Mircea PLATON
Hartă
I
Vîntul suflă astăzi numai peste crestetele copacilor. Aici, jos, totul e inert, zaharisit într-o albie de sticlă deasupra căreia curge, cu repeziciune ironică, un rîu de munte.
As vrea să mă uit prin lunetă/ la cerul de după-amiază./ Dar în loc de lentilă-i o frunză,/ de vită,/ si nu pot zări fuga albilor nori./ Văd doar cum se coc ideile-n mine/ în lumină verzuie,/ în pîntec de seră/ unde nemărginitul, departele,/ devine înlăuntru/ linistită mirare.
Cum se coc ideile-n mine
Strugurii ideii se coc la frig,
Precum glasul de clopot în
Subtire amiază de iarnă
Cînd soarele ascet
Sopteste culori
De neînteles pentru muritori.
II
Coboram o strădută îngustă, răzleată, bold cărămiziu înfipt într-unul din malurile rîului peste care tăcerea îsi arcuia frisoanele de piatră. Asezat pe o bancă, acolo am scris
Poemul îndrăgostitului obosit
Numai prin unghere mai poti să mai vezi
Tapiserii aurite,
Oglinzi în argint slefuite, cutii cu pomezi
Din celălalt veac.
Doar sub poduri străvechi,
Sub arcade de sălcii pe lac,
Razele soarelui unde se fac...
Piezisă lumina, putină;
Pieptis întunericul,
Perpendicular peste o lume cu vene din praf
Si oameni cu amintirile sterpe:
Trandafiri cu miresme de beznă.
Doar la tine pe gleznă
Diminetile îsi mai scutur polenul.
III
Imaginile răpăie si se preling jignite pe-o fereastră închisă.
Elixirul
Mi-era limba liniste,
Ochii, sprintene urme de cerb
Pe ascunsa cărare a fetei.
Vestede frunze printre
Vestede frunze căzute,
Mîinile...
Coastele, iederă,
Astfel, de veacuri.
Anotimpurile
Toamna tîrziu m-am oprit într-un orăsel
Cu o arteziană secată în piata primăriei –
Din bazin luminau doar galbene valuri de vestede frunze –
Si cu o verzuie si mică statuă a Sfîntului Gheorghe ucigînd balaurul,
Sub niste castani,
În fata unei biserici din timpii de mijloc
La ale cărei icoane ferecate-n întuneric
De răcoroase porti din bronz
Nu mai îngenunchea de multă vreme nimeni,
Dar prin ale cărei sparte vitralii izbucneau,
Cu rotata iuteală a unui miracol,
Stoluri de hulubi.
O odaie-ntr-un han
Si, la teatru, o lojă din care ascultam,
Odată cu replici din Shakespeare ori Schiller,
Ploaia răpăind pe cornisa de tablă
N-au fost greu de găsit.
Asteptam.
N-aveam cărti, nici prieteni ori ceas,
Doar clepsidra cu nori.
Apoi au urcat peste turle zăpezile
Si am cunoscut-o pe Dorothea – inocenta copilă
Pe care-o însoteam la teatru doar ca să-i urmăresc
scînteierea pătimasă a privirii
Si linia scandinavă a gîtului –
Ba mă însotisem si cu un student teolog
Al cărui nume, levantin, l-am uitat.
Beam rom,
Noaptea, pe ulite, ne lăsam dusi de crivăt,
Ca niste strigoi,
Si proclamam că iarna e doar o oglindă albastră si rece
Pentru scheletul din noi.
Apoi, primăvara...
„Cît de murdară e apa aceasta
Si, totusi, ascultă, cît de frumos clipoceste”
Mi-a spus, îngîndurat, prietenul meu teologul
În timp ce treceam podul de lemn
Arcuit peste rîu ca un genunchi al timpului.
Soarele asfintise cu largi protestări stacojii,
Parfumată, seara fumega din felinare...
Nimic nu era încă pierdut.
„În noaptea aceea am urcat muntele
Deasupra căruia strălucesc cele trei stele,
Ochii de dinainte de timp,
Si de acolo am văzut totul, de la un capăt la altul
Al boltii fecunde.”
A doua zi, în zori,
Părăseam orasul, în landoul meu vienez,
Pe poarta dinspre cîmpiile cu palide lanuri
De lumînări.
Rugăciune
Lămureste-mă cu o rază de lună,
Miruieste-mă cu vreun cîntec mai vechi
Si sfinteste-mi în cuget
Toti sorii,
Toti norii,
Zodii perechi.
Mă afundă
În cristelniti de ceturi,
Mă înaltă
La altare de gheturi,
Mă du
Pînă-n livada cu meri în care –
Nevăzut,
Ca un son într-un clopot tăcut –
Sub pomii în floare,
Dormi Tu.
Femeie, fîntînă...
La răscruce de drumuri,
În noaptea de ceară,
Fierbinte, amară:
O fîntînă fecioară.
M-aplec peste tine,
Văd stelele
Strălucind
În apa
Rece, adîncă si clară.
Da...sovăi...
Dar vin de departe,
Din zări de cenusă,
Mi-e sete:
Si tulbur oglinda
Să beau.
Portret de toamnă
Nu stiam, iubito, dacă
Tu respirai
Sau pădurea
La ceasul acela cînd doar noi si cu soarele
Coboram pe cărări de munte.
Umbrele tale cresteau împrejur,
Mîinile si obrajii tăi miroseau a cetină si-a izvoare
Sau era ea cea
Care mă săruta cu buze de rece lumină,
Palide frezii sub brume de toamnă?
Frunzele tale fosneau,
Stîncile gînduri erau
Nenăscute, în tine,
Ori ea mă privea cu ochi verzi
Si suflet de rouă?
Sau, poate, erati amîndouă
Doar una...
Povestea umbrelei din cuierul maro
O după-amiază ploioasă,
De toamnă,
Într-un restaurant pustiu,
La sosea.
Într-un cuier,
Posomorîtă, vetustă,
O umbrelă din fîs bleumarin,
Cu mînerul, tocit, din lemn de cires
Si vîrf lung si ascutit, ca de paratrăsnet.
Părea că o uitase cineva agătată acolo.
Din curiozitate, o iau si o deschid:
Se metamorfozează într-un general SRI
Cu părul siroind de ploaie
Si ochii străvezii.
Uluit,
Închid repede umbrela la loc,
O scutur bine
Si o agăt din nou în cuierul maro.
Plătesc, îmi iau pălăria si plec.
Ce zi ploioasă.
Romantism
„Nu-i noaptea de-ajuns de înaltă,
Stelele prea s-au rărit,
Orasul îmi pare o baltă,
Luna, o mînă de vreascuri
ce arde mocnit...”
Totusi, în noaptea aceea mi se arătară
Secretele spirale prin cari
Urcau arhanghelii-ntre sfere
Nouă.
