* Am fugit din liceu la Mãnãstire... Rohia
Cassian Maria SPIRIDON: Pãrinte Ioan Pintea,
ai debutat la 14 ani. Care au fost împrejurãrile debutului?
Cine ti l-a girat? Gîndeai atunci la haina preoteascã?
Ioan PINTEA: Primele versuri pe care le-am publicat la vîrsta de 14
ani mi-au fost girate de Constanta Buzea. Adevãratul debut însã,
s-a petrecut în timpul liceului, cînd îndemnat de profesorii
mei Aurel Podaru si Victor Tãrmurean, am fost publicat în Limba
si literatura românã (seria pentru elevi). Spun cu mîna
pe inimã cã am avut un mare noroc pentru cã la Beclean,
unde mi-am fãcut liceul, exista pe vremea aceea o foarte puternicã
grupare literarã, oameni împãtimiti de literaturã,
scriitori cu cãrti publicate, marea majoritate dintre ei colaboratori
la reviste literare, în special cele din Transilvania. Gruparea aceasta,
foarte solidarã , functiona în cadrul Cenaclului Grigore Silasi.
Îi amintesc pe cîtiva dintre ei, cerîndu-mi scuze dacã,
fãrã sã vreau, uit pe cineva: Cornel Cotutiu, Aurel
Podaru, Andrei Moldovan, Iosefina Pop, Mircea Cupsa, Grigore David, George
Gavrilutiu, Valentin Falub, Olimpiu Nusfelean (cred cã din cînd
în cînd venea si el la întîlnirile noastre), Livia
Petri, Ovidiu Petri, Victor Tãrmurean. Aceastã grupare, pot
spune cã, în mare, m-a format. Oricum eu veneam dintr-un sat
grãniceresc nãsãudean, necolectivizat, cu tãrani,
care în plin regim comunist, departe de lumea dezlãntuitã
a orasului, puneau mare pret pe credintã, libertate, proprietate si
…poezie.
În Runcu-Salvei, satul meu natal, cîtiva tãrani
scriau poezie si citeau marile cãrti ale lumii. Vasile Dîncu
a publicat un volum de Cîntece la Editura Dacia si a fost comentat
de Laurentiu Ulici, D.R. Popescu, Victor Felea, vecinul meu Grigore Pop a
publicat poezie în România Literarã sub oblãduirea
lui Geo Dumitrescu… Asa cã proaspãt sosit la Beclean am fost
repede integrat în miscarea literarã de aici. Practic, literar
m-am format la Beclean. Datorez mult profesorilor si prietenilor mei de acolo.
Dacã gîndeam la haina preoteascã? Din copilãrie
si din tot sufletul. Eram nelipsit din strana bisericii. Binecuvîntati
sã fie în vecii vecilor mama Floare si tata Anchidim care m-au
învãtat cum sã-l iubesc pe Hristos! În liceu fiind,
corespondam cu Episcopul de atunci al Clujului, Justinian Chira Maramuresanul,
îi scriam , îl citeam si eram pur si simplu cucerit de Ioan Alexandru,
fãceam o ucenicie asiduã la foarte multi preoti îmbunãtãtiti,
citeam si uneori publicam în revistele Bisericii. Iatã, îmi
amintesc un text despre Grigore Silasi, pe care l-am tipãrit, licean
fiind, în Telegraful Român. In anul doi de liceu, m-am sfãtuit,
tainic se întelege, cu profesorul meu, Costel Miron, care mai tîrziu
îmi va deveni nas si, fãrã prea multã zarvã…
am fugit din liceu. Unde crezi, dragã Cassian? direct si pur si simplu
la Mãnãstirea… Rohia. Tin minte si acum iarna în care
am urcat dealul Mãnãstirii, liturghia la care am participat
si predica Pãrintelui staret de atunci, si a marelui duhovnic de azi
Serafim Man. N-am avut norocul sã stau foarte mult. Poate astãzi
eram monah, Dumnezeu stie! Am fost „ridicat” si însotit de un militian
si inspectorul de limba si literatura românã de la judet si
redat liceului. Asa a fost sã fie. Becleanul mi-a fost menit pe mai
departe drept loc în care a prins contur clar biografia mea literarã.
În anii ‘80, miscarea literarã din Beclean, a luat o amploare,
sincer, greu de descris astãzi. Izgonit de la Dej, în urbea
noastrã îsi continua activitatea Saeculum, un foarte important
cenaclu al tinerilor scriitori din Transilvania, condus de prietenul nostru
comun, regretatul Radu Sãplãcan. El l-a scos pentru prima datã
din Mãnãstire în lume pe N. Steinhardt la Dej si la Beclean.
