AHMATOVA SI „ARLECHINADA INFERNALĂ” (I)



 
 
 

                                                                                                                                                                                               Alexandru PINTESCU



„Sînt fericită că am trăit evenimente fără seamăn”
                                    Ahmatova


Fiică de inginer mecanic de marină, Anna Ahmatova îsi petrece copilăria si tineretea în cadrul clasic de la Tarskoe Selo, legat ca amintire de Puskin. Urmînd studii superioare de drept si litere, se căsătoreste în 1910 cu poetul Gumiliov si participă la înfiintarea unui „Atelier al poetilor”, leagănul miscării „acmeiste”, Gumiliov fiind sef si teoretician. Parnasieni sau neo-clasici, actionînd contra idealismului romantic al simbolistilor, si al politicii vagului si indecisului, acmeistii văd în poet un artizan precis si riguros, si-i atribuie domeniul lucrurilor terestre, sesizate în suprema lor înflorire.
Primele culegeri, Seara (Vecer, 1912), si Mătănii (Cetki, 1914), sînt o suită de scurte confidente lirice, unde alegerile îndrăznete si sigure ale detaliilor concrete si aparent neesentiale, pot sugera stările de suflet subtile si contradictorii care jalonează viata interioară a unei tinere femei cu inima vibrîndă si fragilă, supusă zeului capricios al dragostei. Clasice prin eleganta lor sobrietate, au un limbaj direct si concret, sărac în imagini si metafore, cu o versificatie aparent traditională, înnoită prin folosirea foarte personală a pauzei. Departe de a fi un stil, clasicismul („pseudo-clasicul văl împietrit” evocat de Mandelstam) Ahmatovei este, înainte de toate, un principiu etic de rigoare si de stăpînire de sine, principiu al cărui contrast cu sensibilitatea feminină care se exprimă în versurile sale, îi formează resortul dramatic intern al poeziei.
Iesită dintr-un mediu privilegiat si legat de cultura aristocratică condamnată pentru viitor, A. Ahmatova grăbeste furtuna din 1914. În 1917, vrea să emigreze, acceptă revolutia ca pe o expiere, si întîmpină ca o binefacere greutătile apărute. Aceste sentimente se exprimă în culegerile din anii războiului: Stolul alb (Bielaia staia, 1917), revolutiei si războiului civil: Pătlagina (Podorojnik, 1921), ale căror poeme sînt inspirate din viata sa intimă. Dar actualitatea este aici profundă, chiar dacă indirect, prezentă prin severitatea înaltă sau patetică a vocii care, tot mai des, răspunde murmurului unui plînset amoros.
Executarea în 1921 a lui Gumiliov (de care a divortat cu 3 ani înainte, dar de la care are un fiu, Lev Nikolaievici, arestat si executat, după mai multi ani de detentie), si caracterul intim al poeziei sale, îi vor închide, cam 20 de ani, portile editurilor. Între 1923-1935, încetează practic să scrie versuri, si trăieste dintr-o meserie de bibliotecar, consacrîndu-se muncii de cercetare istorică si literară asupra arhitecturii vechiului Sankt-Petersburg si a operei lui Puskin. Teroarea stalinistă care i-a luat fiul (care va fi eliberat în 1956) si pe al doilea sot (pe care nu-l va mai vedea niciodată), a determinat-o să iasă din tăcere cu poemele din Requiem (1935-1940, rămas inedit în URSS), în care limbajul sobru si înclestat de suferinta dominantă, pe care l-a făcut oglinda sufletului său, îi permite să se facă interpreta unei tări întregi. Această alunecare spre o poezie civică, de rezonantă natională, se manifestă deschis în timpul războiului, cînd, datorită unor poeme patriotice pline de rezolvare senină, este din nou publicată. Ecoul pe care versurile le trezesc în public, alterează conducerea bolsevică si, drept urmare, în august 1946, în urma unui raport al lui Jdanov, o condamnă public, ca pe un factor de „dezorganizare ideologică” si o exclud din Uniunea Scriitorilor, unde nu va fi reintegrată decît după moartea lui Stalin.
