are vreo stirbire, ne este
urît fără Dumnezeu. Atunci poetul încearcă să se apropie de Iisus,
urcînd în piscul muntelui crescut din pămîntul zvîrlit
în afară. Dar la limita extremă a Înaltului nu mai era nimeni.
Vremea lui Iisus fusese, între timp, de mult depăsită. În lume
"era tîrziu". Doar o stea se afla pe creste, simbol al singurătătii
omului care se zbate în noianul întrebărilor fără răspuns. Poezia
se petrece si se termină între două nopti – noaptea lăuntrică a insului
de carne, de materie, si noaptea cunoasterii interzise, din afară. Rămîne
doar ce fusese la începutul acelei cautări înfrigurate: incertitudinea
– incertitudinea noastră de toate zilele, care constituie si tema diversilor
Psalmi arghezieni, în care poetul manifestă o revoltă crescîndă
împotriva noptii necunoasterii, revoltă culminînd cu versurile
"Vreau să te pipăi si să urlu: "Este !" De aici concluzia negatoare: "Tu
esti si-ai fost mai mult decît în fire / Era să fii, să stai
să vietuiesti. / Esti ca un gînd, si esti si nici nu esti / Între
putintă si-amintire." Pentru ca în ultimul Psalm (1959), Arghezi să
proclame ideea că distrugerea tuturor "lacătelor, belciugilor", trebuie să
înceapă cu însusi Dumnezeu. Psalmul final semnează astfel iesirea
din fiorul cosmic, apostazia din mysterium tremendum. Căderea în ireversibila
noapte apofatică.
Nietzsche – Cîntec de noapte
În Cîntecul de noapte din Asa vorbit-a Zarathustra, de o mare
frumusete lirică si înalt elan metafizic, Nietzsche face elogiul noptii
drept contrast la faptul că el nu este decît lumină, nesfîrsită
dorintă de iubire; este cel care dăruie neîncetat, lipsit de bucuria
de a primi:
E noapte; acum se aude mai tare glasul fîntînilor săltătoare.
Si sufletul meu este o fîntînă săltătoare.
E noapte; iată se trezesc toate cîntecele îndrăgostitilor. Si
sufletul meu este un cînt al îndrăgostitilor.
O sete este în mine, nepotolită, de neistovit, care incearcă să-si
înalte glasul.
Un dor de iubire se află în mine, un dor care vorbeste el însusi
graiul iubirii.
Sînt lumină: vai ! de-asi fi beznă ! Dar singurătatea mea este de a
fi încins cu lumină.
Ah ! De ce nu sînt umbră si tenebre ! Cum mi-asi potoli setea la sînii
luminii.
... Ci eu trăiesc întemnitat în propria-mi lumină, rezorbindu-mi
flăcările ce tîsnesc din mine.
... Săracia mea, este că mîna mea nu se odihneste nicicînd în
a dărui; ceea ce invidiez, sînt privirile avide ale noptilor iluminate
de dor.
... E noapte; vai de ce nu sînt decît lumină ! Si sete de tenebre
! Si singurătate !
E noapte: iată că din mine tîsneste ca o fîntînă dorinta
mea de a înălta glasul. ... Căci si sufletul meu este o fîntănă
săltătoare.
Destinul de a dărui, evocat de Nietzsche are drept motivati faptul că "Tu
este mai vechi decît Eu; Tu trece drept sfînt, Eu încă
nu"; din acest motiv, "omul se grăbeste către aproapele. "Căci Zarathustra,
ca toti cei alesi, au sete de prietenie si de înăltimi.
Nachtlied contine menirea pe care si-a ales-o Nietzsche. Altădată omul era
Dumnezeu, apoi s-a făcut om, iar în prezent s-a facut "canalie". Această
noapte a decăderii omului, lumina zarathustriană vrea să o vindece prin dăruirea
sa, ridicînd spiritul uman la Supraom.
Noptile eminesciene
De la noaptea primordială a Genezei, din Scrisoarea I, trecînd prin
noptiile feerice ale visului si ale dragostei transfiguratoare (Crăiasa din
povesti, Înger de pază, Făt Frumos din tei, Sara pe deal), continuînd
cu clipa prezentului absolut al miezului de noapte care tine în cumpănă
viata si moartea (Se bate miezul noptii), trecînd apoi prin noaptea
mediu de transformare a lumii din afară în orizont lăuntric (Peste
vîrfuri) si ajungînd la noptile spăimoase din Melancolie si din
Strigoii, Eminescu parcurge evantaiul foarte larg al deschiderilor ontice
si axiologice pe care le poate înfăptui magia noptii. Astfel, noaptea
la Eminescu nu este un motiv al rechizitei romantice obligatorii, ci constituie
expresia unui vizionarism cosmic plurivalent. Ne vom opri succint la cîteva
poezii.
