Marcel MURESEANU

 

 

Un sir de raspunsuri

Ma întreaba Lu: de ce ne mai nastem

daca tot trebuie sa murim?

Opera pieritoare ce esti, îi raspund,

unde vrei sa ajungi pe frigul asta?

Cine macina faina ca sa scoata boabe?

Cine se rusineaza de goliciunea fricii sale?

Nu-i destul ca-s la fel zilele?

Ai fost vreodata într-un lagar de pasari?

Ai vazut trupurile lor plutind în apa clocotita?

Ai vazut undeva zei obositi?

Dar fii linistita,

în primavara ce tocmai se-arata

vei avea de ales între Ocaua lui Cuza

si Calcîiul lui Ahile, aheianul!

Cu vorbele astea s-a terminat iarna.

 

Victoria decapitata

Cine e nimfa aceea

ce mereu ni se arata înainte de moarte,

zeita careia vîntul din Tracia

îi acopera fata cu frunze

ce pe data iau foc

si fumul, cenusa

ascuns îi tin chipul?

De la cine-a furat sau unde aflat-a

acest Chip de marmora curata de Paros,

ca nu pare sa fi fost niciodata al ei,

de vreme ce el se zbate mereu

gata sa cada de pe umerii firavi

si îngusti ca ai unei fecioare nebune?

Numele nimfei nimeni nu-l stie

si nici nu-l va sti,

dar pe Zeus sînt gata sa jur

si pe altii ca el

ca al altui trup acest Cap este,

al acelei Victorii

din egeeana Samotrakie,

ce si l-a pierdut lînga apele insulei,

cu voia unui Cronos gîngav,

iar acum legata sta ca de-o stînca

într-un loc de pe malul cu umbre

al Senei.

 

despre amagire si pasare

Aici ar trebui sa ma opresc

zic fragedei meduze a brumei de toamna,

sa ma leg de stîlpul casei

si sa nu ma misc pîna trece iarna.

Slava calda si senina,

iarba-i cosita, greierii au obosit,

oamenii îsi ridica straiele

cînd trec prin sat

cum ai trece prin apa sfintita!

Aici ar trebui sa se opreasca

si viata mea, pe drumul

dintre moara de apa si moara de vînt

unde spinii înalti acopera cimitirul

ca nimeni sa nu vada

promenada mortilor

îmbracati în umbrele salciilor.

 

O pata pe ochiul cuvîntului

Mai crede cineva într-o aliniere

a evenimentelor ultime?

Fiecare se strecoara cum poate

nimeni nu vrea sa ramîna

cel de pe urma!

Sufletul parfumat al crinului

lin se ridica la ceruri

nu mai suporta razboiul

vazutelor cu nevazutele.

Trupurile se potolesc în umbrele lor,

ele sînt somnul.

O conspiratie imensa e totul

constiinta de sine a complicat Universul,

a detronat mineralul!

A inventat psihoformele,

tipatul scandalos al Uliului Cosmic!

Acum ne aflam în tîrziul sagalnic,

masca frumoasa a ireversibilului.

Nimic nu ne-a ramas

decît sa înaintam prin mîneca neagra

pîna la umarul de piatra al tunetului,

unde se bat monade

cu chipul deslusit

al singuratatii noastre unice!

 

Cazuri extreme

(Se recita poticnit)

Dupa ce au plecat jupuitorii

iar mielul a ramas agatat în cuiul lui

prada mortii, am venit noi,

cei meniti sa facem operatia inversa:

sa tocmim os cu os, zgîrci cu zgîrci,

fir cu fir, carne cu carne

si sa-l readucem la fiinta!

Alte dureri, alte cazne, ale învierii!

Pielea uda de sînge

se-ntorcea greu pe trupul rastignit

si nici nu stiam atunci

daca n-o facem în zadar,

fiindca ochii Mielului

se golisera de viata

inima lui de abia mai batea

dar nu ne puteam opri.

Eram singurul poet printre doctorii aceia,

sudoarea se sleise pe noi,

vaietele le-am auzit tîrziu

ca si cum ar fi venit din ceruri.

Spre sfîrsit începea rolul meu:

urma sa ramîn singur cu Mielul

si sa pun lumii toate întrebarile

pe care le citeam în ochii lui,

pentru ca el era slabit

si-l astepta o lunga convalescenta.

Putere mai mare nu voi avea

niciodata!