LIRICĂ HISPANICĂ
PABLO NERUDA
(Chile, 1904-1973)
POEMUL VI
Îmi amintesc cum erai în toamna de pe urmã,
inimã-n vãpaie ce-n piept nu mai încape.
În ochii tãi luptau crepusculare flãcãri
si frunzele cãzînde pe ale sufletului ape.
Prinsã de mine ca o plantã agãtãtoare,
frunzele-ti captau vocea calmã, duioasã.
O, foc uluitor! O, setea mea nestinsã!
Zambilã dulce-albastrã, spre sufletu-mi întoarsã.
Simt ochii rãtãcindu-ti si e departe toamna,
beretã cenusie, cîntec intact sãlbatic.
Acolo emigreazã dorinta-mi arzãtoare,
si ploaia de sãruturi cu stropii de jãratic.
Cer, vãzut de pe navã. Cîmp, vãzut de pe dealuri.
Amintirea ta-i de luminã, de fum, e de tunet!
Dincolo de-ai tãi ochi se aprindeau amurguri,
iarã frunzisul toamnei cãdea peste al tãu suflet.
POEMUL XV
Iubescu-te cînd taci, cãci pari a fi absentã,
percepi din depãrtare, cum vocea mea se scurge.
De parcã ochii tãi ar fi orbiti de-o razã,
iar un sãrut de parcã pe-o viatã ti-ar ajunge.
Cum sufletu-mi, iubito, se aflã pretutindeni,
apari din mii de lucruri ce-mi apartin doar mie.
O, fluturas din visuri, suspinul vietii mele,
încapi doar în cuvîntul captiv: melancolie.
Si te iubesc cînd taci, de parcã-ai fi departe,
parcã ai fi mirajul ce în luminã piere.
Tu mã auzi din hãuri, cum vocea mea dispare.
Mã lasã sã mã mistui. Mai mult ce as mai cere?
Si lasã-mã, iubito, sã-ti spun tot prin tãcerea
împlinitã ca inelul, precum lumina clarã,
cã esti noapte cu astri ce rãtãcesc sub boltã.
Tãcerea ta-i a stelei din lumea selenarã.
Iubesu-te cînd taci, cãci pari a fi absentã,
de parca-ai fi departe, de-o vesnicie moartã.
Si-atunce ne-ar ajunge o vorbã doar, un zîmbet,
povestea mea de suflet, poveste-adevãratã.
