Ioan SUCIU MOISA
Poet al vietii provinciale, după cum e definit în cronici, Ion Dumbravă
îsi administrează sensibilitatea poeziei într-o fecundă relatie
cu viata, convins fiind că numai asa poate să-i confere acea consistentă
ce face diferenta între valoare si moft estetic. Sînt si momente,
mai putin faste, cînd poetul se lasă sedus de jocul limbajului, cînd
accesează peisaje străine, inadvertente si neproductive, în care sintagma
îsi arată părtile retorice. O astfel de seductie îl încearcă
si în cel de-al nouălea volum al său, Între alertă si acalmie,
publicat la Editura “Junimea”, în 2002. E vorba de o reformulare a
poemului sesizabilă în partea de început a volumului, căreia
poetul îi alătură, inspirat, o serie substantială de poeme în
stilul său consacrat; poeme marcate acum de semnul unui timp al angoasei
si precaritătii vîrstei; timpul cînd “între alertă si acalmie
îsi duc existenta simturile” si cînd poetul e tulburat de “mici
monstri, duhuri ale nelinistii”, cum numeste el gîndurile.
Si în această carte, Dumbravă e preocupat de conditia poetului, e marcat
de inconfortul dedus din raportul cu preajma, căci efortul său pare în
van, nu schimbă cu nimic rutina si indiferenta cotidiană. Sub semnul unei
astfel de experiente frustrante, poetul ne apare ca un ins care-si trăieste
nelinistile creatiei într-un peisaj fără aderentă la sensibilitatea
si magia poeziei, un peisaj ce vrea să-l atragă în masa anonimilor.
Dar astfel de momente de cădere se află în vecinătatea micilor bucurii;
generate de o astfel de preajmă, cea a naturii, precum în poemul democratia
culorii, poem înseninat, din categoria acelora, destul de putine, în
care poetul e sedus de magnificenta vegetală si în care celebrarea
se face prin comparatie cu momente jubilative ale vietii: “vine si-aprilie/
ca o excursie de duminică/ ca un tren de vacantă/ ca un vapor spre america/
vine si-aprilie/ ca un cer triumfal/ ca o republică cu filozofia/ cu
tratatele ei/ despre democratia culorii”.
Poetul se înscrie, am putea spune, într-o permanentă oscilare
între ofertele vietii si sanctiunile ei; între alertă si acalmie
– alerta vîrstei de la acea cumpănă de timp ce face trecerea în
presenectute, cînd e tot mai insistent vizitat de imaginea cimitirelor
“de la margini de sate”, si acalmia specifică naturii sale fiintiale; tot
mai pasageră si mai inconsistentă.
În acest peisaj în care revirimentul e subminat de decadentă,
nu e deloc surprinzător că sintagma devine, uneori, agresivă; o sintagmă
a vehementei, culeasă din periferiile limbajului, ce suportă în proportii
echilibrate atît imundul, cît si gratia asocierii. Poetul parcurge
acum o stare de asteptare confuză, are sentimentul că e la mîna destinului,
că gesturile lui se contabilizează într-un scenariu al absentei. Poemul
si călătoria, ca metafore ale existentei, preiau ecoul angoaselor poetului;
un poem în care se face “negru de nepătruns” si o călătorie sub presiunea
timpului (călătorul îmbătrîneste într-o gară); o călătorie
în care doar drumurile sînt statornice.
Abandonat în acest peisaj final, poetul îsi converteste disperarea
în invocări, se “agată” de ultima sperantă posibilă, cea a divinitătii:
“ca pasărea de înalt/ mă agăt de numele tău/ regăsire si pierdere/
îndoială si certitudine/ înfiorare-n adînc/ de cuget vibrînd/
fii tu doamne/ scutură-ti haina luminii/ peste dealul meu cu măslini”.
Dacă există în această carte o oarecare neliniste a căutării, ca si
cum poetul ar vrea să-si redefinească universul liric, mai mult sau mai putin
eficient; o promitătoare componentă elegiacă, element de noutate în
această poezie, ne îndreptăteste să credem că poetul a găsit de-acum
o zonă de exprimare în adecvare cu trăirile vîrstei lui. Mai
rămîne să ia în calcul această zonă si să o valorifice în
consecintă.
