Gabriela PETRACHE
Născută la 10 aprilie 1966 în Iasi. Absolventă a Liceului de Filologie-Istorie
"Mihai Eminescu", în anul1984. În prezent statistician medical
la Policlinica CF Iasi publică pe site-ul de literatură www.poezie.ro din
aprilie 2002, în antologiile de cenaclu "Virtualia 1", "Virtualia 2"
si "Virtualia 3" si în Symposion, suplimentul de cultură al cotidianului
"24 de ore".
M-am născut în joacă
din umbrele chinezesti ale amurgurilor
amantilor profani
ce au crezut că-mi pot avea sufletul
pe doar cîteva himere mai putin hasurate;
i-am lăsat să creadă că sînt lutul
pe care palmele lor secate
îl pot modela
atunci cînd mă dăruiam ploii
si m-am lăsat pictată femeie,
numai asa puteam delimita
fîsia subtire a clipei în care tatuajele săruturilor
îmi pătrundeau în piele, adînc,
aproape initiatic,
mirosind a lemn crud si catran,
în flăcările hulpave ale privirilor.
Astfel înfierată
si înfiorată
mi-am arcuit coapsa si am recompus curcubeul
din care aveam sa mă nasc iarăsi,
numai pentru tine,
cel la fel de străin
dar mult mai aproape de meridianul
inimii,
pentru că, stii,
eu mă îndrăgostesc numai de poeti
Spovedanie la scaieti
inflatia de îngeri s-a extins la scară planetară
agonizăm încet si sigur către nicăieri
ne plîngem îndeobste iubirile defuncte
în timp ce azi ne moare-n tîmple
cînd nu ne hibernează-n coapse
întîrziate primăveri.
Nu mai vedem lumina
nu mai simtim fiorul
povara clipei nemureste lent
se sinucid secundele-n latentele iluzii
trăim într-o oglindă a viselor de ieri
ne obsedează o fericire de Morgana
si comandăm pe internet iluzii de doi bani
în timp ce-aici, sub tălpi
ne învrăjbeste vama pe orele seduse si abandonate
în păduri cu ochelari de cal.
Sunt doar un muritor si plină de păcate
mă spovedesc ades
dar numai la scaieti
eu nu regret nimic din cele neîntîmplate
mi-s martori muti patru pereti
si nu astept nimic si nici nu caut
sunt doar o umbră goală
alt martor mincinos
la ceea ce numim emfatic viată
un Don Quijote din vise intrauterine
învesmîntat cu sufletul pe dos.
Nechezat de primăvară
îmi scutur primăverile la fiecare descălecat al zorilor
mă dezbrac de tăceri de linisti nelinisti fricile toate
năluci ale nedormitelor nopti
îmi lipesc fruntea de coamele nărăvasilor
musc zăbala născutei dimineti
nu mai stiu cine ce sînt
si strig strig
aminteste-ti
femeieeeeee tu nu esti o sirenă
n-ai fost niciodată
nu ai stiut învăta ispitirea
nu ale tale sînt cîntecele unduite soptite picurate
tu esti un cal
un cal de foc
vrei doar o tavă cu jăratec la cină
esti doar
un
cal
de
foc
împlineste-ti menirea hai
caută aleargă du-te
începe o nouă zi
nu te îneca acum în amăgirea
unei priviri.
Vitralii
rînd pe rînd tăcerile zămisleau o altfel de lumină
surprinsă număram coastele ploile ochii tăi
pe degete
se prelingea mereu un sentiment de atît de aproape
doar călcîiul acela verde ca o liniste încă lipsea
îl presimteam
realitate filtrată vitralii multicolore
trăiam la etaj visam periculos uneori îmblînzeam tunetul
tastînd la infinit acelasi slagăr desuet cu puterea
gîndului
ridicam bratele picura din vîrful degetelor
drumul
credeam pentru amîndoi
într-o disciplină a inimii limbile serpilor
indicau anotimpul exact
pasii
singuri se potriveau umbrei unui fluier din lemn de salcîm
predam asteptările altor mîini
pretuind dimineata licuricilor de rouă
devorati de soare
În doze homeopatice
se întîmplă uneori alinierea cuvintelor la un capăt de linie
în palmă
uitînd a mai respira
într-o comă de gradul doi agonizează în soaptă
cu un fel de demnitate a pietrei surprinse de reflux dezgolită
cu toate păsările planînd întors
pe dinăuntru
într-o iluzie mimetică a unei nelinisti fără carte de vizită
se întîmplă să nu stiu cum să tac în doze homeopatice
strînsi genunchii si sufletul pe buza unei asteptări
înfiorată
cu auzul încordat
încercînd a surprinde pogorîrea primului surîs
ca tu să mă regăsesti acolo
crescută altfel
tie interior
lujer verde
un altfel de tu ciudat
să te pot contura vibratie cu vibratie de la primul gest simplu
în care se întorc în matcă apele
descoperind linistii noastre de nisip
harta compasul si busola
călătorului