Si cînd spun aceasta, stiu ce spun! Datoritã lui au coborît
în Gara Beclean pe Somes, lunã de lunã, adevãrate
„comandouri” literare formate din: Virgil Mazilescu, Nicolae Prelipceanu,
Teohar Mihadas, Marcel Lupse, Daniel Drãgan, Olimpiu Nusfelean, Vasile
Gogea, Ion Muresan, Zorin Diaconescu, Domnita Petri, Mihai Olos, Vasile Dragomir,
Gavril Tãrmure, Alexandru Vlad, Ion Grosan, Ruxandra Cesereanu, etc.
Saeculumul mi-a dat aripi. Am început sã public poezie, interviuri,
eseuri, recenzii în cîteva reviste importante din tarã.
Am obtinut, nu putine premii, la cîteva Festivaluri importante de Poezie
si, în sfîrsit, am fost remarcat cu generozitate de cîtiva
critici, printre ei numãrîndu-se, desigur, Laurentiu Ulici.
Gruparea Silasi, selectiv, a trecut cu arme si bagaje în Saeculum.
Datorez extrem de mult fenomenului Saeculum.
Biobibliografia mea a primit alte si alte „înfãtisãri”
odatã cu stabilirea la Bistrita. Aici, la Biblioteca Judeteanã,
am întemeiat împreunã cu regretatul Gheorghe Suciu „Saloanele
culturale Liviu Rebreanu”. Nu peste mult timp „Saloanele” …vor provoca în
urbea noastrã o adevãratã enclavã a rezistentei
culturale: Întîlniri cu N. Steinhardt, colocvii despre Constantin
Noica, expozitii de artã plasticã, dezbateri între scriitorii
generatiei ’80… Au fost prezenti la Bistrita: Alexandru Paleologu, Mihai
Sora, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Sorin Vieru, Stelian Tãnase,
Andrei Cornea, Ioan Alexandru, Ion Dumitriu, Constantin Flondor, Gheorghe
Crãciun, Nichita Danilov, Liviu Antonesei, Matei Visniec, Alin Teodorescu
etc. Nu uit Clujul care, si înainte, si în timpul Facultãtii,
si dupã, a fost destul de generos cu destinu-mi literar.
Nãsãudean fiind, totusi, ai poposit si prin pãrtile
Moldovei. În ce context, cu ce te-ai ocupat si care ti-au fost prietenii?
De multe ori „m-a prins dorul de Moldova”, cum zice într-o poezie Cezar
Ivãnescu. Pricinile sînt felurite. Am participat la multe Festivaluri
de Poezie, am o multime de prieteni, începînd cu Suceava, trecînd
prin Neamt si Botosani si terminînd cu „dulcele tîrg al Iesilor”.
În anii ’80 am fost invitat de cãtre Daniel Corbu sã
particip la Colocviile Nationale de Poezie de la Neamt, la ultima editie,
cred, înainte de Revolutie. Simt si acuma tensiunea crescîndã
între poeti si autoritãti, între scriitori si administratiile
politice comuniste. Lui Liviu Ioan Stoiciu, dacã nu mã însel,
i se interzisese sã ia parte la aceastã editie, Liviu Antonesei
era poprit si el, de tine Cassiane, nu mai vorbesc… A venit Ulici, Marin
Mincu, Chioaru, Vulturescu, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Aurel Dumitrascu.
Privesc înapoi cu un anumit fel de nostalgie cînd mã gîndesc
cã, totusi, în acea vreme întunecatã, poezia noastrã,
avea fortã, era temutã si ascultatã. Poetul era hãituit,
dar luat în seamã, adulat în contumacie, dar citit. Îl
amintesc aici cu drag pe Liviu Antonesei, a cãrui carte Semnele timpului,
am recomandat-o, la timpul potrivit lui N. Steinhardt. De fapt, cartea mea
si a Pãrintelui Nicolae Primejdia mãrturisirii începe
abrupt, direct cu lectura acestei cãrti. Cu Liviu am corespondat,
îi citesc cãrtile, articolele din Timpul, pe care, nu stiu de
ce, îl editeazã cu intermitente. În „anul ciumei” 1989
m-a cãutat acasã, la Bistrita. Fãrã teamã,
cu mare încredere i-am arãtat manuscrisele Steinhardt. I-am
pus la dispozitie cele Trei solutii. Despre acestea vorbeste, fãrã
sã uite, în Jurnal din anii ciumei. Îi multumesc. Aici,
la Tîrgu-Neamt, l-am cunoscut pe Aurel Dumitrascu si am pus la cale
o prietenie de lungã duratã. În anii ,90, Aurel a scris
despre aceastã întîlnire a noastrã în Contrapunct.
A editat revista Antiteze. Pe adresa acesteia i-am trimis inedite de Steinhardt.
