Vasile MOLDOVAN
În lumea zbuciumatã în care trãim, uneori poetii
simt nevoia sã se întoarcã la izvoarele primordiale ale
poeziei. La spatiile curate ca lacrima ale genezei. La lumea „celor care
nu cuvîntã” sau în spatiul pur, încãrcat
de miresme ale florilor. Nu este vorba de o poezie retro, ci de poezie pur
si simplu, de poezie autenticã. O poezie traditionalã ca sursã
de inspiratie, dar modernã în formã.
Printre poetii care scriu asemenea poezie se numãrã si Bogdan
Pascu. În placheta de poeme haiku Tremurul apei (Editura Ambasador,
Tîrgu Mures, 2000) el dã o definitie insignifiantului, a acelui
nugae, la care se referã poetul clasic latin Catul:
„Mai nimic –
doar umbra singuraticã
a unui cîine”.
Cîinele e mai nimic în raport cu leul, considerat rege în
junglã, si cu omul autoproclamat stãpîn al universului.
Cîinele nu apare de fapt, e sugerat numai. O umbrã enigmaticã
plimbîndu-se singuraticã. O umbrã de pripas ca si cîinele.
În alt poem, cîinele apare în carne si oase. El este surprins
în gospodãria omului, care, demult, în protoistorie l-a
rupt de la rosturile sale si, si l-a aservit. De milenii cîinele cerseste,
deopotrivã, hrana de zi cu zi si prietenia omului:
„Uite-l la usã –
cîine fãrã stãpîn
costeliv si trist”.
Nu-ti dai seama de este acasã gospodarul sau încã nu
s-a întors de la lucrul cîmpului. Te astepti parcã sã
deschidã cineva usa si sã goneascã jivina sau, din contrã,
sã-i azvîrle un codru de pîine. Poetul nu spune nimic
precis. Îl face astfel pe cititor sã mediteze la viata de cîine:
„Plouã îndesat –/ doar cîinii fãrã stãpîn/
trec prin parcul gol”.
De la Emil Gîrleanu si I. Al. Brãtescu Voinesti n-am mai întîlnit
atîta duiosie si întelegere fatã de necuvîntãtoare,
ca în Tremurul apei. Este o poezie tristã si adevãratã
despre lumea celor care nu cuvîntã, o poezie epicã la
cei doi scriitori clasici, o poezie liricã în cazul contemporanului
nostru, care abordeazã un subiect simplu si banal, care tocmai pentru
cã nu e la modã, e modern si deci, are mai multe sanse la perenitate,
decît textele de ultimã modã. Fiindcã tot ce e
modã, ca orice modã trece.
