ARTE POETICE LA ROMÂNI
(XII)
Ion PILLAT (1891-1945)
POEZIE SI PLASTICĂ
(fragment)
Din numeroasele definitii prin care critica din toate vremurile a încercat – adesea contradictoriu – să prindă fiinta intimă, esenta fenomenului poetic, singura ce nu poate fi contestată de nimeni rămîne constatarea banală că poezia e arta cuvîntului. Nu putem deci vorbi de o poezie de expresie universală – asa cum sînt, bunăoară, prin materialele întrebuintate, toate artele plastice sau cele muzicale, ci numai de poezii nationale, exprimate în limbi diferite, fără putinte de stricte echivalări.
În opozitie cu romanul si nuvela, cu drama si comedia, al căror subiect si actiune se pot transpune si într-altă limbă, poezia lirică, de care singură ne vom ocupa, e prin definitie chiar ireductibilă, căci fondul si forma nu se pot disocia aici fără a distruge toată sau aproape toată vraja si puterea incantatorie a versului celui mai simplu. Iată de la început hotarele lămurit impuse poeziei lirice si care o despart nu numai de artele plastice ale maselor arhitectonice, ale formelor sculpturale si ale culorii si liniei din desen si pictură, ci încă de arta sunetelor muzicale; hotare ce o izolează în însusi domeniul literar, dîndu-i situatia aceea specială de regală insularitate si, s-o mărturisim, împletind în juru-i atîtea neîntelegeri fatale unei pătrunderi mai largi.
Această separatie totală, devenită clasică, între arta cuvîntului pe de o parte si arta plasticii sau a muzicii pe de alta, a dăinuit paradoxal mai ales atît timp cît poezia, legată de discursul unui subiect, nu fusese curătată de ceea ce era rezervat altui domeniu, domeniul prozei. Au trebuit să treacă veacuri multe ca să ajungem pe la sfîrsitul secolului al XVIII-lea si începutul celui de-al XIX-lea la o nouă interpretare si interfuziune a domeniilor poeziei, plasticii si muzicii. (...)
Dacă deci, în tot decursul dezvoltării literare a diferitelor popoare europene – căci la ele ne vom limita cercetarea – de la grecii vechi pînă la romantici, cu care în această privintă începe o epocă nouă, se poate remarca un paralelism între poezia si plastica fiecărei epoci, paralelismul e numai de stil. El reprezintă cele două fatete deosebite ale unui acelasi fel de a concepe viata si arta. Poezie si plastică se integrează astfel firesc în stilul de artă al epocii, nu se conditionează reciproc, ci numai îsi hotărăsc liniile si le întregesc. Acest paralelism e de altminteri inconstient în sufletul poetului sau al artistului plastic, fie el arhitect, sculptor ori mînuitor al penelului; el e mai mult rezultatul unor aceleasi conditii de mediu si de cultură, de situatie geografică sau de dezvoltare istorică – si nu poate deci avea un înteles mai adînc. Desigur, în friza lui Fidias din Parthenon si într-o tragedie a lui Eschil si Sofocle, recunoastem acelasi stil de viată si de artă, cum îl descoperim mai tîrziu în arhitectura catedralelor gotice si în tertinele Divinei Comedii ale lui Dante – sau, poate si mai precis, în tragedia clasică franceză a lui Corneille ori Racine si în ordonanta corespunzătoare a palatului de la Versailles si a parcurilor lui Le Nôtre. Dar, o repet, nu ne găsim aici în fata unui fenomen de influentă si de interdependentă constient, ci numai în fata unui paralelism fatal, în domenii diferite, dar într-o aceeasi epocă, a unor stiluri de artă identice, paralelism care scapă subiectului nostru.
Aceasta nu înseamnă că si în veacurile trecute nu au fost exceptii, dar ele confirmă numai regula generală. Si dacă între poetii francezi din secolul al XVII-lea, un Saint-Amant, de pildă, ne dă în unele din sonetele lui cele mai reusite, ca Le Paresseux1, Les Goinfres2 sau Sonnet du fumeur3, adevărate mici tablouri care amintesc tipurile unui Teniers în pictură, avem a face aici mai mult cu ciudătenia unui poet „grotesc” în sensul epocii, cuvînt care astăzi echivalează cu „fantezist”, decît cu o influentă valabilă si recunoscută a picturii asupra poeziei.
Dar lucrurile se schimbă cu aparitia romantismului pe scena literaturii si a sensibilitătii europene. Nu e cazul aici să încercăm o definitie a ceea ce au adus nou si valabil în poezie romanticii, dar nu putem să nu subliniem că pentru întîia oară în istoria literară asistăm la o adevărată fecundare a artelor între ele si la o comprehensiune mutuală, ce nu-si are echivalentul în trecut. Romantismul, care n-a fost numai o miscare de comună sensibilitate a unei epoci, ci tot atîta una de redesteptare natională, era fatal să fie divers influentat si de muzică si de artele plastice, după caracterul nordic sau sudic, anglo-germanic sau latin, al diferitelor popoare europene.