Din pãcate Aurel s-a prãpãdit prea repede. Toamna trecutã,
în drum spre Mãnãstirea Durãu, m-am oprit la Borca,
i-am aprins o lumînare si dupã o ectenie ortodoxã i l-am
evocat sotiei mele din toatã inima. Anul trecut am fãcut douã
pelerinaje în Bucovina. Am dat o fugã si pînã la
Piatra Neamt. L-am reîntîlnit pe prietenul meu drag si bun Radu
Florescu, pe Adrian Alui Gheorghe.Îi amintesc cu drag printre prieteni
pe tine Cassian, „virtuosule”, pe fratele Lucian Vasiliu, Daniel Corbu, Valeriu
Stancu, pe Ovidiu Nimigean cu care, „liceeni odinioarã”, vorba Pãrintelui
Agîrbiceanu, peste linie dincolo de gara din Ilva-Micã, în
casa lui pãrinteascã, deprindeam împreunã nu numai
poesia ci, mai ales teologhisirea nonconformistã si liberã.
Dupã cum vezi am avut ceva treabã prin Moldova si Dumnezeu
m-a rãsplãtit cu o multime de prieteni. Consider prietenia
o virtute. Si nu mã satur sã spun cã iubirea între
oameni are la bazã prietenia. Nu ne spune Mîntuitorul Hristos
nouã tuturor: „Eu v-am numit pe voi prietenii mei”?…
Ce te-a îndemnat a sluji în Biserica Domnului? Cum rezoneazã
poetul si preotul aflati în aceeasi fiintã?
Dragul meu, îti vorbeste „un optzecist întîrziat” (dupã
aprecierea greco-catolicului Ulici): nu se poate fãrã Dumnezeu.
Vreau sã-ti spun cã m-am apropiat cu teamã, cu fricã
de preotie, m-am cutremurat cînd Arhiepiscopul Bartolomeu si-a pus
mîinile peste mine si m-a ridicat la aceastã cinste, m-a consacrat
pentru a-L sluji pe Dumnezeu. Ioan Gurã de Aur, Vasile cel Mare au
fugit, s-au ascuns de preotie, au fãcut cale-ntoarsã, cum se
spune. Nu cã n-ar fi fost virtuosi, chemati, alesi, ci pentru cã
se socoteau ei însisi nevrednici. Preotia nu e o misiune usoarã.
Are si ea adîncurile si înãltimile ei. Cãderile
si ridicãrile ei. Dar adu-ti aminte ce spune Tutea despre preoti si
preotie. De ce îi spui unui preot „Sãrut mîna, Pãrinte!?.
Pentru cã din mîinile lui primesti ceea ce nimeni altcineva
nu poate sã-ti dea: trupul si sîngele lui Hristos, Sfînta
Împãrtãsanie, frate Cassian. De aceea e înfricosãtor
si ceresc, deopotrivã. Si totusi, ceva concret, nu neapãrat
inefabil, m-a apropiat de preotie. Realismul unei credinte nezdruncinate
în Dumnezeu, pe care l-am mostenit, cred, de la pãrinti, dragostea
neconditionatã fatã de Iisus Hristos si lupta, efortul sfînt
de a-l iubi pe aproapele, dacã se poate, ca pe mine însumi.
Am învãtat de la N.Steinhardt cã poti sã-l slujesti
pe Dumnezeu din toatã inima ta si din tot sufletul tãu iar
în momentele de rãgaz, între Pateric si Limonariu, Sfîntul
Grigorie de Nazianz, Sfîntul Ioan al Crucii, Rilke, Holderlin, Daniel
Turcea, sã citesti un raft de optzecisti (dupã pãrerea
mea Ion Stratan e un foarte important poet crestin), pe Mihai Ursachi, Adrian
Popescu, Ileana Mãlãncioiu, si de ce nu, pe Serban Foartã
sau Gellu Naum. Hristos este Cuvîntul si de aceea orice Cuvînt
inspirat pus de Dumnezeu pe limba Poetului devine un mesaj divin. As putea
sã spun ca Ioan Alexandru cã sînt „preot al sfintelor
cuvinte”, dar voi zice altfel: sînt un optzecist întîrziat,
poet, dupã aprecierea ta, preot ortodox, dupã milostivirea
Duhului, care se strãduieste din rãsputeri sã nu încurce,
sã nu amestece deloc, dar absolut deloc Preotia cu Poezia. A amestecat-o,
din pãcate, la un moment dat, cu politichia. Grav. Poezia trebuie
abordatã cu rigoare si seriozitate, Preotia la fel. Preotia e pe viatã
si pe moarte. În slujire, te lupti pentru salvarea ta si a acelora
ce ti-au fost încredintati. Te duci, îi conduci spre moarte sau
îi pregãtesti de Înviere. Ori, ori. Ceea ce nu e Poezia.
Dimpotrivã, ea e o amãgire inefabilã a nemuririi. Nu
cred cã trebuie sã existe o armonie între Preot si Poet;
mai degrabã o gîlceavã, o polemicã, un contrast.
De aici, din aceste aparente contradictii, se poate naste o poezie valabilã
si o preotie roditoare. Amin.