Războiul, punînd capăt unei epoci, i-a îmbunătătit opera cu o dimensiune istorică, aparentă mai ales în Poem fără ecou (Poema bez gheroia), scris între 1940-1942, dar remaniat si completat pînă-n 162: Ahmatova evocă perioada debutului (1913), sub aparenta ireală a unei „arlechinade infernale” care materializează timpul ca absentă si neant si istoria ca expiere. Aceste două teme tragice domină opera ultimilor ani, fără a sufoca pe cea a poeziei, care apare ca o realizare de sine, un triumf al destinului si un act de adeziune la prezent si de încredere în viată.
Recenta aparitie a unei selectii din poemele Ahmatovei, datorată Aurei Christi (Ana Ahmatova, Poezie si destin, Editura Parelela 45, Cluj-Napoca, 2001) redeschide un „dosar” a cărui cazuistică ne-a preocupat de cîteva decenii. Un dosar care cuprinde nu putine momente dramatice îndeosebi în ce priveste modul în care „troica” sau „monstruoasa coalitie” sardanapanică (Trotki, Lenin si Stalin) a privit literatura si arta post-revolutionară. Această „simfonie” pe tema destinului i-a avut ca „orchestratori” pe o sumă de scriitori rusi din anturajul marii poetese (Gumiliov, Mandelstam, Belîi, Blok).
Nu mai putin este determinat acest demers interpretativ de recentele dezvăluiri privind destinul sotilor Ahmatovei si a fiului acesteia ca si de publicarea în premieră românească a unor versuri interzise îndeosebi din volumul Requiem, versuri determinate taman de aceste accidente biografice: arestarea fiului Lev si deportarea acestuia, consecutivă asasinării (în 1921) a primului sot, Nikolai I. Gumiliov, mentorul akmeist, nu mai putin arestarea celuilalt sot, poetul, istoricul si criticul de artă N.N. Punin (1888-1953), fapt de natură a-i stîrni nu doar o reactie acribioasă ci de-a dreptul ostilă.

„De toate, de toate aminte mi-aduc
Oricare-ar  fi ora si-oriunde mă duc
Iar gura de-o fi să mi-astupe de tot
Cu care eu strig pentru-ntregul norod,
Să fiu pomenită de voi eu as vrea
În ziua aceea cînd m-or îngropa”

Da, ai fost pomenită, Anna Ahmatova. Gesturile mari, eroice, nu trec nevăzute. Istoria are nevoie mai mult ca oricînd de gesturi eroice care să ne scoată din letargia bunului-simt, din habitudinile existentei zilnice, să ne interzică, tuturor celor care n-am cunoscut teroarea decît în forma atrofiată a traiului zilnic, să o uităm, să ne amintească faptul că trebuie să apărăm valorile democratiei interzicînd orice dezertiune de la spiritul civic: „M-asteaptă acolo o umbră demult,/ Ci aici unde trei sute de ore am stat,/ Aici unde-n usă-i mereu un soldat./ Ca nu cumva-n moartea cea blîndă să uit/ Cumplitele tancuri si-al lor uruit,/ Să nu uit cum usa dusmană scrîsnea/ Si cum o bătrînă ca fiara urla”. N-o să te uităm asa cum tu nu l-ai uitat pe prietenul tău din Livorno, Amedeo Modigliani, cu care ai împărtăsit visele tineretii pe o bancă din Grădina Luxembourg din Paris, cum nu i-ai uitat pe Pasternak si Tvetaeva, cum nu ti-ai uitat generatia care „despre morti cîntă, vinovată”. Ca o mîngîiere, recunoasterea a venit tîrziu pentru tine. Dar a fost definitivă si irevocabilă ca orice sentintă pe care o dă Istoria...
O confluentă a două veacuri a trăit si s-a format Anna Andreevna Ahmatova (pe numele adevărat, Gorenko). Destinul ei s-a împletit strîns cu veacul douăzeci, desi într-o formă discretă, disimulată, poeta nefiind adepta poeziilor rostite „în gura mare”. Volumele de debut (Seară, Mătănii, Stolul alb), au fost salutate de Blok, de Zinaida Hippius si de sotul acesteia, Dmitri Merejkovski cu doi-trei ani înainte de a face acest gest si pentru blondul din Reazani, Serghei Esenin. Îndeosebi Al. Blok, considerat de Ahmatova ca fiind „omul-epocă”, respectiv cel mai important scriitor european al primului pătrat de veac, va avea o înrîurire decisivă asupra creatiei ei ulterioare.
