George POPA

 

 

POEZIE SI ETERNITATE

 

 

Capcana si refren ale iluziei umane, vesnicia este marea nazuinta din totdeauna a omului. Fiind imaginatie, eternitatea este, prin natura ei, poetica.

Axiologic, eternitatea are dublu înteles: pozitiv si negativ. Fie se doreste a fi viata necurmata într-un dincolo ipotetic, fie se considera ca este neant: neant existential sau neant valoric – vesnicia raului, a nimicniciei vii. Viziunea vesniciei balanseaza astfel între speranta si dezamagire, între optimismul absolut crestin si paroxismul luciditatii din Rugaciunea unui dac.

Sumerienii au inaugurat în Orient ideea sumbra a ternitatii durerii, omul sufera si aici si dincolo: un neant viu al antiexistentei, conceptie care se va reflecta în Legenda lui Ghilgames babiloniana..Grecii, la început, au avut o conceptie negativa: cel ce moare devine o umbra care si-a pierdut memoria. Sub influenta egipteana, care considera moartea o iesire la lumina în sînul lui Re, dar mai ales odata cu introducerea în panteonul lor a lui Orfeu, zeu al tracilor care credeau ca nu mor, ci doar îsi schimba locuinta, Lumea elena adopta si ea ideea nermuririi, fapt care a favorizat dezvoltarea crestinismului mai ales la acest popor, cel mai inteligent din antichitatea europeana.

Ideea tracica o regasim în Miorita , unde moartea este valorizata sub forma unei vieti feerice eterne. În balada Mesterului Manole , ziditorul este învesnicit în capodopera divina pe care a înaltat-o prin jertfa sa.

Daca Omar Khayyam, Leopardi sau Trakl au o conceptie pesimista despre eternitate, în schimb optimismul este mult mai frecvent întîlnit, si anume la poeti precum Pindar, Dante, Goethe, Hölderlin, Nietzsche, Rilke, ultimul considerînd ca moartea nu este decît partea cealalta, mult mai vasta a vietii.

Lui Nietzsche îi apartine una din cele mai luminoase viziuni asupra eternitatii. Ideea ciclurilor succesive repetate la infinit înrudeste conceptia lui Nietzsche cu cea a marilor mistici din toate timpurile: misticii hindusi, Boehme, Novalis. Dar, spre deosebire de hinduism, care postuleaza distrugerea totala a unui ciclu cosmic si reluarea ontologica într-o alta formula, Nietzsche afirma revenirea ciclica perpetua „în decalc” a uneia si aceeasi modalitati existentiale: „ Totul se prabuseste, totul se reface: etern se construieste aceeasi Casa a Existentei... Toate lucrurile vor reveni pururi, si noi odata cu ele; si noi am existat deja de o infinitate de ori, si toate lucrurile cu noi... Exista un mare An al Devenirii... ca un ceas de nisip care se rastoarna mereu... astfel ca toti acesti Ani sînt identici, în cele mai mici lucruri ca si în cele mai mari”. Viziunea revenirii vesnice este dezvoltata mai cu seama în cartea a treia si cîntata în deosebi în poemul Cele sapte peceti (Cîntecul lui Da si al lui Amin) din Asa vorbit-a Zarathustra :

O! cum as putea sa nu ma mistui de dorul eternitatii, de dorul inelului inelelor, inelul de nunta al Întoarcerii! Niciodata nu am întîlnit înca femeia de la care as fi voit sa am copii, în afara de aceasta femeie pe care o iubesc: caci te iubesc, o, Eternitate!... Daca vreodata am simtit suflul spiritului creator si al acelei necesitati ceresti care obliga însisi hazardurile sa danseze în hore astrale... Daca vreodata am jucat zaruri cu zeii, la masa divina a pamîntului, astfel încît pamîntul se cutremura, se despica si arunca torente de flacari, caci pamîntul este masa zeilor si ea se cutremura cînd rasuna cuvintele înnoitoare si creatoare si pe care zeii arunca zarurile; – O, cum nu m-as mistui de dorul eternitatii, de dorul inelului inelelor, inelul de nunta al Întoarcerii!

... Caci te iubesc, Eternitate!

 

... Si daca alfa si omega al întelepciunii mele este ca tot ceea ce este greu trebuie sa devina plutitor, orice trup sa devina dansator, orice spirit pasare – o, în adevar acestea sînt alfa si omega ale întelepciunii mele – O, cum nu m-as mistui de dorul inelului inelelor, inelul de nunta al Întoarcerii .... Caci te iubesc, o, Eternitate!