* Relatia mea cu pãrintele
Nicolae a fost una de însotire
Debutul editorial s-a produs într-o antologie
a Editurii Dacia, din 1985 – asa cum se proceda pe atunci. Ai avut parte
de cenzurã?
În anii 1984-1985 aveam pregãtit, gata pentru tipar, un volum
de versuri intitulat Frigul si Frica, prefatat cu generozitate de N. Steinhardt.
Cîteva poeme, foarte putine, le-as putea numãra pe degetele
unei mîini, au apãrut în Vatra, Viata Româneascã,
Steaua. Datorez aceste aparitii lui Cornel Moraru, Sînzianei Pop, lui
Aurel Rãu. Poeziile din manuscris erau doldora de îngeri, cîrtite,
Dumnezeu, cãmile, Cina de Tainã, etc. Nu aveau sorti de publicare.
Am încercat, la recomandarea Pãrintelui Nicolae la Cartea Româneascã,
la Sorin Mãrculescu. Cu toatã gentiletea, aprecierea si, cred,
efortul acestui important poet, redactor si extraordinar traducãtor
si fericit prieten al monahului de la Rohia, nu s-a putut face nimic. Am
încercat la Dacia. S-a întîmplat întocmai ca la Cartea
Româneascã. În aceastã situatie am abandonat ideea
unei cãrti tipãrite pentru vremuri mai bune. Am debutat editorial
efectiv la grãmadã. Pentru cã grãmadã
e Alpha ’85. Nici tu spirit de generatie, nici tu idee de grup. Un amalgam.
O arcã a lui Noe, în care amestecati la un loc, poeti din generatii
absolut diferite, nu aveam nici o sansã ca individualitate, ca voce
distinctã. Dar, stii prea bine, cunosti prea bine aceste nefericite
antologii, cu care, din pãcate, s-a încercat, pe modelul „cooperativei
agricole de productie”, sã se închidã gura generatiei
noastre. Îmi reneg poemele care, fãrã voia mea, invocîndu-se
în ultima clipã cã „Bucurestiul nu-i de acord”, au apãrut
în Alpha ’95, stîlcite, cu versuri si cuvinte schimbate. Ca si
tine, ca si multi altii, m-am bucurat si eu, din plin, de cenzori si cenzurã.
Frigul si Frica a apãrut de-abia în 1992. O carte întîrziatã,
dar care a avut o primire foarte bunã. Au scris despre ea: Al. Cistelecan,
Laurentiu Ulici, Mircea Petean, Ion Muresan, Ioan Moldovan, Adrian Popescu,
Ion Vieru, etc. Slãvit sã fie Domnul!
Abia în 1992 îti apare prima carte de sine stãtãtoare,
Frigul si Frica. Ce a determinat întîrzierea debutului în
volum?
Ti-am spus, poate cu prea multe amãnunte, în rãspunsul
la întrebarea anterioarã. Au fost vremuri anormale, Cassian.
Le-am trãit împreunã si de aceea, sper, orice mãrturie
trebuie luatã ca atare de generatia care vine sau, pînã
ne trezim noi, a si venit.
În ce împrejurãri l-ai cunoscut pe N. Steinhardt?
Pe N. Steinhardt l-am citit mai întîi. L-am aflat înainte
de a-l întîlni. Episcopul Justinian, pe atunci al Clujului, acum
al Maramuresului, m-a îndemnat sã caut Rohia, sã-l caut
pe „ovreiul” Steinhardt care s-a cãlugãrit în Maramures.
Norocul a fãcut ca sã ne întîlnim pentru prima
oarã, nu la Rohia, ci la Beclean, cînd Steinhardt a fost adus,
invitat de Radu Sãplãcan, la întîlnirile Saeculum.
Amintesc aceasta si în Primejdia mãrturisirii. Stia, dupã
cum mi-a spus, de la Pãrintele Serafim, despre fuga mea la Mãnãstire.
În orice caz, atunci la Beclean mi-am pus încrederea la bãtaie
si am cîstigat o admiratie pe timp lung, probabil nemeritatã,
din partea Pãrintelui Nicolae. Mi-a propus sã ne spunem pe
nume si în drum spre cãmãruta de la Liceul „Petru Rares”
(pregãtitã de prozatorul Cornel Cotutiu) mi-a vorbit cu patimã,
as spune, despre generatia lui. Ajunsi în camerã mi-a arãtat
o Carte de Rugãciuni, primitã în dar de la Dinu Pillat.