„Ajunsă la limita sa, poezia va decădea, probabil, în muzică”
„N-au fost evidente în viata eroului meu”
                        Blok
Asa îi apărea lui Blok propria sa existentă, cînd se adună materialele poemului său autobiografic, Represalii. De fapt, surprinse din exterior, directiile mari ale vietii sale de om si scriitor, acuză mai ales continuitatea, absenta exceptionalului. Două decoruri doar, sau aproape două, servesc drept cadru acestei existente. În afara a trei călătorii în străinătate (una în Italia în 1909, alte două în Franta în 1911 si 1913) si cîteva sejururi în Germania, unde îsi însoteste mama la apele din Bad Nauheim, Blok nu părăseste Petersburgul decît pentru a regăsi în fiecare vară, în gubernia Moscovei, domeniul familial din Sahmatovo, acest „colt de paradis” de care sînt legate cele mai frumoase amintiri din copilăria si adolescenta sa fericită de mic patrician. Aici se stabileste între el si mama sa o in4timitate de suflet si spirit pentru totdeauna. Tot aici, o altă atasare se va stabili în 1903, cînd se căsătoreste cu fata visurilor sale, frumoasa Liube Mendeleeva, fiica celebrului chimist. Scurtă fericire. După mai putin de doi ani, cel mai bun prieten al său, poetul Andrei Belîi qse va îndrăgosti de Liuba. Liuba va cunoaste alte aventuri; totusi va rămîne unica. Blok o va astepta de fiecare dată. Împreună, în anii grei de după revolutie, ei se ajută si ea este alături de el în ultimele sale momente.
Literatura îsi are locul său în jocurile copilului Blok, care, foarte devreme, încearcă să scrie versuri (arhivele familiare au conservat primul catren scris la cinci ani), „editează” o revistă, îi angajează pe membrii de familie ca si colaboratori, montează reprezentatii teatrale private.
1903 este anul „botezului său literar”. Întîmpinat călduros de simbolistii primei generatii, Dmitri Mereskovski si sotia sa, Zinaida Hippius, va publica în revista lor Drumul nou, cîteva din cele opt sute de piese dedicate logodnicei sale, preludiu la culegerea din 1904, Versuri despre preafrumoasa doamnă (Stihi o Prekrasnoi Dame). Inspirat mai întîi de filosoful-poet Vladimir Soloviov, pentru care tot ce e „vizibil nu este decît umbră si reflectare a ceea ce nu pot vedea ochii nostri”, Blok va fi sedus si de noutatea versurilor lui Briusov inspirate de Verharen (Urbi et Orbi, 1903) si imită imaginile si ritmurile în ciclul Orasul, 1904-1911. Dar se simte mai ales foarte apropiat de conceptia lui Viaceslav Ivanov si de Belîi, care atestă existenta, în fata lumii zilnice a ideilor clare, a lumii nocturne a esentelor, prin care omul se află în comuniune cu universul.
Recunoscut drept cel mai pur reprezentant al simbolismului rus, nu va vedea cariera sa întreruptă de miscările istorice si politice. În 1905, în fata unui cortegiu a purtat drapelul rosu. În 1917 întîmpină Revolutia din Octombrie căreia îi consacră cel mai frumos poem, Doisprezece (Dvenatat). Apoi poetul tace. Dar omul de litere va continua să scrie. Dar prestigiul obtinut în fata publicului îi rămîne intact. Dovadă, răsunătorul discurs, veritabil testament literar, pronuntat la cîteva luni înaintea mortii sale, la aniversarea lui Puskin. Poezia sa atinge această limită extremă. Compozitiile cu o puternică incantatie sînt, în primul rînd, de natură muzicală. Ele sînt un suvoi de asonante, o retea de arpegii magice, o armonie ritmată, care, mai mult decît cuvintele cu semnificatia lor proprie, produc un apel estetic si cerebral în acelasi timp.
Această expresivitate exceptională este comandată de natura perceptiei sale artistice. Alături de Nietzsche, Blok crede că muzica este substanta lumii, principiul cosmic etern creator, pe care, în adîncul spiritului se creează „ritmuri si balansări asemeni miscărilor care nasc muntii, vînturile, curentii marini, lumea vegetală si animală”. La fel, pentru Blok, expresia poetică înseamnă „a suporta asaltul vîntului surd al altor lumi” si, „în rămăsitele murmurărilor si a cuvintelor unei limbi necunoscute pe care ea le aduce, să distingi, dacă se poate, o frază întreagă”. Astfel, din revolutie, înteleasă ca manifestarea unei forte elementare, care prin valuri îsi rulează sunetele, se naste în ianuarie 1918, simfonia Cei doisprezece. Blok aude o misterioasă muzică cosmică, zgomotul prăbusirii vechii lumi. În timp ce scrie, zgomotul teribil nu încetează să se dezvolte în el sau în jurul său: în furtuna dezlăntuită, cu picioarele goale, fără foc, nici loc, împuscînd pe burghezi si făcînd dragoste cu fetele, înaintează cele doisprezece gărzi rosii. Dar setea lor de libertate îi transformă în eroi, si muzica revolutiei se termină în harpele îngerilor.
