Const. MIU

 

ORA DE IUBIRE

 

Pentru tema prezentului numar al revistei „Poezia”, ne-am oprit la lirica lui Eminescu, pentru ca versurile poetului nostru nepereche ilustreaza fidel clipa/ ora de iubire . Pentru eroul liric eminescian, ca si pentru Hyperion, aceasta înseamna noapte bogata (Sara pe deal), ceasul sfînt (Sonet II – Sînt ani la mijloc), o zi/ o ora (Pe lînga plopii fara sot) , respectiv – o ora de iubire ( Luceafarul ) .

În Sara pe deal , ultimele doua strofe concretizeaza scenariul erotic, într-un viitor ipotetic : „Ah! În curînd satul în vale-amuteste;/ Ah! În curînd pasu-mi spre tine grabeste;/ Lînga salcîm sta-vom noi noaptea întreaga,/ Ore întregi spune-ti-voi cît îmi esti draga.// Ne-om razima capetele unul de altul/ Si surîzînd vom adormi sub înaltul,/ Vechiul salcîm. – Astfel de noapte bogata ,/ Cine pe ea n-ar da viata lui toata?” (s.n.). Sa observam, mai întîi, din versurile citate, registrul verbal (viitorul ipotetic – de care aminteam si pe care l-am subliniat), acesta punînd în lumina un timp al erosului subiectiv, excesiv dilatat . Acesta are drept componenta noaptea întreaga (prin traire plenara a sentimentelor de iubire si prin reverie, aceasta sintagma temporala devine o noapte bogata ), iar la rîndul ei are ca subdiviziuni (tot de esenta subiectiva) ore întregi . În al doilea rînd, cititorul acestei creatii sa sesizeze ca scenariul povestii imaginare de dragoste se desfasoara lînga salcîm (mai exact, sub înaltul vechiul salcîm ) – metafora simbol ce ilustreaza dublul vegetal pentru eroul liric, dar si templul sacru al erosului. Asa se explica prezenta întrebarii retorice din finalul poeziei.

În Sonet II (Sînt ani la mijloc…), ceasul sfînt apartine trecutului, povestea de iubire fiind rememorata pe un vadit ton melancolic : „Sînt ani la mijloc si-nca multi vor trece/ Din ceasul sfînt în care ne-ntîlniram,/ Dar tot mereu gîndesc cum ne iubiram,/ Minune cu ochi mari si mîna rece”. Invocatia aflata în pozitie initiala de vers (din strofa a II-a) este urmarea dorintei eroului liric de a face zilele trecute sa fie azi , cum spune el cu un alt prilej: „O, vina iar! Cuvinte dulci inspira-mi,/ Privirea ta asupra mea se plece,/ Sub raza ei ma lasa a petrece”. Privirea si raza ei au rol vindicativ , caci în ultima strofa a sonetului „bolnavul” marturiseste raspicat: „Iar cînd te vad zîmbind copilareste ,/ Se stinge -atunci o viata de durere ” (s.n.).

Tot pe un ton melancolic are loc rememorarea scenariului erotic din poezia Pe lînga plopii fara sot . Amaraciunea neîmplinirii în dragoste a celui însingurat este pusa în evidenta prin conjunctivul incertitudinii : „De cîte ori am asteptat/ O soapta de raspuns!/ O zi din viata sa-mi fi dat,/ O zi mi-era de-ajuns;// O ora sa fi fost amici,/ Sa ne iubim cu dor,/ S-ascult de glasul gurii mici,/ O ora si sa mor”.