Din aceasta, i s-a citit, de un frate de Mãnãstire, în
spitalul din Baia-Mare, Rugãciunea de dezlegare a sufletului, atunci
cînd a trecut la cele vesnice. Relatia mea cu Pãrintele Nicolae
a fost una de însotire. Îmi spunea cîndva cã i-am
bucurat cãruntetele, îi spuneam mai mereu cã mi-a pus
în ordine, în rînduialã tineretile. Scrisorile pe
care le-am primit, manuscrisele pe care mi le-a lãsat în grijã,
dragostea pãrinteascã, efectiv, pentru mine, Violeta si Ioana
(Andrei încã nu era nãscut), bucuria cu care venea în
casa noastrã si fericirea cã ne vedeam în „pustia înverzitã
a Rohiei” m-au fãcut sã înteleg ce înseamnã
sã dai si sã primeste. La Rohia se stia si se stie foarte bine
cine dã si cine primeste.
Cîteva amintiri despre monahul Nicolae de la Rohia, cum era numit
autorul Jurnalului fericirii.
Am nenumãrate amintiri despre Pãrintele Nicolae. Unele sînt
notate, dar risipite printre caiete parohiale, altele le pãstrez în
memorie si, probabil, cã va veni ziua, cînd le voi aduna într-o
carte. Gînduri, butade, meditatii grave, anecdote privitoare la poporul
român, ortodoxie, curaj, comunism, democratie, cãrti, filosofi
si scriitori, crestinism, cãlugãrie, generatia ‘8o, Antonescu,
evrei, istorie, etc. fac miezul unor discutii care n-au fost toate consemnate
în Primejdia mãrturisirii Am fost martor la momente si întîmplãri
pline de haz, pentru cã N. Steinhardt stia, precum Sfîntul Antonie,
sã rîdã cu poftã, din tot sufletul de turpitudinile,
gãunoseniile si fãloseniile formelor fãrã fond.
N-a fost el Antistihus si n-a rîs maiorescian în anii 30 de toatã
„generatia strãlucitã”: Eliade, Cioran, Noica?
O amintire: La Rohia, Pãrintele Nicolae, la început, a locuit
în Casa stãretiei, în prima chilie pe stînga (aici
am realizat prima convorbire cu el, publicatã în revista Tribuna
de la Cluj), pe urmã s-a mutat, sus, pe deal, la Casa Poetului, la
parter, tot în prima chilie pe stînga. Locuia usã în
usã cu Pãrintele Paisie, acum vietuitor în Grecia, în
Muntele Athos. Pãrintele Paisie Rogojanu, fost cîntãret
de muzicã popularã în viata civilã, era un cãlugãr
exemplar, dar cam ursuz. Desigur, despre el îmi spunea rîzînd,
Pãrintele Nicolae: „Ioane, n-am eu harul, darul si condeiul lui Damian
Stãnoiu. Ce portret i-as mai face fratelui Paisie, cum l-as mai descrie
si cum l-as mai sulemeni pentru eternitate!”. De ce era asa pornit pe bietul
Paisie ? Pãrintele Nicolae avea obiceiul sã facã foarte
des baie, cîteodatã chiar de douã ori pe zi. În
vremea aceea, apa era o problemã pentru Mãnãstire, instalatiile
cu care era adusã sus nu functionau perfect, de aceea si boilerul
se defecta de zeci de ori . Pe Paisie îl auzeam mereu murmurînd
în barbã: „Iar face ovreiul baie! Iar stricã boilerul!”.
Într-o zi, înainte de a pleca în Lighet (locul retragerii
noastre), Paisie ofuscat, supãrat nevoie-mare, i-a spus Pãrintelui
Nicolae verde în fatã ceea ce gîndea: „Iar ai fãcut
baie! Iar ai stricat boilerul!”. Pãrintele Nicolae, spre surprinderea
mea, a rãmas calm. S-a oprit. M-am oprit si eu. Cu bastonul ridicat,
cãutînd undeva prin aer un punct de sprijin, a fãcut,
pe loc, trimitere la textul Evangheliei: „Frate Paisie, nu toti sîntem
curati, zice Domnul Hristos. Eu unul nu sînt curat, de aceea îndeplinesc
întocmai cuvintele Domnului. Mã spãl în fiecare
zi, chiar de douã ori pe zi. Mai tacã-ti gura!”. Tin minte
si acum surîsul lui Paisie, provocat de „ovreismul”, cu bunã-stiintã
exagerat al Pãrintelui Nicolae. Mici necazuri cãlugãresti,
frate Cassian!.
Cum au fost ultimele întîlniri si cum ai devenit legatarul
testamentar al operelor lui N.Steinhardt?
În martie 1989, Pãrintele Nicolae mi-a telefonat acasã,
la Beclean, rugîndu-mã stãruitor sã-i fac o vizitã
la Rohia. Insista sã nu merg singur. „Te rog sã vii cu Violeta
si Ioana, te rog”, mi-a spus. Nu stiu dacã a doua zi, dar cu sigurantã
a treia zi, am pornit spre Rohia. Violeta i-a pregãtit cîteva
daruri: un capot si papuci de casã. Eu: cãrti noi si reviste
literare. Oarecum eram îngrijorati. De ce a insistat sã mergem
întreaga familie? De ce rugãmintea de a-i face o vizitã
foarte repede, si asa tam nesam, pe nepusã masã, cum se spune?