Asadar, dacă în Anglia si în Germania poezia romantică a fost influentată de atmosfera muzicală a liedului german sau a songului englez – în Italia, în Spania, dar mai ales în Franta, caracterul plastic domină, si influenta lui în opera marilor poeti ai epocii e vădită. E destul să pronuntăm, de pildă, numele pe de o parte a lui Tieck, Brentano, Novalis, Eichendorff sau Lenau si pe de alta a lui Vigny, Hugo, Musset sau Théophile Gautier, ca să fim edificati. De altminteri, epoca romantică a dat Germaniei un Schubert si un Schumann, iar Frantei un Delacroix.
Influenta plasticii în poezia germană a fost mai tîrzie. Dacă o găsim la Platen si la Rückert – cum o găsim mai înainte în Elegiile romane ale lui Goethe – ea apare ca un element constitutiv al facturii poetice cu aspect mai ales arhitectonic. Trebuie să asteptăm pînă la poezia unui Conrad Ferdinand Meyer, unui elvetian, unui sudic, ca plastica să joace un rol esential. Dar să nu anticipăm si să revenim la romanticii francezi. (...)
Ne-am limitat deci la poezia franceză, cea mai bogată în ecouri plastice, si în corolar la lirica modernă germană, interesantă pentru aceleasi motive. Am fi dorit – si poate o s-o facem cu alt prilej – să ne luăm exemplele din poezia română. Ne-ar fi plăcut să tratăm despre sentimentul plastic în poezia noastră populară, despre Pastelurile lui Alecsandri, atît de necunoscute cînd e vorba de admirabila lor poezie, adumbrită si stearsă în ochii nostri de plictiseala explicatiilor scolare; de geniala putere de viziune a unui Eminescu; de tablourile idilice ale lui Cosbuc, în legătură cu poezia idilică si ea a lui Grigorescu; să arătăm ceea ce ne-a adus nou si exotic, pe tărîmul plastic, marea personalitate artistică a lui Macedonski; simtul de clasică elegantă formală si de întelegere a artei antice al unui Duiliu Zamfirescu; subtila simpatie pentru plastica florilor a unui Dimitrie Anghel. Ne-ar fi interesat influenta artei plastice populare asupra liricii noastre de azi – dubla influentă a iconografiei bizantine si tărănesti (...), la un Voiculescu, la un Blaga, la un Adrian Maniu, sau chiar la un Minulescu, la un Arghezi, la un Ion Barbu, precum si influenta peisagiului si peisagistilor tării asupra poeziei contemporane române.
A trebuit să renuntăm, cum am fost obligati să renuntăm la toată partea teoretică, fatal aridă si poate mai putin importantă decît s-ar crede. Aici e vorba de poezie, si poezia, ni se pare, ca să fie gustată si înteleasă, are mai mult nevoie de un comentar pe exemple concrete, decît de constructii logice, întotdeauna arbitrare, oricît de ingenioase si de savante ar fi ele.Ar fi folositor totusi, înainte de a încheia, să tragem o concluzie simplă si convingătoare pentru toti. Din exemplele însirate ea reiese fără ajutorul vreunei teorii preconcepute. Plastica – la fel e si muzica – nu poate fi decît un element al acelei sinteze superioare, de formă, de sunet si de înteles incantatoriu, care formează arta cuvîntului: poezia lirică. De aici rezultă de la sine limitele impuse elementului plastic în vers. Să nu uităm niciodată că, prin însăsi materialul întrebuintat, ceea ce chemăm plastic în vers e foarte diferit de plasticul propriu-zis al picturii, al sculpturii, al arhitecturii. Poezie si plastică se întregesc, dar nu pot să se confunde. Să nu uite niciodată poetul că adevărata plastică în poezie e întotdeauna sugerată de unde si infinita ei putere asupra sufletului omenesc, setos să scape de lumea reală, dar care – printr-o curioasă antinomie – îmbracă cu formele si culorile pămîntesti, dîndu-le în plus lumina nostalgiei, iluziile si evadările sale. Iată meritul si domeniul poeziei, la care nu pot asipra artele plastice. Vraja imaginii poetice i-o dă sufletul nostru, într-o continuă devenire, ca si evocările plastice ce ni le sugerează cuvîntul liric.
