POEZIE SI REVERIE
VISUL INTENS SI RAPID AL LUI ARTHUR RIMBAUD
George POPA
O, atunci cînd visează
omul este un zeu.Hölderlin
Visul este un substitut al realitătii. El este sau opera – încă obscură, misterioasă ca mecanism, în ciuda diverselor teorii, inclusiv cele psihanalitice, a subconstientului în timpul somnului, fiind astfel vorba de un vis îndurat, – sau opera imaginarului constiintei noastre creatoare. Visul somnului poate fi pozitiv sau negativ existential, pe cînd visul imaginarului este, de cele mai multe ori pozitiv, în sensul că înlocuieste realul comun cu imagini si evenimente care încearcă transmutarea sa într-o realitate superioară – pur estetică, sau, mai mult, ontică si/sau axiologică.
Acest vis constient, activ, care este visul poetic, poate să rămînă la nivelul cuvintelor, al idealitătii gîndite, al purei contemplatii trăită în emotia inimi sau a intelectului, asa cum se întîmplă la majoritatea poetilor. Totul rămîne la planul individual.
Sînt însă creatori care cred că visul trebuie si ar putea schimba în mod real fata si chiar onticitatea lumii, si nu doar să arunce pe lucruri o ipotetică haină, oricît de strălucitoare ar fi ea. În viziunea unor astfel de creatori, visul constituie libertatea absolută a omului, că însăsi Natura l-a ales pe poet să o ridice pe un mai înalt plan existential, lucru pe care îl împlineste printr-un vis creator, demiurgic, supunînd lumea unei metamorfoze valorice pînă la a încerca, precum afirmă Novalis, ca „lumea să devină vis si visul să devină lume". Dacă lumea este visul efemer si dureros al Mayei, cum crede hinduismul, sau „un vis al mortii", cum afirmă Eminescu, si dacă destinul nu i-a rezervat omului privilegiul unei realităti ideale, ci doar himera visului, stă în puterea poetului ca visul să devină faptă absolută, să realizeze miracolul transformării radicale a vietii. Acest lucru foarte temerar l-a încercat adolescentul Arthur Rimbaud.
*
Îmbinate si întreconditionîndu-se indisolubil, viata si creatia lui Arthur Rimbaud, „cel care a furat focul", cum singur s-a caracterizat, a constituit un rug de văpăi, în acelasi timp solare si eterice, care l-a mistuit pe meteoricul autor al Iluminărilor numai în doi ani pînă la cenusă, urmînd acea autoliză spirituală, unică în istoria culturii: renuntarea de a mai scrie poezie.
Desprins de „sufragiile comune", autoproiectîndu-se dincolo de „orice mîine”, Rimbaud se plasează si vrea să ne plaseze si pe noi – „soare si carne", printr-o mutatie înfăptuită de poezie, într-un prezent absolut, transpus în acel timp al inocentei dintîi: atunci cînd era posibilă confundarea cu viata, cu moartea, cu pămîntul, cu soarele, pînă la dizolvare si identificare. Prin experienta poetică, adică „printr-un vis intens si rapid", afirmă Rimbaud, „să schimbăm viata... să reinventăm iubirea"; să creăm lumea din nou la un alt adevăr, care, „poate ne asteaptă în jur cu îngerii săi plîngînd."
In poemul, reluat în două variante, Vesnicia, Rimbaud ne relevă viziunea sa solară asupra vietii, fiintarea văzută în puritatea ei absolută însemnînd adevărul într-un suflet si într-un trup indistinct unite si arzînd într-o trăire incandescentă. În felul acesta toate îngrădirile si granitele au căzut, dispare orice distinctie între subiect si obiect:
Iat-o regăsită.
Cine? Vesnicia.
Este marea vie,
Soarelui nuntită.
Eternitatea este deci unda „infinit reîncepută" si logodită cu soarele: miscarea necurmată de pe pămînt unită cu intensitatea supremă a astrului condensînd lumina cerească, pentru ca din nuntirea celor două fluide să se întrupeze adevărul omenesc „dans une chair et dans une âme", într-o carne si într-un suflet.
Astfel, aflat acolo sus în frumosul castel din „cel mai înalt turn", în culminatia experientei poetice, unde „viata este atît de limpede", iar natura devine printesa unei epoci de legendă care a născut pe fratele nostru mai mare, soarele, – Rimbaud ne face revelatia esentei vesniciei. Poetul îsi îndeamnă sufletul să rămînă pururi treaz pe acest cel mai de sus turn pentru a închina imn soptit noptii „atît de goale" – noaptea fiind un ajun, un spatiu al preludiului – gol care cheamă cu necesitate magică preaplinul luminii si al focului:
Suflete de strajă,
Murmură urare
Noptii-atît de goală,
Zilei în dogoare.
Zilnicul, numărul, spiritul de turmă trebuie depăsite, sufletul trebuie să se detaseze de elanurile de rînd si să-si ia „feeric" zborul dincolo, pentru a atinge unicul:
Din avînt numeric,
Din comuna trupă
Te desprinzi feeric
Si-ti iei zborul după...