Am ajuns pe la amiazã si, ca de fiecare, am fost primiti cu multã
bucurie. Toatã dupã-masa am povestit,am revãzut, „coltul
secret” din biblioteca mãnãstirii (unde erau depozitati Eliade,
„Proba labirintului”, într-o traducere dactilo a Doinei Cornea, Ionescu,
Cardinalul Lustinger, Caraion, Vintilã Horia, Alexandru Ciorãnescu,
o superbã editie de poezie crestinã din lirica universalã
etc.), am urcat în Lighet. Pãrintele era putin schimbat, îngîndurat,
dorea sã plece foarte curînd, cît mai urgent pînã
la Bucuresti. Noaptea am mers împreunã la Miezonopticã.
Dupã slujbã ne-am întors la chilie. În fata Casei
Poetului i s-a fãcut rãu. A luat cîteva medicamente,
pe care, de regulã, le purta cu dînsul, si într-un tîrziu
s-a linistit, si-a revenit. A doua zi, cît timp Violeta si Ioana au
fãcut „curãtenia de primãvarã” în chilie,
noi doi am fãcut o plimbare cît se poate de peripateticã,
din nou înspre Lighet. În final, Pãrintele mi-a spus brusc,
fãrã menajamente: „Ioane, cred cã am sã mor,
cred cã am foarte, foarte putine zile de trãit. Mi-ai arãtat,
si tu si Violeta destulã prietenie. Doresc ca toate manuscrisele din
chilia mea sã-ti rãmînã tie. Zilele acestea plec
la Bucuresti. O sã-ti aduc si alte manuscrise si, mai ales, o sã-ti
las cãrtile lui Caraion. Sînt toate cu autograf si ti le dãruiesc.
Stiu cît iubesti poezia lui Caraion. Ai si ceva din frazarea lui Caraion
în poezia ta”… Frate Cassian, am rãmas mut, tãcut, tintuit
locului. Am înteles, în sfîrsit, motivul chemãrii
urgente la Rohia. Ne-am întors la Beclean tulburati. Peste putine zile
am primit o scrisoare (era ultima) prin care N. Steinhardt îmi încredinta
manuscrisul cãrtii de predici si îmi spunea: „Am rugat pe Pãrintii
Justin si Emanoil sã-ti remitã toate dosarele aflate în
camera mea. Nu cuprind noutãti ori lucruri prea importante; te rog
totusi sã le preiei tu, sã nu fie azvîrlite la gunoi”.
În ziua în care am primit epistola, N. Steinhardt murea într-un
spital din Baia-Mare. Ce mi s-a pãrut uimitor, nu era faptul cã
îmi încredinta dosarele cu manuscrisele din chilie, pentru cã,
asa cum ti-am povestit, cu cîteva zile înainte am fost poftit
la Rohia pe aceastã temã, ci faptul cã pentru a fi sigur
cã vor ajunge toate în grija mea, a lãsat bilete cu aceastã
dorintã Pãrintilor Justin (azi arhiereu vicar al Maramuresului)
si Emanoil (staret al Mãnãstirii Bixad). Acest ultim gest m-a
topit. Pãrintele Nicolae, mi-a reconfirmat, iatã, dupã
moarte cã avea niticã încredere si în mine, pãcãtosul!
Nu mã consider un legatar testamentar ci un tînãr, la
vremea aceea, cãruia N.Steinhardt i-a încredintat manuscrisele
din chilia de la Rohia fãrã teamã si cu nãdejdea
în viitorul publicãrii lor.
* Mã risipesc cît
pot cultural si mã adun din cînd în cînd spiritual
Esti implicat în nasterea sau renasterea
unor publicatii literare si/sau religioase. Acum conduci revista fondatã
de Liviu Rebreanu în 1924, Miscarea Literarã. Au apãrut
deja cîteva numere demne de a fi luate în seamã. Pe scurt,
ce îsi propune publicatia?
Am contribuit si eu, într-adevãr, dupã puteri, la nasterea
sau renasterea unor reviste. Din pãcate sau din fericire le-am abandonat
dupã ce au fost puse pe linia de plutire. Asa s- a întîmplat
cu Minerva, apãrutã la Bistrita imediat dupã Revolutie,
Deisis, editatã la München, în Germania, Logos, o publicatie
a studentilor de la Facultatea de Teologie din Cluj si Renasterea, revista
Arhiepiscopiei Clujului, fondatã de Episcopul Nicolae Ivan. Fiecare
abandon a încununat, în definitiv, o experientã. Dupã
pãrerea mea, Bistrita are nevoie de o revistã de anvergurã.