Vom întelege atitudinea fiecarui partener de dialog, din Luceafarul , fata de problematica timpului, daca ne amintim versurile din prologul poemului, unde se poate lesne sesiza ca cel care iubeste cu adevarat este Luceafarul, în timp ce frumoasa fata doar mimeaza , afisînd cochetaria specifica oricarei femei, ce mizeaza pe arta seductiei: „Îl vede azi , îl vede mîni ,/ Astfel dorinta-i gata ;/ El iar privind de saptamîni ,/ Îi cade draga fata ” (s.n.). Sa retinem, din versurile reproduse, mai întîi semantica verbelor „a vedea” si „a privi”, care definesc preambulul manifestarilor erosului. Primul verb se repeta si intra în relatie cu doua adverbe temporale: azi , mîni – acestea fiind caracteristice timpului profan. Al doilea verb e la gerunziu si intra, la rîndul lui, în relatie cu iterativul iar (sugerînd astfel o actiune repetabila), precum si cu locutiunea adverbiala de timp de saptamîni . De observat ca versul în care apare aceasta constructie complexa da informatii despre iubirea contemplativa specifica sacrului. Apoi, sa se vada ca registrul verbal releva pentru fiecare din cei doi protagonisti forma specifica de afirmare a erosului. Are dreptate Nichifor Crainic, sustinînd ca „Luceafarul din cer întelege gresit invocarea fetei, pe care o ia drept o îndragostire erotica” ( Nostalgia Paradisului , Editura Moldova, Iasi, 1994, p. 276). Sub aspectul acesta, sa se vada ca registrul verbal releva pentru fiecare din cei doi protagonisti forma specifica de afirmare a erosului. Pentru fata, e vorba de un capriciu, caci ce altceva exprima verbul „a vedea”, repetat si intrînd în relatie cu doua adverbe ce sugereaza temporalitatea imediata , circumscrisa profanului? Ca asa stau lucrurile o dovedeste ideea celui de-al doilea vers al strofei citate mai sus, din care decelam ca totul e luat à la légère: „Astfel dorinta-i gata”. Pentru Luceafar, erosul presupune contemplatie îndelungata : „…iar privind de saptamîni”. La capatul acestei perioade (versul al treilea evidentiaza, printr-un superlativ stilistic de ordin cantitativ – „de saptamîni”, în care substantivul însotit de prepozitie nu mai are întelesul timpului profan – o actiune durativa, excesiv dilatata), abia atunci „Îi cade draga fata”.

 

În dialogul sau cu Demiurgul – Parintele sau duhovnicesc –, Hyperion îsi marturiseste pacatul, dar fara a-l constientiza: „De greul negrei vecinicii,/ Parinte, ma dezleaga/ Si laudat pe veci sa fii/ Pe-a lumii scara-ntreaga;// O, cere-mi, Doamne, orice pret;/ Dar da-mi o alta soarte,/ Caci tu izvor esti de vieti/ Si datator de moarte;// Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire,/ Si pentru toate da-mi în schimb/ O ora de iubire...”. Sa sesizam ca cererea este formulata sincer si direct, solicitantul fiind gata sa accepte „orice pret” în schimbul îndeplinirii dorintei sale, chiar daca el renunta la o sumedenie de atribute legate de nemurire, si asta numai pentru „o ora de iubire”. De remarcat ca focul din privire nu e cel al dragostei pentru fata de împarat, ci e de sorginte astrala, cel al cunoasterii. Renuntînd la el, ca si la nimbul nemuririi , Hyperion doreste în schimb o ora de iubire , care nu înseamna timpul fizic pamîntean, ci acel ceas sfînt , de traire plenara a sentimentelor de iubire.

Raspunsul Demiurgului evidentiaza cu pregnanta rolul Parintelui duhovnicesc, darul discernamîntului : „Dintre toate darurile pe care trebuie sa le cautam si sa le apreciem la parintele duhovnicesc cel mai de pret este dreapta socoteala sau discernamîntul duhovnicesc ” * (s.n.). Ca un adevarat Parinte duhovnicesc, Demiurgul îsi cearta Fiul, nu dojenindu-l pentru îndrazneala de a vrea sa-si schimbe legea (care ar fi însemnat revolta Fiului împotriva Legii instituite de autoritatea Tatalui), ci afisînd o ironie întelegatoare atît fata de Hyperion, cît si fata de lumea în care acesta dorea sa intre: „Tu vrei un om sa te socoti,/ Cu ei sa te asemeni?/ Dar piara oamenii cu toti,/ S-ar naste iarasi oameni.// Ei numai doar dureaza-n vînt/ Deserte idealuri –/(...) Ei doar au stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp nici loc,/ Si nu cunoastem moarte.//(...) Iar tu, Hyperion ramîi/ Oriunde ai apune.../ Cere-mi cuvîntul meu de-ntîi –/ Sa-ti dau întelepciune?” Din versurile citate, putem decela scopul atitudinii Parintelui spiritual: paza mintii Fiului, pentru ca acesta sa nu fie robit de patima, la caderea în pacat. Un profan ar putea considera sfaturile Demiurgului ca fiind o simpla cicaleala. În realitate însa, El urmareste sa-si fereasca Fiul de a cadea într-un pacat si mai mare. Parintele duhovnicesc nu urmareste altceva decît pregatirea mîntuirii Fiului. Caci – se spune în Proverbe , 11:14 – „mîntuirea este sfatuire multa”. Cu alte cuvinte, Tatal Ceresc, întelegînd atitudinea lui Hyperion, accepta ispitirea de care acesta a avut parte, pentru ca stie ca numai asa Fiul se va smeri: acesta nu poate ajunge la epectaza decît dupa ce va fi cazut în ispita . Acesta este scopul teologiei necazurilor.

 

* Pr. Ioan C. Tesu, Teologia necazurilor , Asociatia crestina Christiana, Bucuresti, 1998, p. 109.