Fernando PESSOA (Alberto CAEIRO)


Paznicul turmelor (fragmente)

Există destulă metafizică în a nu te gîndi la nimic.

Ce gîndesc eu despre lume?
Parcă poti să stii ce gîndesc eu despre lume!
Am să mă gîndesc la asta dacă am să mă îmbolnăvesc.

Ce idee am eu despre lucruri?
Ce opinie despre cauze si efecte?
Ce am meditat eu despre Dumnezeu, despre suflet
Si despre facerea lumii?
Nu stiu. Mie mi se pare că a te gîndi la toate acestea înseamnă
A închide ochii nu a gîndi. Sau înseamnă a trage perdelele
La fereastra mea (doar că nu am la ea perdele).

Misterul lucrurilor? Parcă poti să stii ce-i misterul!
Singurul mister e că mai există unii care se gîndesc la mister.
Cel care se asează la soare si-nchide ochii,
Începe să nu mai stie ce este soarele,
Si se gîndeste la multe lucruri pline de căldură.
Însă deschide ochii si vede soarele.
Si din acel moment nu se mai poate gîndi la nimic,
Fiindcă lumina soarelui e mai valoroasă decît gîndurile
Tuturor filosofilor si ale tuturor poetilor.
Lumina soarelui nu stie ce face
Iată de ce ea nu este eronată, e doar ceva comun si bun.

Metafizica? Ce fel de metafizică au arborii de acolo?
Decît metafizica de a fi verzi si stufosi si cu ramuri
Ce dau fructe la vremea lor, ceea ce nu ne face să ne gîndim,
Pe noi, cei care nu stim să fim atenti la ele.
Asadar ce altă metafizică mai bună decît a lor,
Aceea de a nu sti de ce trăiesc
Si de a nu sti nici ce înseamnă să nu stii?

„Constitutia intimă a lucrurilor”…
„Sensul intim al universului”…
Toate sînt false, toate acestea nu înseamnă nimic.
Nici nu-ti vine să crezi că cineva se poate gîndi la asa ceva.
E ca si cum te-ai apuca să faci tot felul de planuri si calcule
Cînd se anuntă dimineata cu primele raze, iar pe conturul arborilor
Un aur lustral începe treptat să îsi piardă întunecimea.

A te gîndi la sensul intim al lucrurilor
Este ceva în plus, cum te-ai gîndi la sănătate
Sau cum ai aduce un pahar de apă fîntînilor.

Singurul sens intim al lucrurilor
E faptul că ele nu au nici un fel de sens intim.

Nu cred în Dumnezeu fiindcă niciodată nu l-am văzut.
Dacă ar vrea el să cred în el,
Fără îndoială că ar veni să-mi vorbească
Si ar intra la mine în casă pe usă
Spunîndu-mi, Iată-mă!

(Poate i se pare ridicul să audă asa ceva
Celui care, nestiind ce înseamnă să privesti lucrurile,
Nu-l întelege pe cel care despre ele vorbeste
Cu felul de a vorbi deprins prin observarea atentă a lucrurilor).

Dar dacă Dumnezeu înseamnă flori si arbori
Si munti si soare si clar de lună,
Atunci si eu cred în el,
Atunci cred si eu în fiece clipă,
Si viata mea toată nu-i decît omelie si liturghie,
Si comuniune prin văzul ochilor si prin auz.

Dar dacă Dumnezeu e toate acestea: arborii si florile
Si muntii si clarul de lună si soarele
De ce să le numesc eu Dumnezeu?
Le spun flori si arbori si munti si soare si clar de lună;
Întrucît dacă el se face, pentru ca eu să-l văd,
Soare si clar de lună si flori si arbori si munti,
Dacă el îmi apare ca fiind arbori si munti
Si clar de lună si soare si flori,
Înseamnă că el doreste să-l cunosc în chip de
Arbori si munti si flori si clar de lună si soare.

Iată explicatia că ascult de el,
(Ce stiu eu mai mult despre Dumnezeu decît Dumnezeu despre el însusi?),
Ascult de vointa lui trăind, spontan,
Precum cel care deschide ochii si vede,
Si îl numesc clar de lună si soare si flori si arbori si munti,
Si-l iubesc fără să mă gîndesc la el,
Si îl gîndesc văzînd si auzind,
Si cu el drumetesc însotindu-l clipă de clipă.

VI

A te gîndi la Dumnezeu înseamnă a nu asculta de Dumnezeu,
Fiindcă Dumnezeu a vrut ca noi să nu îl cunoastem,
Iată de ce nu ni s-a arătat…

Să rămînem simpli si calmi
Asemeni izvoarelor si arborilor,
Iar Dumnezeu ne va iubi făcînd din noi
Niste noi asa cum sînt arborii arbori,
Si cum izvoarele sînt izvoare,
Si ne va dărui cu verdeată în primăvara lui,
Si cu un fluviu pe care să plutim cînd ne vine sfîrsitul…
Si n-o să ne mai dea nimic altceva, căci de ne-ar mai da
            ar însemna cu atît mai mult să ne ia.

