Vasile MUSTE

cu dreptul Lunii
sînt cel mai mare poet cu barbă din Maramures
dacă as exclude acest amănunt mi-as crea o serie
de dificultăti
stau numai cu Luna pe frontul est-vest
si întoarcem istoria pe ambele părti

în zori pleca-vom iarăsi din Europa
ca purtător de cuvînt al Lunii am făcut aici tot ce
era cu putintă
călătoria ne apropie întotdeauna
intercontinentala noastră credintă

cu dreptul ei voi colinda continentul american
cît despre al meu mai vedem la întrevederea cu Bush
pînă atunci cu un regiment de cuvinte
asediez vesnicia la Tîrgu-Lăpus

poveste din anotimpul cinci
în fiecare sat din Tara Lăpusului există o cărare
care duce
în cîntec
pe acolo tata m-a purtat într-o zi si mi-a spus să
nu îndrăznesc
mai departe
nu după multă vreme am pornit singur pe cărarea
aceea fără
să stiu că n-o să mă mai pot întoarce niciodată
cînd s-a făcut iarăsi ziuă nu mai aveam sub pasi
nici măcar
amintirea unei cărări
astfel am început să fac focul împotriva mării si
apă împotriva
muntelui să port
am iubit frigul viscolind în orologii clipa
cruce de iarbă împotriva mortii călcînd
dimineata umbra-mi fremăta sub picior
dar tot mai aproape erau noptile ce îsi uitau
măsura

de jos de sub munte
cînd bate spre seară
sînt om căutîndu-si
un cîntec să moară
dreptul de a fi singur
din camioane vechi se descarcă-n
un nou anotimp

ireale
porti pretutindeni

încercati
terenul minat al singurătătii

îndeletnicirea cu singurătatea
să înfrunti dinainte învins
viscolul si zăpezile lumii
primăvară tot mai rar e în această tară
să crezi că adevărata nastere e copilăria
să porti cu tine mereu zbuciumul făcliilor
ultimei nopti de dinaintea plecării
să stii că nourii sînt portile cuprinderii noastre
că aproape-departe aici este rostul primar
să ti se arunce în ochi noroiul
celor ce te vor spînzura cîndva
într-un loc de cinste pe pereti
si să refuzi mai departe să crezi
că viata nu-i decît trecere necesară
a apei pe sub salcia plîngătoare

puntea pierdută
nu mai stiu îngerii dinspre trecut
să-mi sprijine puntea pe care veneam
mamă spre tine si n-am mai văzut
grădina de-atunci ghemuită la geam

arsă de geruri cînd i-ai deschis
să-si tragă răsuflarea cu noi lîngă foc
se clatină steaua pe trupul ucis
al celui dintîi nenoroc

beau viată-mblînzită din altă-nserare
cu umbra-njurînd-o plutesc pe alei

si omul în alb scriind în dosare
muste vasile treizecisitrei