O înlăntuire de simboluri feminine traversează opera sa poetică, dar este un simbol ultim care le contine pe toate, Rusia, Rusia sa, entitatea mistică văzută ca o fortă muzicală în miscare. Îl numeste „sotia sa”, „minunea sa minunată”, îi aude vocea prin tipetele lebedelor de pe cîmpurile din Culikovo, înaintînd spre el într-o haină izvorînd de lumini. Dar e si Rusia nomadă si tigănească, „sărmana Rusie a cocioabelor (izbelor) cenusii si a cîntecelor duse de vînt” si Sfinxul misterios din ochii reprimati care duc salutul în lumea întreagă... Blok si-a iubit patria nu cu o dragoste intelectuală si filosofică, ci în mod personal, erotic, si de-a lungul acestei dragoste a cunoscut o experientă poetică a cărei autenticitate îl plasează în rîndul marilor poeti ai secolului XX. Blok ca si Ahmatova, intuia teroarea rosie ce avea să vină încă din anii prerevolutionari: „O, dac-a-i fi putut intui/ Urgia zilelor ce vor veni” (Blok). Ahmatova, logodită simbolic cu Blok căruia îi va purta o nestearsă amintire, va adera, totusi, sub influenta viitorului prim sot, N. Gumiliov la curentul akmeist (de la grecescul akme – culminatie, cu corespondentul în limba rusă a verbului „a ascuti”) aici bucurîndu-se de aprecierea nedezmintită de trecere a anilor a lui Osip Mandelstam.
La 8 aprilie 1910, Blok va prezenta lucrarea Despre simbolism în cadrul Societătii amicilor literaturii. În 1921 va apare si sub formă de carte la Editura Alkanoust. Blok porneste de la teza simbolistilor si afirmă: „Teza: tu esti liber în această lume fermecată si plină de corespondente”. Creează ce vrei, pentru că această lume îti apartine. „Întelege, întelege, toate misterele sînt în noi, în noi e amurgul si în noi sînt zorii!” (Briusov). Alături de Briusov este citat Sologub: „Eu sînt zeul lumii misterelor, lumea toată este doar în visurile mele”.
Nu peste multă vreme, revolutia va spulbera multe din visele la care se raliase în anii tineretii Blok. Deja în articolul Intelectualitatea si revolutia, Blok avea să scrie: „Pacea si frătia între popoare, acesta e semnul sub care se desfăsoară revolutia rusă. Despre aceasta vuieste torentul ei. Aceasta e muzica pe care cel care are urechi de auzit trebuie s-o audă”. Această muzică a revolutiei nu era deloc asemănătoare cu muzica sferelor a parnasienilor si romanticilor, ori cu muzica „înainte de toate” a simbolistilor. În conferinta tinută la comemorarea lui Puskin, Despre menirea poetului, este deja evident că Blok, de fapt, nu-si uitase propria menire: „...ridicat din adînc si străin lumii exterioare, sunetul a fost închis în forma trainică si palpabilă a cuvîntului; sunetele si cuvintele trebuie să formeze o armonie unică. Acesta este domeniul măiestriei”.
De la măiestria lui Puskin la propria măiestrie nu era decît un pas. Un pas pe care deja Blok îl făcuse. Avea dreptate V. Sklovski să noteze în amintirile sale vizavi de disparitia prematură a lui Blok: „Versurile nu mor si în fata lor lumea îsi cere iertare”. Andrei Belîi nu a mai avut sansa să-si ceară iertare: stătea cu mîinile înclestate se uita pierdut la chipul prietenului iubit si trădat, hulit si adulat peste care încă nu căzuse, ca o ghilotină, capacul sicriului.