Somnoroase păsărele este un imn adus linistii, amintind
de Pindar si Hölderlin. Precum am discutat si în altă parte, este
vorba aici de o instalare, după o subtila gradatie (inclusiv eufonică) a
păcii nocturne. Se linistesc pe rînd fauna si flora, pentru ca apoi
pacea să fie indusă de două simboluri ale linstii aflate polar, lebăda pe
pămînt si luna încununînd cereste feeria nocturnă Miscarea
pe această infinită verticală, care îmbină cele două simboluri cu înalt
potential poetic, deschide către vis si întregeste armonia universală.
Iubirea este cea care întemeiază această integralizare cosmică în
scopul de a face să se contopească si iubita în feeria totalizatoare,
pentru a le transfera apoi împreună dincolo, în suprarealitatea
visului.
În Peste vîrfuri miscarea lunii, alături de
sunetul de corn, înfăptuiesc acea dublă magie eminesciană: cel al convertirii
universului exterior în miscare pur lăuntrică si initierea de către
muzică a tensiunii infinite a dorului pînă la a deveni moarte transfiguratoare,
beatitudine nesătioasă crescînd fără hotare. Acest simbol al duratei
infinite a iubirii este reluat de poezia La steaua, prin persistenta indefinită
pe cerul nocturn al luminii stelei apuse. Noaptea din Sara pe deal, îsi
trage "bogătia" din simplele, omenestile lucruri – turmele, fîntînile,
oamenii întorcîndu-se de la cîmp – transfigurate de vibratia
căntului: sunetul de bucium, de fluer, de clopot; totul vegheat de astrul
selenar si proiectat către înăltimi. În Crăiasa din poesti, ne
întîmpină puterea vrăjitoare noptii de a zugrăvi un peisaj feeric,
a cărui zînă – iubita – iradiază din ochii ei de culoarea cerului "toate
basmele", cea mai înaltă transmutare a realitătii. În Pe lîngă
plopii fără sot, noaptea este spatiul tainic de sacralizare a iubirii, comandament
de implicatie cosmică:
Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfînt
Si noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pămînt.
Dar în Melancolie apare magia neagră a noptii de a depersonaliza, de
a scoate eul din el însusi, magie efectuată de actiunea convergentă
a unor factori si simboluri ale agoniei si mortii – regina noptii moartă,
biserica în ruină, tipătul cucuvaiei, vaerul cloptinitei atinsă de
"străveziul demom" al mortii, – care aruncă pe poet dincolo de viată, de
unde i se pare că aude propria-i poveste ca si cînd ar fi "murit de
mult." Finalmente, în Mai am un singur dor, noptii îi va încredinta
poetul somnul etern sub veghea luceferilor, unicii săi prieteni – prin consonantă
ontică si axiologică.
Nocturna unificare cosmică
Cerul înstelat se află la originea sublimului, lumea astrală fiind
întăia si cea mai înaltă uimire a omului. Kant afirma că bolta
înstelată îl umple de "vesnic reînnoită uimire." Sînt
acele "stele făclii" ale sublimitătii nocturne care încheie balada
eroului mioritic.
În Miorita noaptea constituie fundalul si catalizorul acelei taumaturgii
poetice care împlineste totalizarea universală, totalizare la care
participă pe de o parte natura, viata, iar pe de altă parte moartea preschimbată
în neoexistenta mirifică eternă, mireasă a omului, a eroului moldovan.
Prin această cosmică nuntire, spatiul viului si al transvietii, orizontul
fizic si metafizic, spatiul realitătii si al suprarealitătiii mitice, al
legendarului se însumează, se armonizează si se contopesc într-o
integralitate concepută ca absolută.
Giuseppe Ungaretti laudă acele "stele care revin mereu în înăltimi
pentru ca să aprindă mituri", iar în poemul Frumoasa noapte stelele
apar "tesute pe boltă de cristalinul cînt al inimii". O sărbătoare
a izvorît astfel din logodna inimii cu cerul. Hrănindu-se la sînul
nemărginitului spatiu al noptii ("mordo cum un bambino la mammella lo spazio"),
poetul devine "beat de univers". Căci, scrie Ungaretti în altă parte,
taina poetului constă în faptul că singura sa prietenă este noaptea,
înteleasă ca o altfel de lumină pe care poetul o restituie "gesturilor
nemuritoare ale iubitei."
Poemele către noapte formează un ciclu nepublicat de Rainer Maria Rilke în
cursul vietii, o culegere secretă închinată celui mai bun prieten al
său, poetul Rudolf Kassner.
Trei constante apar aici: "spatiul", îngerul, chipul – totul pe fondul
noptii si al botii înstelate. Legătura dintre ansamblul acestor elemente
o face conceptul raportului, temă fundamentală în Sonetele către Orfeu:
nimic nu există prin sine însusi, ci totul fiintează printr-un
raport – comuniune, intrepătrundere – cu o alteritate. Astfel, toate sînt
deschise unele în celelalte, deschisul fiind ideea directoare a Elegiilor
duineze, astfel că Poemele către noapte apar ca un adaos al Elegiilor (ele
sînt contemporane Elegiei a III-a).