Nu stiu dacã Miscarea Literarã promite asa ceva, pentru cã
e la început, de-abia au apãrut primele numere, dar mã
gîndesc, stau si cuget, ca ardelean ce mã aflu, cã poate
fi, poate deveni. Redactia, formatã din prozatorii Olimpiu Nusfelean,
Ion Moise, Virgil Ratiu, poetul Ioan Pintea si… administratorul Alexandru
Cîtcãuan doreste ca Miscarea Literarã sã fie,
deocamdatã, o revistã care apare în Provincie, dar nu
de provincie. Sîntem departe de „zgomotul si furia” Capitalei, de aceea
privim lucrurile mai detasat, mai cu rãbdare. Avem admiratie fatã
de orice scriitor important, indiferent de generatie sau promotie, fie cã
e ortodox, catolic sau mahomedan. Credem cã nu tot ceea ce publicãm
este genial, fundamental si de necombãtut si, în definitiv,
primim orice colaborare si sfat, din partea colegilor „mai mari”, scriitori
si critici, spre cresterea prestantei Miscãrii Literare si cinstirea
culturii românesti. Sîntem multumiti, dar si îndatorati,
cã încã din primele numere, am fost onorati de: Niculae
Gheran, Mihai Sin, Alexandru Vlad, Adrian Popescu, Gheorghe Grigurcu, Lucian
Vasiliu, Radu Tuculescu, O. Nimigean, Vasile Gogea, Gheorghe Crãciun,
Mircea Petean, Andrei Bodiu, Al.Pintescu, Ruxandra Cesereanu, Andrei Moldovan,
Cornel Cotutiu, Aurel Podaru, Gavril Moldovan, Adrian Alui Gheorghe, Radu
Mares. Tie, Cassian, îti sînt îndatorat si îti multumesc
în mod special, pentru cã, pomenit aici ultimul, ai fost printre
cei dintîi care ai salutat cu generozitate Miscarea Literarã.
Grãdina lui Ion, publicatã în 2000, este ultima ta
carte de poeme. Pe cînd urmãtoarea? Ce alte cãrti ai
în pregãtire si cînd vor poposi în librãrii?
Iatã, cã-mi amintesti, cã vremea trece si n-am publicat
poezie demult. Asa este. Nu sînt un productiv. Scriu greu. Si, drept
sã-ti spun, îmi place asta. Grãdina lui Ion a fost o
carte scrisã „cînd eram mai tînãr si la trup curat”.
Prima mea carte (în manuscris, se-ntelege) înainte de Frigul
si Frica, de Mormîntul Gol, însã publicatã, dintr-o
nostalgie dupã Paradis? abia în anul de gratie 2000. Am deja
pregãtit pentru tipar, la Editura Limes din Cluj, editura prietenului
nostru Petean, un volum de eseuri, recenzii, jurnal, un soi de amalgam, intitulat
Admiratii ortodoxe. Sper sã aparã pînã la Pasti.
De-asemenea, lucrez la Masa Raiului, o carte de versuri, pe care, de pe acum
îti spun, as dori-o sã fie, în sfîrsit, meditatia
crestinã a unui „optzecist întîrziat”. Dar, vom trãi
si vom vedea.
Cu cine te simti afin din generatia noastrã?
Care generatie, Cassian? Între atîtea gãsti, grupulete
si grupuri de… presiune, ce mai pot întelege. Sînt rãtãcit
si eu, probabil, pe undeva. Am citit pe vremuri, în Suplimentul literar
artistic al Scînteii Tineretului un slogan aiurea. Suna asa „Ai generatie,
ai parte”. O tîmpenie, mi-am zis. De cîte ori ne întîlnim
cu poetul Gavril Moldovan, un poet echinoxist important, din pãcate
„sãrit” de prea multe ori la numãrãtoarea echinoxistã,
rîdem de o asemenea conditionare. Din pãcate ea functioneazã.
Eu, fiind considerat un „optzecist întîrziat”, sînt undeva
la mijloc. Între opzecisti si nouãzecisti. Fii pe pace, avem
si noi generatia noastrã! Despre afinitãti, altãdatã.
Sînt nume multe, din promotii si generatii diferite, si, sincer sã
fiu, n-as risca (pentru mine, bineînteles) sã scriu lista incompletã.
Dar, totusi, ca sã te pun pe gînduri, îti divulg cîtiva:
Ion Muresan, Ioan ES. Pop, George Vulturescu, Mircea Petean, Cassian Maria
Spiridon, Lucian Vasiliu, Liviu Antonesei, O.Nimigean, Adrian Alui Gheorghe,
Olimpiu Nusfelean, Radu Florescu, Nichita Danilov, Ion Vãdan, Ion
Moldovan, Gellu Dorian, Valeriu Stancu, Alexandru Musina, Ion Stratan, Liviu
Ioan Stoiciu, Marta Petreu, Ruxandra Cesereanu, Adriana Rodica-Barna, Ioan
Tepelea, Sorin Gîrjan, la categoria poeti. Ar mai fi eseisti, prozatori,
critici, filosofi, artisti plastici, etc. Afinitatea constã, de fapt,
în admiratia sincerã pe care o am fatã de poezia si cãrtile
lor. Afinitãti, între poezia mea si a lor e prea devreme, nesperat
si greu de stabilit. Stii cum e: dacã esti o rudã sãracã,
te semetesti degeaba si fãrã rost!
