DESÃVÎRSIREA SPIRITUALÃ:
ÎNDUMNEZEIREA
1. Urcusul spiritual, în ortodoxie are drept ideal îndumnezeirea.
Referindu-se la îndumnezeire, Pãrintele Stãniloaie
opina cã aceasta este “desãvîrsirea si deplina pãtrundere
a omului de Dumnezeu” (1). Pãrintele profesor vorbeste de douã
moduri de inhabitare a divinului în uman: “Printr-o coborîre
(Dumnezeu) aseazã în noi lucrarea dragostei divine fatã
de El, prin cealaltã Se deschide El în fata dragostei noastre
cea de El, care acum îl cautã. întîi ne iubeste
Dumnezeu cu o astfel de iubire, încît ne face si pe noi sã-L
iubim” (2).
2. Pãrintele Bartolomeu (Valeriu) Anania considerã cã
în poezia religioasã a lui Voiculescu este detectabilã
doar entazia, în desãvîrsirea spiritualã a omului:
“Nici contemplatia lui nu are sens comun; el nu trãieste starea
de extaz, adicã de revãrsare a spiritului în afarã,
ci aceea de entaz, (adicã) înmãnunchiere a sufletului
în propriul interior, o perpetuã angajare în urcusul
lãuntric, pînã acolo unde se consumã Logodna
contemplatiei noetice, punctul de întîlnire si unire a omului
cu Dumnezeu” (6). În cele ce urmeazã, vom vedea cã
sînt o serie de poezii care au în centrul lor dragostea ca
factor de extaz mistic, în procesul desãvîrsirii spirituale
a enoriasului. Semnificativ pentru ilustrarea extazului mistic sînt
poeziile Doamne si Curbura (vol. Clepsidra). Prima poezie e un imn de slavã
adresat Tatãlui ceresc, din acre transpare extazul mistic al poetului:
“Cel ce doreste unirea cu Dumnezeu, desfãcîndu-si sufletul,
pe cît posibil, de orice legãturi impure, îsi dedicã
mintea rugãciunii neîncetate cãtre Dumnezeu. Prin aceasta,
devenind întreg al sãu, aflã un urcus nou si negrãit
spre ceruri...” (7). Avînd în vedere vorbele Sf. Grigore Palama
(reproduse mai sus), vom remarca faptul cã enoriasul, trecut de
faza purificãrii, se aflã în plin urcus spiritual.
Elocvente în acest sens sînt metaforele simbol din primele
patru versuri: vîrful copacului, o floare, cea mai înaltã
ramurã a lumii, talazul de azur si soare, temnita lumii. Dacã
patru dintre aceste metafore intrã în relatie cu verbe la
indicativ prezent, sugerîndu-se astfel statutul cãtre care
aspirã eul poetic - libertatea absolutã -, ultima metaforã
mentionatã realizeazã relatii cu un verb la negativ, relevînd
cu ajutorul afirmatiei prin negatie, aceeasi aspiratie spre absolutul divin:
“În vîrful copacului Tãu sînt o floare.../ Pe
cea mai înaltã ramurã a lumii/ Mã legãn
în talazul de azur si soare./ Slavã Tie, cã n-am rãmas
în temnita humii”.
3. În cartea sa Spiritualitatea ortodoxã, Pãrintele
Stãniloaie opineazã cã pe treapta supremã a
rugãciunii curate “se aratã lumina dumnezeiascã” (14).
O astfel de luminã care izvorãste din iubire, “care nu e
decît o expresie a stãrii de iubire, este în acelasi
timp viatã” (15). Aceasta e o altã modalitate de manifestare
a desãvîrsirii spirituale - o comuniune personalã a
sufletului enoriasului cu lumina dumnezeiascã (16). Aceasta este
si ideea fundamentalã a poeziei Eu te-as privi (vol. Gînduri
albe): “Stiu: orice-ar fi, omul cade fulgerat,/ Cutezînd cu vãzul
spre strãlucirile-Ti nemateriale./ Dar tainicii ochi ai iniii strãbat/
Spãimîntãtor de alba beznã a luminii Tale.//
Sal mai degrab-orb; Moise-si întoarse fata!/ Doamne, groaza lor de
moarte n-o înteleg:/ În schimbul a mii de vieti, de mi-ai da
s-aleg,/ Eu Te-as privi, tocmai sã-mi iei Tu viata!”
NOTE
1. Pr. prof. dr. D. Stãniloaie, Spiritualitate ortodoxã,
ed. Institutului biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1992, p.309.
Sã vedem acum, dupã aceste consideratii preliminare,
cum se prezintã aceste aspecte în poezia lui Voiculescu...