1. Lenesul, în lb. franceză (n.ed.).
2. Parazitii, în lb. franceză (n.ed.).
3. Sonetul fumătorului, în lb. franceză (n.ed.).
1936
Ion Pillat, Portrete lirice, E.L.U., Bucuresti, 1969
(fragment)
Din numeroasele definitii prin care critica din toate vremurile a încercat – adesea contradictoriu – să prindă fiinta intimă, esenta fenomenului poetic, singura ce nu poate fi contestată de nimeni rămîne constatarea banală că poezia e arta cuvîntului. Nu putem deci vorbi de o poezie de expresie universală – asa cum sînt, bunăoară, prin materialele întrebuintate, toate artele plastice sau cele muzicale, ci numai de poezii nationale, exprimate în limbi diferite, fără putinte de stricte echivalări.
În opozitie cu romanul si nuvela, cu drama si comedia, al căror subiect si actiune se pot transpune si într-altă limbă, poezia lirică, de care singură ne vom ocupa, e prin definitie chiar ireductibilă, căci fondul si forma nu se pot disocia aici fără a distruge toată sau aproape toată vraja si puterea incantatorie a versului celui mai simplu. Iată de la început hotarele lămurit impuse poeziei lirice si care o despart nu numai de artele plastice ale maselor arhitectonice, ale formelor sculpturale si ale culorii si liniei din desen si pictură, ci încă de arta sunetelor muzicale; hotare ce o izolează în însusi domeniul literar, dîndu-i situatia aceea specială de regală insularitate si, s-o mărturisim, împletind în juru-i atîtea neîntelegeri fatale unei pătrunderi mai largi.
Această separatie totală, devenită clasică, între arta cuvîntului pe de o parte si arta plasticii sau a muzicii pe de alta, a dăinuit paradoxal mai ales atît timp cît poezia, legată de discursul unui subiect, nu fusese curătată de ceea ce era rezervat altui domeniu, domeniul prozei. Au trebuit să treacă veacuri multe ca să ajungem pe la sfîrsitul secolului al XVIII-lea si începutul celui de-al XIX-lea la o nouă interpretare si interfuziune a domeniilor poeziei, plasticii si muzicii. (...)
Dacă deci, în tot decursul dezvoltării literare a diferitelor popoare europene – căci la ele ne vom limita cercetarea – de la grecii vechi pînă la romantici, cu care în această privintă începe o epocă nouă, se poate remarca un paralelism între poezia si plastica fiecărei epoci, paralelismul e numai de stil. El reprezintă cele două fatete deosebite ale unui acelasi fel de a concepe viata si arta. Poezie si plastică se integrează astfel firesc în stilul de artă al epocii, nu se conditionează reciproc, ci numai îsi hotărăsc liniile si le întregesc. Acest paralelism e de altminteri inconstient în sufletul poetului sau al artistului plastic, fie el arhitect, sculptor ori mînuitor al penelului; el e mai mult rezultatul unor aceleasi conditii de mediu si de cultură, de situatie geografică sau de dezvoltare istorică – si nu poate deci avea un înteles mai adînc. Desigur, în friza lui Fidias din Parthenon si într-o tragedie a lui Eschil si Sofocle, recunoastem acelasi stil de viată si de artă, cum îl descoperim mai tîrziu în arhitectura catedralelor gotice si în tertinele Divinei Comedii ale lui Dante – sau, poate si mai precis, în tragedia clasică franceză a lui Corneille ori Racine si în ordonanta corespunzătoare a palatului de la Versailles si a parcurilor lui Le Nôtre. Dar, o repet, nu ne găsim aici în fata unui fenomen de influentă si de interdependentă constient, ci numai în fata unui paralelism fatal, în domenii diferite, dar într-o aceeasi epocă, a unor stiluri de artă identice, paralelism care scapă subiectului nostru.
Aceasta nu înseamnă că si în veacurile trecute nu au fost exceptii, dar ele confirmă numai regula generală. Si dacă între poetii francezi din secolul al XVII-lea, un Saint-Amant, de pildă, ne dă în unele din sonetele lui cele mai reusite, ca Le Paresseux1, Les Goinfres2 sau Sonnet du fumeur3, adevărate mici tablouri care amintesc tipurile unui Teniers în pictură, avem a face aici mai mult cu ciudătenia unui poet „grotesc” în sensul epocii, cuvînt care astăzi echivalează cu „fantezist”, decît cu o influentă valabilă si recunoscută a picturii asupra poeziei.
Dar lucrurile se schimbă cu aparitia romantismului pe scena literaturii si a sensibilitătii europene. Nu e cazul aici să încercăm o definitie a ceea ce au adus nou si valabil în poezie romanticii, dar nu putem să nu subliniem că pentru întîia oară în istoria literară asistăm la o adevărată fecundare a artelor între ele si la o comprehensiune mutuală, ce nu-si are echivalentul în trecut. Romantismul, care n-a fost numai o miscare de comună sensibilitate a unei epoci, ci tot atîta una de redesteptare natională, era fatal să fie divers influentat si de muzică si de artele plastice, după caracterul nordic sau sudic, anglo-germanic sau latin, al diferitelor popoare europene.
