POEMELE VÎRSTEI




                                                                            Ioan SUCIU MOISA      




Poet al vietii provinciale, după cum e definit în cronici, Ion Dumbravă îsi administrează sensibilitatea poeziei într-o fecundă relatie cu viata, convins fiind că numai asa poate să-i confere acea consistentă ce face diferenta între valoare si moft estetic. Sînt si momente, mai putin faste, cînd poetul se lasă sedus de jocul limbajului, cînd accesează peisaje străine, inadvertente si neproductive, în care sintagma îsi arată părtile retorice. O astfel de seductie îl încearcă si în cel de-al nouălea volum al său, Între alertă si acalmie, publicat la Editura “Junimea”, în 2002. E vorba de o reformulare a poemului sesizabilă în partea de început a volumului, căreia poetul îi alătură, inspirat, o serie substantială de poeme în stilul său consacrat; poeme marcate acum de semnul unui timp al angoasei si precaritătii vîrstei; timpul cînd “între alertă si acalmie îsi duc existenta simturile” si cînd poetul e tulburat de “mici monstri, duhuri ale nelinistii”, cum numeste el gîndurile.
Si în această carte, Dumbravă e preocupat de conditia poetului, e marcat de inconfortul dedus din raportul cu preajma, căci efortul său pare în van, nu schimbă cu nimic rutina si indiferenta cotidiană. Sub semnul unei astfel de experiente frustrante, poetul ne apare ca un ins care-si trăieste nelinistile creatiei într-un peisaj fără aderentă la sensibilitatea si magia poeziei, un peisaj ce vrea să-l atragă în masa anonimilor. Dar astfel de momente de cădere se află în vecinătatea micilor bucurii; generate de o astfel de preajmă, cea a naturii, precum în poemul democratia culorii, poem înseninat, din categoria acelora, destul de putine, în care poetul e sedus de magnificenta vegetală si în care celebrarea se face prin comparatie cu momente jubilative ale vietii: “vine si-aprilie/ ca o excursie de duminică/ ca un tren de vacantă/ ca un vapor spre america/ vine si-aprilie/  ca un cer triumfal/ ca o republică cu filozofia/ cu tratatele ei/ despre democratia culorii”.
Poetul se înscrie, am putea spune, într-o permanentă oscilare între ofertele vietii si sanctiunile ei; între alertă si acalmie – alerta vîrstei de la acea cumpănă de timp ce face trecerea în presenectute, cînd e tot mai insistent vizitat de imaginea cimitirelor “de la margini de sate”, si acalmia specifică naturii sale fiintiale; tot mai pasageră si mai inconsistentă.
În acest peisaj în care revirimentul e subminat de decadentă, nu e deloc surprinzător că sintagma devine, uneori, agresivă; o sintagmă a vehementei, culeasă din periferiile limbajului, ce suportă în proportii echilibrate atît imundul, cît si gratia asocierii. Poetul parcurge acum o stare de asteptare confuză, are sentimentul că e la mîna destinului, că gesturile lui se contabilizează într-un scenariu al absentei. Poemul si călătoria, ca metafore ale existentei, preiau ecoul angoaselor poetului; un poem în care se face “negru de nepătruns” si o călătorie sub presiunea timpului (călătorul îmbătrîneste într-o gară); o călătorie în care doar drumurile sînt statornice.
Abandonat în acest peisaj final, poetul îsi converteste disperarea în invocări, se “agată” de ultima sperantă posibilă, cea a divinitătii: “ca pasărea de înalt/ mă agăt de numele tău/ regăsire si pierdere/ îndoială si certitudine/ înfiorare-n adînc/ de cuget vibrînd/ fii tu doamne/ scutură-ti haina luminii/ peste dealul meu cu măslini”.
Dacă există în această carte o oarecare neliniste a căutării, ca si cum poetul ar vrea să-si redefinească universul liric, mai mult sau mai putin eficient; o promitătoare componentă elegiacă, element de noutate în această poezie, ne îndreptăteste să credem că poetul a găsit de-acum o zonă de exprimare în adecvare cu trăirile vîrstei lui. Mai rămîne să ia în calcul această zonă si să o valorifice în consecintă.


Home