VII

Din satul meu văd toată cuprinderea de univers ce poate fi zărită de pe pămînt…
Iată de ce satul meu e tot atît de mare ca orice altă tară,
Fiindcă eu am înăltimea a ceea ce văd
Si nu înăltimea staturii mele…

În orase viata este ceva mai măruntă
Decît în casa mea de aici pe vîrful acestui deal.
Casele din orase zăvorăsc vederea cu cheia,
Ascund orizontul, ne înghiontesc privirea si o alungă departe de bolta cerului,
Ne fac să devenim mai mici fiindcă ne iau tot ceea ce ochii nu vor putea să vadă,
Si ne sărăcesc fiindcă singura noastră bogătie este vederea.

VIII
Într-o frumoasă amiază de primăvară
Am avut un vis ca o fotografie.
L-am văzut pe Isus Cristos coborînd pe pămînt.

Păsea în vale pe o costisă de munte
Redevenit băietelul
Care aleargă si sare prin iarbă
Si smulge în trecere florile apoi le aruncă
Si continuă să rîdă cît să fie auzit de departe.

Fugise din cer.
De acum înainte era unul dintre ai nostri bun să pozeze în
Cea de a doua persoană a trinitătii.
Toate cele din cer erau false, toate în dezacord
Cu florile si cu arborii si cu pietrele.
În cer trebuia să fie mereu serios
Si să redevină din cînd în cînd om
Ca să urce pe cruce, iar de fiecare dată să stea pînă moare
Încoronat cu o cunună de spini
Si cu picioarele străpunse de un piron cu cap tesit,
Fără să uite să-si încingă mijlocul cu o zdreantă
Ca negrii din ilustratii.
Nu i se îngăduia nici măcar să aibă un tată si-o mamă
Asemeni altor copii.
Tatăl său era două persoane –
Un bătrîn numit Iosif, tîmplar în felul lui,
Care nu era tatăl lui;
Iar celălalt tată era un porumbel stupid,
Singura columbă urîtă de pe această lume
Fiindcă nici nu era din această lume si nici nu era columbă.
Iar mama lui nu avusese drăgut înainte să-l aibă pe el.
Nu era o femeie: era o valiză
În care el venise din cer.
Si s-a dorit ca el, cel născută numai din mama lui,
Fără să fi avut un tată pe care să-l iubească cu respect,
Să predice dreptatea si bunătatea!

Într-o zi pe cînd Dumnezeu dormea
Iar Duhul Sfînt o luase cu zborul prin aer,
El s-a strecurat pînă la cutia cu miracole si a sterpelit trei.
Cu cel dintîi a făcut în asa fel încît nimeni să nu stie că el fugise.
Cu cel de al doilea se alcătui pe sine etern uman si copil.
Cu cel de al treilea fabrică un Cristos vesnic crucificat
Si îl lăsă bătut în cuie pe crucea aflată în cer
Ce serveste de model celorlalte.
După care fugi spre soare
Si coborî
în cea dintîi rază ce-si făcu aparitia.

El trăieste azi cu mine în satul meu.
E un copil cu rîs frumos si natural.
Se sterge la nas cu mîneca bratului drept,
Clefăie cu picioarele prin băltoace,
Culege flori si se bucură iar apoi uită de ele.
Aruncă cu pietre după măgari,
Fură fructe de prin grădini
Si fuge smiorcăindu-se sau tipînd de spaima cîinilor.
Si, cum stie că lor nu le place
Si că toată lumea se distrează pe seama asta,
Fuge după fetele
Care merg în grupuri pe drum,
Cu ulcioarele asezate pe crestet,
Si le ridică fustele.

Pe mine m-a învătat tot ce stie.
M-a învătat să privesc lucrurile.
Mă face să văd tot ceea ce există într-o floare.
Îmi arată cît de amuzante sînt pietrele
Atunci cînd oamenii le iau în palmă
Si se uită la ele cu atentie.

Mi-l vorbeste foarte de rău pe Dumnezeu.
Zice că e un bătrîn prost si bolnav,
Care scuipă tot timpul pe jos
Si spune măscări.
În serile de eternitate Fecioara Maria împleteste sosete.
Iar Sfîntul Duh se scociorăste cu pliscul
Cocotîndu-se pe speteaza scaunelor să le găinăteze.
Toate cele din cer sînt stupide după modelul Bisericii Catolice.
Îmi spune că Dumnezeu nu mai întelege nimic
Din lucrurile pe care le-a creat –
„Dacă e să credem că el le-a creat, ceea ce mă îndoiesc” –
„El spune, de exemplu, că fiintele cîntă gloria lui,
Dar fiintele nu cîntă nimic.
Dacă ar cînta ar fi niste cîntăreti.
Fiintele doar există si atîta tot
Iată de ce se numesc fiinte”.