Asadar, dacă în Anglia si în Germania poezia romantică a fost influentată de atmosfera muzicală a liedului german sau a songului englez – în Italia, în Spania, dar mai ales în Franta, caracterul plastic domină, si influenta lui în opera marilor poeti ai epocii e vădită. E destul să pronuntăm, de pildă, numele pe de o parte a lui Tieck, Brentano, Novalis, Eichendorff sau Lenau si pe de alta a lui Vigny, Hugo, Musset sau Théophile Gautier, ca să fim edificati. De altminteri, epoca romantică a dat Germaniei un Schubert si un Schumann, iar Frantei un Delacroix.
Influenta plasticii în poezia germană a fost mai tîrzie. Dacă o găsim la Platen si la Rückert – cum o găsim mai înainte în Elegiile romane ale lui Goethe – ea apare ca un element constitutiv al facturii poetice cu aspect mai ales arhitectonic. Trebuie să asteptăm pînă la poezia unui Conrad Ferdinand Meyer, unui elvetian, unui sudic, ca plastica să joace un rol esential. Dar să nu anticipăm si să revenim la romanticii francezi. (...)
Ne-am limitat deci la poezia franceză, cea mai bogată în ecouri plastice, si în corolar la lirica modernă germană, interesantă pentru aceleasi motive. Am fi dorit – si poate o s-o facem cu alt prilej – să ne luăm exemplele din poezia română. Ne-ar fi plăcut să tratăm despre sentimentul plastic în poezia noastră populară, despre Pastelurile lui Alecsandri, atît de necunoscute cînd e vorba de admirabila lor poezie, adumbrită si stearsă în ochii nostri de plictiseala explicatiilor scolare; de geniala putere de viziune a unui Eminescu; de tablourile idilice ale lui Cosbuc, în legătură cu poezia idilică si ea a lui Grigorescu; să arătăm ceea ce ne-a adus nou si exotic, pe tărîmul plastic, marea personalitate artistică a lui Macedonski; simtul de clasică elegantă formală si de întelegere a artei antice al unui Duiliu Zamfirescu; subtila simpatie pentru plastica florilor a unui Dimitrie Anghel. Ne-ar fi interesat influenta artei plastice populare asupra liricii noastre de azi – dubla influentă a iconografiei bizantine si tărănesti (...), la un Voiculescu, la un Blaga, la un Adrian Maniu, sau chiar la un Minulescu, la un Arghezi, la un Ion Barbu, precum si influenta peisagiului si peisagistilor tării asupra poeziei contemporane române.
A trebuit să renuntăm, cum am fost obligati să renuntăm la toată partea teoretică, fatal aridă si poate mai putin importantă decît s-ar crede. Aici e vorba de poezie, si poezia, ni se pare, ca să fie gustată si înteleasă, are mai mult nevoie de un comentar pe exemple concrete, decît de constructii logice, întotdeauna arbitrare, oricît de ingenioase si de savante ar fi ele.Ar fi folositor totusi, înainte de a încheia, să tragem o concluzie simplă si convingătoare pentru toti. Din exemplele însirate ea reiese fără ajutorul vreunei teorii preconcepute. Plastica – la fel e si muzica – nu poate fi decît un element al acelei sinteze superioare, de formă, de sunet si de înteles incantatoriu, care formează arta cuvîntului: poezia lirică. De aici rezultă de la sine limitele impuse elementului plastic în vers. Să nu uităm niciodată că, prin însăsi materialul întrebuintat, ceea ce chemăm plastic în vers e foarte diferit de plasticul propriu-zis al picturii, al sculpturii, al arhitecturii. Poezie si plastică se întregesc, dar nu pot să se confunde. Să nu uite niciodată poetul că adevărata plastică în poezie e întotdeauna sugerată de unde si infinita ei putere asupra sufletului omenesc, setos să scape de lumea reală, dar care – printr-o curioasă antinomie – îmbracă cu formele si culorile pămîntesti, dîndu-le în plus lumina nostalgiei, iluziile si evadările sale. Iată meritul si domeniul poeziei, la care nu pot asipra artele plastice. Vraja imaginii poetice i-o dă sufletul nostru, într-o continuă devenire, ca si evocările plastice ce ni le sugerează cuvîntul liric.
1. Lenesul, în lb. franceză (n.ed.).
2. Parazitii, în lb. franceză (n.ed.).
3. Sonetul fumătorului, în lb. franceză (n.ed.).
1936
Ion Pillat, Portrete lirice, E.L.U., Bucuresti, 1969