 

Daca vreodata am desfasurat deasupra capului ceruri linistite, si daca purtat de propriile-mi aripi mi-am luat zborul catre propriile mele ceruri, daca am înotat jucîndu-ma în nemarginiri de lumina si daca libertatea mea a cucerit întelepciunea pasarilor, iar întelepciunea unei pasari este cea care spune: „Iata, nu exista nici sus nici jos! Avînta-te în toate sensurile, înainte, înapoi, creatura usoara! Cînta, si nu vorbi!”... O, cum nu m-as mistui de dorul eternitatii, de dorul inelului inelelor, inelul de nunta al Întoarcerii... Caci te iubesc, o, Eternitate!

 

În conceptia lui Nietzsche eternitatea are doua alte întelesuri. Pe de o parte, ea însemneaza vesnica revenire a aceluiasi model ontic, astfel ca existenta dintotdeauna nu moare niciodata, ci se reînnoieste neîncetat. Mitul Eternei Întoarceri din viziunea sa este considerat de Nietzsche marea lui originalitate si cea mai înalta religie, pentru ca depaseste toate religiile care dispretuiesc si calomniaza viata: „ Eterna Întoarcere trebuie sa fie religia sufletelor celor mai libere, mai pline de voiosie, mai elevate”. Pentru cel care crede în revenirea necurmata, fiece moment este vesnic. Da -ul fiecarui moment devine Da al vesnicei întoarceri. Pentru Nietzsche ideea Eternei Întoarceri nu este doar un concept filosofic distant, mecanicist, ci o experienta a fiintarii .

Al doilea sens consta în eternitatea vietii, a clipei; eternitatea verticala a intensitatii, a arderii dionisiace care creeaza un prezent absolut si inefabil. În acord cu Buddha care afirma: „ Ceea ce exista nu poate sa înceteze a exista”, Nietzsche proclama la rîndul sau: „ Ceea ce exista odata este etern... Din vesnicie s-a hotarît ca eu sa fiu vesnic. Ceea ce fac eu acum este însasi fiinta mea eterna”. Apologia carei vieti este exaltata în toata creatia lui Nietzsche, si mai ales în Asa vorbit-a Zarathustra? Viata creatoare . Omul nu exista, el devine, se autocreeaza facînd. Vesnicia se afla în fiecare clipa cînd iubirea – ca afirmare a vietii cosmice – ne poarta mai sus prin bucuria trairii creatoare. Libertatea omului consta în suisul sau spre creste. Sîntem predestinati cailor astrale. Absolutul cunoasterii nu ne este accesibil, spre deosebire de absolutul fiintarii, chiar daca numai în interiorul unei clipe.

„Nici o negare sa nu întineze eterna afirmare a fiintei. Etern eu voi fi afirmatia ta... afirmatia netarmurita care spune la toate Da si Amin”. Numai viata pe care o consideram ca merita sa fie traita etern se va repeta: „ Numai cel care crede ca viata sa este capabila sa se repete etern, va ramîne... Cel care nu crede în acest lucru, acela nu are decît constiinta unei vieti fugitive”. Sa gravam vesnicie pe viata noastra si a tuturor lucrurilor. Iubita, traita elevat, în ardoare – clipa devine nepieritoare. Orice bucurie vrea eternitatea tuturor lucrurilor. Daca omul traieste o clipa în asa fel ca ar voi sa o retraiasca din nou, acel om este mîntuit, chiar daca nu traieste decît acea unica clipa.

La Eminescu, conceptia privind ontologia si axiologia eternitatii are mai multe fatete. Purtatoare a unei vesnicii negative este imperfect întocmita lume, unde are loc perenitatea suferintei, a raului si a mortii; de aici pentru poet, spaima unei eterne întoarceri ciclice în aceasta lume a „nimicniciei”.

Pe de alta parte, eterna este gîndirea, constiinta axiologica, martor care scruteaza si condamna aspectele negative ale creatiei. În poezia Ca o faclie – cea a unei lumi a durerii si cea a gîndirii:

Toate sînt coji durerii celei nepieritoare,

Pe cînd tot ce alearga si'n siruri se disterne,

Repaosa în raza gîndirii cei eterne.

 

În poeziile O, mama si grupul testamentar Mai aum un singur dor, apare un paralelism. O „împacare” între eterna natura – sfînta pentru Eminescu – si somnul etern: „ Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu... Mereu va creste umbra-i, eu voi dormi mereu... Mereu va plînge apa, noi vom dormi mereu ”.

