Constantin MIU
FETELE IRONIEI
Pe Virgil Panait îl stiu din paginile revistei „Oglinda literară”,
unde are o rubrică permanentă – O scrisoare pierdută. Titlul poate
păcăli cititorul grăbit (care se uită, de cele mai multe ori, la titluri),
însă cine zăboveste la lectura acestor scrisori poate lesne sesiza
că pamfletarul cultivă ironia întelegătoare la adresa unor
condeieri, cărora li se mai întâmplă să si gafeze, în dorinta
deloc ascunsă de a epata. Bunăoară, „ultima” scrisoare pierdută
(„Oglinda literară”, nr. 18/ 2003) este adresată criticului Daniel
Cristea-Enache, cel care într-o cronică de întâmpinare
se grăbeste să afirme despre un oarecare Marius Ianus că ar fi „cel
mai bun poet al tinerei generatii”. Însă versurile pe care Panait
le citează cu dărnicie demonstrează că nu au un câtusi de infim fior
liric.
Acest tip de ironie (despre care au vorbit în cronici, la aparitia
volumelor de versuri anterioare, Laurentiu Ulici, Eugen Simion si Irina Petras)
poate fi detectat si din noul volum de versuri – Poemul precum actul sexual,
Editura Zedax, Focsani, 2003. Prezent la „Zilele Duiliu Zamfirescu”
(editia a III-a, Focsani, 4-6 iulie 2003), când autorul si-a
lansat volumul, criticul timisorean Adrian Dinu Rachieru atrăgea atentia
celor prezenti la acest eveniment cultural că titlul cărtii lui Virgil Panait
se vrea o săgeată ironică la adresa poetilor atrasi spre sordid, ca si a
pornirilor instinctuale. De altfel, poetul dezvoltă această idee, unde
asemenea porniri sunt luate în deriziune: „sex sex sex peste tot numai
sex trăim/ se pare un veac sexiologic (sic!) si nu/ religios (cum credea
Malraux – n.n.)/ până si speranta creierul inima au/ devenit parcă
tot niste organe sexuale// (…) peste tot numai sex până si slipa/ preacuvioasa
face sex cu ceasul din turn”. În alt loc, în finalul poeziei
invectiva ia locul ironiei: „condamnat la moarte (…)/ (…) pentru evaziune
sexuală/ si decontarea ilegală a iluziilor si/ noptilor pierdute// si întrebat
despre ultima dorintă/ poetul răspunse senin// dati-mi drumul acasă idiotilor”.
O temă esentială, în volumul discutat acum, este soarta poetului
într-o societate tot mai indiferentă fată de cultură. În acest
caz, ironia nu este la adresa poetului care pentru cei mai multi „perseverent
el pariază pe caii/ verzi ai lui de pe pereti”, ci la adresa celor
care consideră scrisul/ scriitura o îndeletnicire parazitară, căci
poetul – chipurile – intrat în economia de piată este „un comerciant
acolo si el făcând/ negot cu nopti pierdute uneori cu colectii/ interzise
de vise de exasperări (…)// si urmărit pretutindeni pentru neachitarea/ la
timp a impozitului pe metafore…” Că nimeni nu-i ia poetului în
serios travaliul, ca si dreptul de a dezavua realitatea aberantă o spune
poetul într-o altă creatie (pag. 51), unde ironia este dulce-amară:
„de obicei poetul are dreptul să iasă/ în piata din centrul orasului
(…)/ (…) protestând împotriva efectului/ dăunător al sperantei
împotriva aberatiei/ realului aberatiei irealului// nu-l vor lua în
serios decât porumbeii…”
Dar ironia transpare si din poeziile care aduc în prim plan femeia.
De retinut că versurile respective au iz sapiential: „să vrei/ să urci
să te catări pe trupul unei femei/ până acolo departe sus sus până
la sfârcuri/ si să uiti pentru ce te-ai urcat iată culmea/ golgotei…”
Tot în aceeasi tonalitate, cele două vicii ale oricărui
bărbat – vinul si femeia – sunt reactualizate: „vinul si femeia sunt perechi/
căci amândouă se-mplinesc (…)/ cu cât of doamne sunt mai vechi//
(…) cele mai multe se transformă în otet/ si prea putine în sampanie”.
Vocativul ca modalitate de adresare (folosit si de Nichita Stănescu în
acelasi scop, în poezia Dulce cupa mea de piele, volumul
În dulcele stil clasic) are rolul de a puncta un memento
trist, dar adevărat, relevând deosebirea dintre cei doi parteneri:
„doamnă sânii tăi cei goi/ doară asta fac: trădează puritatea/ desertului
dintre noi”. A se observa că aparenta ascunde esenta: sub vălul
puritătii femeii se ascunde goliciunea sentimentelor.