Dragostea curatã este, în egalã mãsurã,
una progresivã si unitivã, cãci “înaintînd
prin rugãciunea lui Iisus, la rugãciunea mintalã din
inimã, ceea ce ne sustine în acest efort e dragostea fatã
de Iisus, care creste continuu, fãcîndu-ne, printr-o imaginare
spiritualã a chipului Sãu duhovnicesc, dupã chipul
Sãu si simtindu-l tot mai unit cu eu-l propriu...” (3) în
poezia Vizita (vol. Gînduri albe), desãvîrsirea spiritualã
ia forma unirii, prin inhabitarea sacrului în profan: “Eu nu stiu
dacã voi putea urca vreodatã la Tine,/ Tu însã,
Doamne, cobori cînd vrei: mãcar în treacãt/ Vino,
te-astept în cãmãrutã la mine.../ ...Cum n-am
pe nimeni, nici zãvor, nici lacãt,// Pune straja Ta la usã
si la fereastrã,/ Sã nu intre peste noi nici bine nici rãu/
care sã tulbure petrecerea noastrã,/ O zi întreagã,
Doamne, sã fiu numai al Tãu”.
Sub aspect structural, cele douã catrene au, la nivelul grupului
verbal, cîte douã nuclee: unul negativ, celãlalt afirmativ.
Turnura negativ-dubitativã a primului vers din primul catren pune
în evidentã constientizarea faptului cã omul nu poate
trece de propriile limite, în timp ce sacrul, prin libertatea sa
de miscare, poate estompa barierele peste care în mod obisnuit profanul
nu poate trece: “Omul e însã incapabil sã iasã
din proportiile naturii actuale prin propriile sale puteri (...). De aceea
nemãrginita dragoste a Lui pentru creaturi pune în lucrare
energiile harului, ca activînd în concordantã cu vointa
noastrã de perfectiune, sã se dilate progresiv si supraomeneste
pînã la proportiile convenabile unirii mistice” (4). Acesta
este si scopul “vizitei” pe care o asteaptã poetul credincios. Nucleul
afirmativ stabileste raportul dintre cei doi termeni ai unirii mistice,
natura verbelor fiind elocventã în acest sens: dacã
subiectul (sau agentul actiunii) este activ (“vino”, “cobori”), obiectul
(sau pacientul) este pasiv (“te-astept”). Din perspectiva acestui raport,
forma negativã a ultimului vers are întelesul unei declaratii
de acceptare totalã a inhabitãrii divinului. Asa se explicã
prezenta pronumelui negativ “nimeni” care, intrînd în relatie
cu verbul la negativ “n-am”, contureazã nevoia imperioasã
a prezentei lui dumnezeu în cãmãruta sufletului credinciosului.
Omul duhovnicesc se situeazã deasupra binelui si rãului
- atribute ale profanului. Turnura negativã a versului al doilea
din cel de-al doilea catren accentueazã nevoia expresã a
prezentei divinului în viata credinciosului. De observat cã
unirea misticã este precedatã de paza inimii; de aici si
tonul imperativ al solicitãrii enoriasului: “Pune straja Ta la usã
si la fereastrã”. referindu-se la starea de nepãtimire (detectabilã
în primele trei versuri al celui de-al doilea catren), Kallistos
Ware scrie: “Fundamental, este o stare de libertate spiritualã în
care omul poate înainta spre Dumnezeu cu un dor nepotolit” (5). Ideea
ce transpare din ultimul vers - aceea de abandon total în bratele
Tatãlui Ceresc - este pusã în evidentã prin
douã constructii speciale: superlativul stilistic cantitativ “o
zi întreagã” si adverbul restrictiv “numai”, care realizeazã
conexiuni între agent si pacient. Cele douã constructii, în
contextul versului “O zi întreagã sã fiu numai al tãu”
evidentiazã un timp subiectiv, excesiv dilatat, al iubirii mistice
între sacru si profan.
Extazul mistic înseamnã iesire din sine si cãutarea
lui Dumnezeu cu inima: “...iesind cu totul din sine si devenind întreg
al lui Dumnezeu, (omul) vede o luminã dumnezeiascã...” (8).
Aceastã iesire din sine este ilustratã de cãtre Voiculescu
prin metafora inimii ce înfloreste: “Ci slobodã, spre cer,
înfloritoare/ Inima mea nu mai întîrzie:/ Zbucneste afarã
în limpezi petale/ Sã lege rod tainic...”.
Recunoastem în versurile citate douã aspecte ale manifestãrii
extazului mistic, despre care vorbeste Nichifor Crainic: extazul este însotit
de o imensã bucurie, iar dragostea e una care “dãruieste
direct” (9). Din aceste considerente, ideea mortii nu mai este receptatã
din perspectiva profanului, cu spaimã, ci ca o “Prãpastie,
cu adînc de fericire”, cãci - spune acelasi Nichifor Crainic
- “Nu este vorba de o moarte propriu-zisã, ci de o moarte aparentã”
(10). Consecinta acestei fericiri care însoteste extazul mistic este
cunoasterea palei de parfum venitã de la Tatãl Ceresc. este
vorba de “un extaz cu rãpire, cu absorbirea în sus a corpului
însusi” (11): “Furtuna extazului mã va urca, poate,/ Peste
vãmile si stavilele toate,/ Într-o palã de parfum,
Doamne, pînã la Tine”.