Si totul trebuie să se petreacă într-un prezent învesnicit, posibil prin mistuire, care este suprema noastră „datorie", deorece simpla cunoastere este măsură, limitare, ceea ce însemnează îndoită sclavizare: în finitudine si în aproximativ, cunoasterea exhaustivă fiindu-ne interzisă. Si fiindu-ne oprit absolutul cognitiv, trebuie să atingem absolutul trăirii, absolutul fiintării. Miile de întrebări care se tot ramifică, afirmă Rimbaud în poemul Epoca de aur, nu duc pînă la urmă decît la betie si nebunie:
Nu mai e vreun mîine.
Mătăsoase ruguri,
Datoria voastră-i
Arderea de-a-pururi.
Colo nu-i nădejde
Si nici rugi. Măsura
În stiintă-ndur-o.
Sigură-i tortura.
Este deci inutilă speranta. Si nu numai în domeniul stiintei, al cunoasterii, dar si pe plan moral: „Lumea-i vicioasă ?"- se întreabă Rimbaud în acelasi poem, Epoca de aur. Dacă „asta te uimeste, / Tu trăieste si aruncă-n foc / Sumbrul nenoroc". Pentru că viata „este o farsă jucată de toti". Poetul a făcut zădarnic studiul fericirii de nimeni încă elucidat. Din acest motiv, Rimbaud lansează în poemul Cîntec din cel mai înalt turn, chemarea: „Ah! vină infinit / Timpul de iubit !" Iar chemarea are loc cu acea voce pe care Rimbaud si-o considera îngerească, voce care nu-i decît „undă, cînt si explozie florală": infinitudine în miscare care se face finitudine, pentru ca absolutul corolei să explodeze, să se întoarcă din nou în nemărginire:
Una dintre voci
Pururi îngerească
- Este-a mea, – încearcă
Să se deslusească.
"Noi nu sîntem în lume, afirmă Rimbaud, adevărata viată este absentă". Numai arderea, trăirea scînteierii de aur – „de la lumière-nature" constituie unica sansă de mîntuire. Pentru că numai ajungînd din nou la starea primordială de „fii ai soarelui", vom afla „locul si formula" adevăratei fiintări, numai printr-un „elan smintit si fără margini" vom avea acces la „nevăzutele splendori", – la vesnicia, a cărei viziune Rimbaud o reia în strofa de încheiere a poemului:
Iat-o regăsită.
Cine ? Vesnicia.
Este marea vie
Soarelui nuntită.
Poemul Eternitate poate fi considerat chintesenta soliei lui Arthur Rimbaud în încercarea – unică în istoria umanitătii – de a institui poetica existentială: transformarea vietii zilnice, a noastră, a tuturora într-un poem, poezia fiind mijlocul prin care am putea împăca ratiunea si demăsura, luciditatea si „dereglarea tuturor simturilor", seninătatea si intensitatea – toate condensate într-un aici si acum pur omenesc, imperisabil. A fost „cel mai frumos vis de împlinire naturală", afirmă Yves Bonnefoy, vis imaginat de poetul care, fiind etern adolescent, a avut una din cele mai luminoase viziuni asupra esentei vesniciei omenesti.
În încercarea de a ridica realitatea care ne-a fost dată în planul transfigurării, zilnic vietuită „în ore unice" prin acel „vis intens si rapid" instituind poezia obiectivă, alături de poezia „subiectivă", Rimbaud ne-a făcut revelatia adevăratei eternităti în ordine umană: „plecarea infinită în afectiune" si în sacralitatea puritătii care ne îndumnezeeste:
O, curătie ! curătie !
Acest minut de trezie
Este cel care mi-a dat viziunea puritătii!
Prin spirit se merge la Dumnezeu!
Poezia lui Rimbaud este o extraordinară explozie de metafore dintre cele mai „neauzite", chemate să ne absoarbă într-un „prezent absolut", al inefabilului unde, într-o „debandadă de parfumuri, plutesc îngeri de flacără... în culorile legendare ale apusului... deasupra abisurilor de azur si a fîntînilor de foc."
Poetul însusi a fost o fiintare inefabilă, încît „cei pe care i-am întîlnit poate că nu m-au văzut". Întrebarea este: cîti dintre noi îl văd? Cîti văd pe marii poeti ai negrăitului?
Rimbaud a fost o făptură de vis, una din cele mai fascinante ale naturii, si el a voit să reîntemeieze natura si omul, pe planul ideal al visului absolut. A avut viziunea acelui vis aflat în transposibil. Dar a considerat că demiurgul nu i-a dat si cheia. De aici tragica renuntare, mărturisită în Une saison en enfer: „nu mai pot să vorbesc".
Si totusi nu stim ce va fi continut manuscrisul pierdut al poetului, La chasse spirituelle. Dar mai ales nu stim ce energii superioare au introdus în fluxul energetic spiritual universal – care ne înconjoară si întrepătrunde – arderile, intensitătile simtirii si zborul absolut al gîndirii lui Rimbaud, cum se fructifică acele energii si elanuri, ce efecte – modulări sau chiar mutatii determină deschizîndu-se interioritătii noastre, conjugîndu-se cu propriile noastre energii si elanuri sufletesti si spirituale. Nu vom sti niciodată despre aceste efecte demiurgice imprevizibile ale visului absolut. Căci, afirmă Hölderlin: „Cînd visează, omul este un zeu".