Ce faci acum? Ce mai faci, Ioan Pintea?
Slujesc, fac proiecte culturale, citesc si scriu. Cam mult. Mã risipesc
cît pot cultural si mã adun din cînd în cînd
spiritual. Dupã cum stii slujesc într-o parohie de tarã.
Are un nume binecuvîntat: Chintelnic. Despre acest sat, Dan C. Mihãilescu,
dupã ce mi-a citit „Însotiri în Turnul Babel” si a scris
în revista „22” un text admirabil, se întreba, dacã peste
ani Chintelnicul va deveni un Pãltinis sau o Rohie?! Din pãcate
n-a devenit. A rãmas o parohie ca oricare alta, obisnuitã,
cum stã bine la ortodocsi, n-a iesit din serie si îmi convine
de minune. Desi am editat o micã monografie despre ea, si în
curtea Casei parohiale am ridicat un monument dedicat întîiului
Protopop ortodox al Bistritei, dascãlul lui George Cosbuc, Grigore
Pletosu, nãscut aici, anonimatul ei îmi alimenteazã din
plin anonimatul pe care zi de zi mã strãduiesc, în ciuda
unei publicitãti „provinciale”, sã-l cîstig. Sufleteste
sînt foarte legat de oamenii Chintelnicului. Îi slujesc si îi
admir din toatã inima. Ei nu stiu cã sînt un „optzecist
întîrziat”, dar sustin, sus si tare, cã sînt Pãrintele
lor duhovnicesc. Remarca lor îmi ajunge, chiar dacã satul Chintelnic
n-a devenit un Pãltinis, o Rohie…
Cum tema numãrului din Poezia, în care apare interviul ,are
ca subiect poezia si noaptea, te-as ruga sã glosezi pe marginea acestuia.
Dacã vorbim despre diurn si nocturn, am sã-ti spun cã,
desi la întrebarea aceasta îti rãspund ziua, noaptea scriu
cel mai bine. Îngerul inspirat mã cerceteazã mult mai
des cînd se lasã întunericul. Poezia, chiar dacã
voi face o apreciere retro, este o culminatie a Luminii. A unei unde, radiatii
luminoase desprinse din haosul big bengului prin cuvîntul Tatãlui:”
Sã fie luminã!” întrupatã în Cuvîntul
care a fost la Început. Nu a luminii în care ne miscãm,
pe care o vedem, care ne învãluie si, as spune, a luminii primordiale,
taborice, dumnezeiesti. Lumina, Poezia deci, are rostul de a sparge întunericul,
de a-l rãzbuna si a pregãti calea sacrã: „Lumina din
luminã”… Dacã vorbim despre cealaltã Noapte, atunci
totul se schimbã brusc si putem glosa despre Moarte si Înviere.
Sau putem vorbi despre doi poeti absolut luminosi, Eminescu si Hölderlin,
care, intrati prea devreme în imperiul Noptii au sporit si accelerat
din plin fascinatia Luminii. Motivul noptii are conotatii diferite si multiple.
Unul e la romantici, altul e la simbolisti, sãmãnãtoristi
si avangardisti, cu totul altul la onirici si la optzecisti. Depinde cum
e „accesat”.
Cîteva cuvinte despre revista Poezia.
Poezia ta si Poesisul lui Vulturescu nu lasã poetii sã moarã.
Îi tine în viatã, cum s-ar spune. Chiar dacã ni
se atrage atentia, pe ici pe colo, cã sîntem muribunzi, cã
poezia si-a încheiat destinul, cã poetul e praf si pubere, revistele
acestea (si nu numai) spun, nu neapãrat vulgului, cu obstinatie si
insistentã cã Poetul e viu si Poezia trãieste. Nu e
putin lucru, într-o lume anapoda si suprasaturatã de superficial
si artefacte. O singurã întrebare, totusi: pe cînd în
colegiul de redactie un bistritean? Nasc si la Bistrita poeti si critici.
Te felicit, Cassiane, cã pui la dispozitia poetilor o asemenea revistã.
În finalul acestui dialog, pentru care sincer îti multumesc,
dã-mi voie sã-ti spun, deodatã cu Ioanid Romanescu:
„Trãiascã Poezia si marii visãtori!”. Amin.
Iasi – Bistrita februarie-martie 2003
Interviu realizat de Cassian Maria SPIRIDON