Dar se poate întîmpla ca enoriasul sã nu aibã
“revelatia lãuntricã a atingerii cu Dumnezeu” (12). Asa se
întîmplã în poezia Curbura (vol. Clepsidra): “Doamne,
tintã a tuturor rîvnelor mele,/ Zadarnic m-azvîrl cãtre
Tine cît pot.../ Sîntem noi amîndoi douã paralele/
Ce nu se vor întîlni nicioadatã-n Universul tot,/ Ca
într-un calcul de la-nceput plin de gresele?// Ce axiomã a
geometriilor divine/ Mã-mpiedicã pînã acum,
mãcar/ Într-un punct, o clipã sã m-ating de
Tine/ În lãuntricitatea mea fãr’ de hotar?/ Curbura
inimii? A mintii?...”
Cele douã strofe contureazã o atitudine dubitativã
a eu-lui poetic. primele douã versuri ale strofei întîi
evidentiazã un paradox: în ciuda faptului cã acesta
se nevoieste sã-si arate credinta si dragostea fatã de Domnul,
el are impresia cã iesirea din sine este zadarnicã si nu
se produce întîlnirea dintre agentul si pacientul dragostei
extatice. De aici si atitudinea dubitativã, care ia forma unor întrebãri
retorice. Forma verbalã negativã, ca si adverbul de aceeasi
esentã - “nu se vor întîlni niciodatã” - insinueazã
o situatie care ar putea tine de fatalitate.
Însusi planul divin care transpare din întrebãrile
hamletiene (din finalul primei strofe si începutul celei de-a doua)
este pus sub semnul îndoielii. Dar întrebãrile acestea
nu vizeazã doar unul dintre partenerii extazului mistic (în
spetã Domnul), ci si sau mai ales pe celãlalt termen al potentialei
relatii binare. Unirea sufletului credinciosului cu Domnul înseamnã
prefacerea inimii în “locuintã a lui Dumnezeu” (13). Ultimul
vers al strofei a doua dã o turnurã dubitativã acestui
aspect de care vorbeste Paul Evdokimov. De unde si lipsa atingerii, fie
si pentru o clipã, a sufletului eu-lui poetic cu Domnul “tuturor
rîvnelor” acestuia.
Lumina dumnezeiascã nu e totuna cu lumina vederii fizice, aceasta
din urmã fiind pãmînteascã: una e nelimitatã
si “nu se lasã controlatã de simturi” (17), cealaltã
e limitatã si poate fi cunoascutã prin intermediul simturilor
omului. Natura luminii dumnezeiesti fiind tainicã, “ea atrage la
sine inima si mintea” (18). Ivindu-se atît lui Moise, cît si
lui Saul (viitorul Apostol Pavel), Lumina dumnezeiascã i-a fãcut
pe acestia sã-si vadã, prin contrast, “întunericul
din lãuntru” (19). Aceastã vedere a generat înlãuntrul
lor - cum spune Arhimandritul Sofronie - “o mare durere”. Asa se explicã
“groaza lor de maorte” - de care vorbeste poetul. Lumina dumnezeiascã,
fiind esentialmente viatã nepieritoare )"Eu sînt Lumina lumii;
cel care Îmi urmeazã Mie nu va umbla în întuneric,
ci va avea Lumina vietii" - Sf. Evanghelie dupã Ioan, 8:12), dã
credinciosului "bucuria de a muri" (20). Astf”l se explicã dorinta
expresã din versurile finale ale “oeziei: "În schim”ul a mii
de vieti, de mi-ai da s-aleg,/ Eu Te-as privi ca sã-mi iei Tu viata!”.
Arhimandritul Sofronie numeste aceasta “învierea sufletului ori suflarea
Vesniciei care ne îmbrãtiseazã” (21).
2. Ibidem, p.283-284.
3. Ibidem, p.269.
4. Nichifor Crainic, Sfintenia - împlinirea umanului, ed. Mitropoliei
Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993, p.115.
5. Kallistos Warw, Împãrãtia secretã, Asociatia
crestinã Christiana, Bucuresti, 1996, p.93.
6. V. Anania, Din spumele mãrii, ed. dacia, Cluj-Napoca, 1995,
p.166.
7. Sf. Grigore Palama, în Pr.prof.dr. D. Stãniloaie, op.cit.,
p.282.
8. D. Stãniloaie, op.cit., p.282.
9. Cf. Nichifor Crainic, op.cit., p.203.
10. Ibidem, p.204.
11. Idem, p.205.
12. Nichifor Crainic, op.cit., p.194.
13. P. Evdokimov, Cunoasterea lui dumnezeu, Asociatia crestinã
Christiana, Bucuresti, 1995, p.147.
14. D. Stãniloaie, op.cit., p.280.
15. Ibidem, p.280.
16., 17., 18., 19., Arhimandritul sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu,
ed. Adonai, Bucuresti, 1995, p.105-110.
20. Cf. Sf. Serafim de la Sarov, în P. Evdochimov, Vîrstele
vietii spirituale, Asociatia crestinã Christiana, Bucuresti, 1993,
p.175.
21. Arhimandritul Sofronie, op.cit., p.116.