Un prim raport este cel dintre spatiu si înger. Spatiul rilkean nu
este văzut de om, ci de înger. Rilke opune acest spatiu angelic timpului
heraclitian. Obiectele sînt captive în timp si, din acest motiv,
sînt efemere. Arta le scoate din temporalitate si le proiectează învesnicite
în "spatiul îngerului".
Un alt raport solidarizează chipul uman, îngerul si spatiul. Condamnată
la singurătate, un provizorat, o potentialitate fată în fată cu nestiuta
sa taină, fiinta umană se deschide către celălalt, mai cu seamă către înger,
pentru a-si întemeia propria sa fiintare. Numai asa căpătăm chip si
numai asa chipul nostru se păstrează în spatiile lumii, spatii cu caracter
afectiv si, prin aceasta, creator. Pentru Rilke, în această "sminteală",
care este tărîmul nostru, de unde "nu avem nici o iesire" si unde poetul
se simte atît de nedesăvîrsit ontologic, îngerul este conceput
ca alter-ego-ul său ideal. Iar noaptea este înteleasă ca marea dăruitoare
de nemărginire, satisfăcînd intensa sete de spatiu a chipului său si
risipindu-i totodată singurătatea.
Noptile instituie un raport de echilibru între cer si chipul care se
înaltă către el. Ceea ce este lăuntric si ceea ce este în afară
se întrepătrund, noaptea fiind metafora si mediul atît al interioritătii,
al propriului mister, cît si al exterioritătii, al nelimitatei taine
străine. Revelatia pe care ne-o dă comuniunea cu altul, cu îngerul
este a constiintei misterului. Ne nastem si vibrăm la interferenta tainei
din noi cu cea a nemărginirii: numai asa existăm. Fiorul tainei, emotia pură
a insondabilului, aceasta sîntem pînă la urmă.
O culminatie a amintitelor raporturi înlesnite de noapte, îl
aflăm în poemul de mai jos, în care poetul imploră Divinitatea
să realizeze din îmbinarea dintre fiinta sa si diversele lucruri din
afară – nour, stea, cer, lună, munti, lumină, rîuri, lăcasuri umane,
străinii, copiii, bătrînii ospiciilor – un singur lucru înaripat,
totul cîntărind doar elanul zborului, atingerea Supremei Unităti.
Cu acest nour, iată, ce-ascunde asa de sălbatec
steaua tocmai născută – (si cu mine),
cu muntii de-acolo, care-acum poartă noaptea
si pentr-un timp adierile noptii – (si cu mine),
cu rîul acesta de jos, ce răsfrînge sclipirea
unui luminis sfîsiind cerul – (si cu mine);
cu mine si cu toate acestea, să faci
unul si acelasi lucru, Doamne: cu mine si cu simtirea
care face ca turma întorcîndu-se la staul
s-aducă în suflul său marele, întunecatul
nimic-mai-mult al lumii, – cu mine si cu fiece lumină
în inima sumbră a atîtor lăcasuri, Doamne:
să faci un singur lucru; cu străinii, căci
nu este cineva pe care să-l cunosc, Doamne, si cu mine si cu mine
să faci un singur lucru; ... cu toate acestea
care nu sînt prea sigure, si mereu cu mine,
cu nimic altceva decît cu mine si cu cei pe care nu-i cunosc,
să faci acest lucru, Doamne, Doamne, Doamne, acest lucru
care, lumeste-pămînteste, ca un meteor,
în greutatea sa nu strînge decît suma
zborului său; necîntărind decît sosirea sa.
Rilke a dedicat noptii numeroase alte poeme. În ele apare aceeasi idee
a unificării universale pe care noaptea o poate înfăptui. Întunericul
se uneste cu noptile lăuntrice ale poetului, în care se revarsă noaptea
venind din nestiute timpuri: "Noaptea din mine se zămisleste / în mari
hăuri de beznă si cu alte nopti se îmbină / din adînci, necunoscute
vremi. / Si, iată, noaptea din vechime / nemărginită se înclină / spre
sora ei ce-n mine se-ascunde." Marea realitate este întunericul. Nemărginita
beznă este făcută din lumină, afirmă Rilke. În poemul Imn nocturn,
poetul imploră noaptea, această "mare albastră" care sterge conturele, anulează
finitudinea, să-l poarte spre ultimele lumi, pentru ca din "epoca dragostei
desîvărsite" să lunece vertiginos spre vesnicie, căzînd în
genunchi în fata acestor stele care "deja m-au uitat... dar eu le recunosc",
pentru că poetul a existat din totdeauna.