După care, obosit de cît l-a bîrfit pe Dumnezeu
Copilul Isus îmi adoarme în brate
Iar eu îl strîng la piept si îl duc în casă.

…

El locuieste cu mine în casa mea de pe flancul colinei.
Este Copilul Etern, dumnezeul care lipsea.
El este acel uman natural,
El este divinul care surîde si se joacă.
Iată de ce stiu eu cît se poate de sigur
Că el este adevăratul Copil Isus.

Iar copilul care e atît de uman încît e divin
Este viata asta a mea, zi de zi, de poet,
Eu sînt în permanentă poet fiindcă el mă însoteste în permanentă,
Si fiindcă cea mai neînsemnată privire aruncată de mine în jur
Mă umple de toate senzatiile,
Iar cel mai imperceptibil sunet, oricare ar fi el,
Pare să mi se adreseze mie.
Noul Copil care locuieste acolo unde si eu locuiesc
Mă tine pe mine de o mînă
Iar pe cealaltă o întinde spre toate celelalte ce există
Si iată cum alergăm tustrei pe drumul nostru,
Sărind în sus si cîntînd si rîzînd
Si bucurîndu-ne de secretul nostru comun
Care este acela că noi stim oriunde am fi
Că nu există nici un fel de mister pe lume
Si că toate au aceeasi însemnătate.

Copilul Etern mă însoteste în permanentă.
Directia privirii mele e tinta degetului său arătător.
Auzul meu cu o bucuroasă atentie receptiv la toate sunetele
A devenit ghidusia lui cînd se joacă vîjîind în urechile mele.

Ne întelegem foarte bine unul cu celălalt
În compania tuturor lucrurilor
Mai cu seamă că niciodată nu ne gîndim unul la celălalt,
Ci trăim împreună si doi
Potrivit unui intim acord
Ca între mîna dreaptă si mîna stîngă.

La căderea serii ne jucăm cu arsice
Pe pragul din fata casei,
Seriosi cum le stă bine unui dumnezeu si unui poet,
De parcă orice pietricică jucată
Ar implica tot universul
Si o mare primejdie ar fi pentru el
Dacă l-am scăpa din neatentie pe pămînt.

După care eu îi spun numai povesti cu oameni
Iar el zîmbeste, cum toate sînt incredibile.

Rîse pe seama regilor si a celor care nu sînt regi,
Se întristează cînd aude vorbindu-se de războaie,
Si de negoturi, de nave
Ce se topesc în fum în văzduhul unor mări depărtate.
Întrucît el stie că din toate acestea lipseste acel adevăr
Pe care-l detine o floare atunci cînd ea înfloreste
Si care ne soseste odată cu lumina soarelui
Să modifice muntii si văile
Si să facă să ne doară ochii dinaintea zidurilor date cu var.

După care el adoarme iar eu îl culc.
Îl duc pe bratele mele în casă
Si-l culc, dezbrăcîndu-l cu mare grijă
De parcă as respecta un ritual foarte clar
Si cît se poate de matern pînă cînd îl văd dezbrăcat de tot.

El doarme în sufletul meu
Iar uneori visează pe timpul noptii
Si se joacă cu visele mele.
Pe unele le asează răsturnate,
Le clădeste unele peste celelalte
Si bate singur din palme
Surîzînd către somnul meu.

…

Cînd va fi să mor, fiule,
E bine să devin eu copil, cel mai mic.
Ia-mă atunci tu în brate
Si du-mă în casa ta.
Dezbracă-mă de fiinta mea umană si obosită
Si întinde-mă pe patul tău.
Iar apoi spune-mi povesti, în cazul că mă trezesc,
Ca să pot să adorm din nou.
Si dă-mi din visele tale ca să mă joc cu ele
Pînă cînd mă voi naste într-o zi
Despre care numai tu stii cînd anume va fi.

…

Iată deci povestea cu Copilul Isus.
Oare din ce pricină demnă de înteles
N-ar putea ea să fie mai adevărată
Decît tot ceea ce gîndesc filosofii
Si decît tot ceea ce ne învată religiile?
IX

Eu sînt un paznic de turme.
Turmă – gîndurile mele,
Iar toate gîndurile mele sînt doar senzatii.
Eu gîndesc cu ochii si cu urechile
Si tot asa cu nasul si cu gura.

A gîndi o floare înseamnă a o vedea si a o mirosi
Iar a mînca un fruct înseamnă a-i cunoaste gustul.

Iată de ce cînd în zile cu zăpuseală
Mă simt trist de cît de mult mă bucur,
Si cînd mă tolănesc în iarbă cît sînt eu de lung,
Si închid ochii înfierbîntati,
Îmi simt tot corpul întins peste realitate,
Cunosc adevărul si-s fericit.

Traducere din limba portugheză de Dinu FLĂMÂND