Epocă importantă, oamenii importanti, Anastasia Tvetaeva ne vorbeste de înmormîntarea Dascălului de la Iasnaia Poliana la care a participat cu celebra-i soră. Sklovski ne vorbeste de sinuciderea lui Maiakovski la locuinta familiei Brik (aflată în străinătate). Acolo asteptau oamenii care nu se văzuseră, probabil, de multă vreme: Pasternak, Aseev, Kataev, Olesa, Sklovski, Kolsov. Testamentul lui părea să fie Către tovarăsul Guvern, epistolă-poem ce aminteste de Scrisoarea tovarăsului Rostrov despre esenta dragostei: „Forta cuvintelor o stiu,/ stiu dangătul cuvintelor./ Nu sînt din cele/ de loji aplaudate./ Auzindu-le,/ sicriele o iau din loc,/ pornesc/ cu cele patru/ picioare de stejar./ Se-ntîmplă să fie aruncate/ fără a fi tipărite,/ fără a fi publicate./ Dar cuvîntul goneste/ strîngînd în chingi,/ răsună în secole/ si trenuri vin tîrîs/ să lingă/ mîinile bătătorite/ ale poeziei”. Care dintre optzecistii nostri ar putea să vină tîrîs să lingă „mîinile bătătorite ale poeziei”? Da, Maiakovski, avea toate motivele să se sinucidă...
Dar să ne amintim de un episod mai plăcut: Pasternak, Esenin si Maiakovski, împreună, în vizită la casa lui Gorki din Berlin. Bătrînul maestru si tinerii lupi într-un armistitiu dictat de vremurile confuze care se apropiau. Esenin era iubit de Gorki. Maiakovski la fel. Gorki era si el un soi de mujic fără fasoane. În schimb, într-o altă zi, în salonul Zinaidei Hippius salvarii lui Esenin au produs exact efectul scontat: au stîrnit indignarea amfitrioanei ce detinea, împreună cu sotul, D. Merejkovski, celebra casă a lui Moruzi de pe strada Liteinîi (să ne amintim, strania coincidentă, acolo fusese si locuinta familiei fotografului Brodski, tatăl unui alt mare poet, Joseph Brodsky).
Dar să vedem cu descrie Maiakovski însusi acest eveniment monden: „Îl cunosc de mult pe Esenin, de vreo zece-cincisprezece ani. Cînd l-am întîlnit pentru prima oară, purta opinci si o cămasă cu cusături cu cruciulite. Era într-o locuintă elegantă din Leningrad. Stiind bine cu ce plăcere un tăran adevărat, nu unul de decor, îsi schimbă portul pe ghete si veston, nu l-am crezut pe Esenin. Mi s-a părut un personaj fals, de operetă. Cu atît mai mult cu cît publicase între timp versuri de succes si, evident, ar fi găsit niste ruble cu care să-si cumpere cizme. Ca unul care purtase la timpul său bluza galbenă si o lepădase, l-am întrebat serios cu privire la îmbrăcăminte: – Asta-i pentru reclamă, nu? Esenin mi-a răspuns cu un glas pe care l-ar fi avut desigur uleiul de la candelă, dacă ar fi prins grai, ceva în genul acesta: «– Noi, ăstia de la tară, nu ne pricepem la de-alde astea, de-ale dumneavoastră... Noi adicătelea..., cum am apucat... din bătrîni...»”
Niciodată nu stim cît îi nedreptătim pe cei dragi. Chiar fără să vrem. Si mai ales atunci, deoarece atunci regretele ni se par inutile si tardive. Rugat de Maiakovski să-i dea un autograf pentru o persoană, îl refuză pe acesta cînd Blok îl roagă să mai stea la taclale. Era grăbit, pretextează fără să stie că Blok va muri în curînd... Blok era încă de pe atunci un clasic, cum afirma Sklovski: „Alexandr Blok tinea si de simbolisti, iar prin acestia si de perioada de argint a literaturii ruse, de epoca lui Polanski, să zicem”.
Reflectiile pe această temă sînt o picătură de marasm într-o mare de amar. Să-l ascultăm, totusi, pe Sklovski cu sagetiala-i dignitate: „Maiakovski deplîngea la Moscova moartea lui Blok. Acordăm putin timp unii altora: sîntem ocupati. Nu stim cu ce ne petrecem timpul. Ai impresia că timpul se pierde în gol (...) dezamăgirea si disperarea poetului trec. Pentru că el rămîne în versurile unde valul se ridică în toată forta lui si nu se risipeste în spumă”.
 


Home