 

Poeziei îi revine instaurarea eternitatii pozitive. Pe de o parte, prin crearea prezentului absolut, pe de o alta parte prin însasi axiologia ontologica a poeziei – creare si traire. Poezia instituie cuvîntul lui Aristotel: „ Eternitatea este o clipa, timpul întreg nu este decît o clipa ”. Pentru stagirit, poezia realizeaza eternitatea pentru ca se afla deasupra istoriei, „ este mai adevarata si are un caracter mai elevat” d ecît ea. Prezentul etern este evocat atît de gînditori-poeti, în frunte cu Platon: „ Timpul poetic imita eternitatea descriind cicluri cu ritm de numar”, Friedrich Nietzsche, dar mai ales de poeti-gînditori. Astfel, William Blake: „ Eternitatea îndrageste produsele timpului”; Friedich Hölderlin: „ Ceea ce dureaza, poetii întemeiaza”; Percy Bisshe Shelley: „ Un poet participa la vesnicie, la nemarginire si la Unul; atît timp cît intram în viziunile sale, nu mai exista timp, loc si numar”; „ poezia nunteste eternitatea si schimbarea” ; Novalis: „ Poezia este realitatea absoluta”; Arthur Rimbaud: „ Ea e regasita/ Cine? Vesnicia./ Este marea vie/ Soarelui nuntita”; Stéphane Mallarmé: „ Dînd un sens mai pur cuvintelor... Poezia curteaza vesnicia”; Paul Valéry: „ Verbul poetic incarneaza divinitatea”; Pierre Emmanuel: „ Omul este alesul prezentului etern”; Yves Bonnefoy: „ Orice lucru se înalta în inima sfînta a clipei pentru o eternitate de prezenta”. G eniul, scrie Eminescu, sfinteste cu umbra sa pamîntul si „ da lamurei vietii haina de neîmbatrînire”. Or, cînd poemul ca pteaza si se confunda cu vesnicia, omul devine Dumnezeu. Asa cum vom aminti în continuare, acest lucru este afirmat paradigmatic de Eminescu.

Luceafarul sta marturie faptului ca, în schimbul eternitatii sale astrale la care voia sa renunte, ceea ce a rîvnit Hyperion de la lumea pamînteana a fost un singur lucru susceptibil de a merita si împlini durata eterna, prezentul absolut: iubirea . Iata doua texte în care apare viziunea sa privind atingerea unui iubiri perene prin atingerea zenitului axiologic: „ Doua inimi cînd se-mbina,/ Cînd cufund pe tu cu eu,/ E lumina din lumina,/Dumnezeu din Dumnezeu”.

Astfel, Eminescu vedea în dragoste nu numai ruperea de nivel extatic cu „pierderea în nefiinta” ( Ghazel ), ci mai sus, un act suprem – ontologic si axiologic: „Îngere! Sîntem în mijlocul universului asemenea spiritului divin înainte de creatie... acel spirit divin eram noi!... Misterul divin al vietii sîntem noi – noi în momentul acesta vom purta toata lumea în inimi... Ardem cum arde-ncet universu-ntreg... O jertfa infinita marelui spirit!” (Ms. 2276 II). Confundarea în iubire realizeaza „explodarea” celor doi în lumina pura dintîi, în Fiinta Ultima. Mai mult, cei doi vor deveni substitutiv Divinitatea, si anume, Unul dinainte de creatie.

 

Poezia converteste eternitati potentiale precum: misterul insondabil, întrebarile, ori negative, cum sînt suferinta, efemeritatea, moartea – în energie spirituala superioara. Iar spiritul este etern. Caci daca, în planul eternitatii umane, geniul este o greseala ( Povestea magului calator în stele ), prin poezie el repara a ceasta eroare.

Pentru a salva vesnicia, poezia – nu doar în sens de creatie, ci esential, în vietuire poetica – recurge la trei posibilitati:

– iubirea: „Te voi iubi o vesnicie si mult timp dupa aceea” (Shelley), „Te voi iubi o eternitate si înca o zi” (Shakespeare):

– la ideea eternei întoarceri – precum am vazut, tema a filozofiei lirice a lui Nietzsche;

– la ideea reînnoirii eterne idee centrala a poeziei lui Rabindranath Tagore, idee dezvoltata mai ales în volumul Lebada.

Dar Eminescu imagineaza o stare – mai bine spus, o ne-stare dincolo de a fi si a nu fi. Vesnicia, scrie autorul Luceafarului , însemneaza a muri fara a muri si a se afla într-o nelume, dincolo de fiinta si nefiinta. Stare vietuita în privilegiate „fulguratii intelectuale” de prezent etern, de atemporalitate absoluta.