Alexandru-Cristian MILOS



 
 
 
 
 
 
 
 

OLIMPIANÃ

Olimpianã privire si azur
În care se cuprind uimindele extazuri,
Cãlãtorie dulce prin trupul nostru pur
Cum mã atragi mereu cu albele talazuri!

Soptiri si tainã-n codrii
Cei unduiti de vreme si caldele dorinti,
Corabie de suflet alunecînd cu rodii
Sub mîna-mi înfierbîntatã de focuri necuminti!

Lumina unei stele si cîntecul de noapte
Ce le primim cu aur din chiar cerescul dar,
Frumoasa mea statuie cu ochii fãrã moarte
Cum mã cuprinzi în brate umplîndu-mã de har!

Întoarce aprinsã si iubire,
Tu, rupe-mã ades, cu buze moi si coapte,
Viatã olimpianã în blînda noastrã fire
O, cîtã bucurie e-n vocile de noapte!

În pasu-ti mereu tînãr
Se-ascund cãrãri cu flori, atît de înmiresmate,
Prin ele cînd mã pierd cu viata-mi fermecatã,
Coboarã ceruri multe în nesfîrsita-mi carte!

Întinsã mie floare
Crescîndã-n munti, înaltã, fãrã timp
Cînd strecurîndu-mã printre petale
Eram chiar zeul tînãr din Olimp!

Ascultã-mi ruga, visul, atingerea-idealã,
Sã ne-însemnãm de-acum puterile cu vreme,
Tainic cu aurora, cãci, iatã, paradisul,
E-aproape lîngã noi, în el o sã ne cheme!
 

STUPII
  Florinei

Tii minte stupii-aceia din marginea pãdurii?
Le cunoasteai stãpînul de cînd zburdai pe dealuri,
De-abia-începuse si drumul care ducea spre mine,
Spuneai cã-aveai în suflet atîtea idealuri!

Cînd hoinãream în zile de varã, uimitoare,
Si tu rîdeai de ursii ce noi credeam sã vinã
Si- îmbrãtisam copacii, ne luam dupã umbrã,
Era parfum de faguri si nu tristeti cu smirnã!

Feriti de ploi fugare si arsiti lungi de varã
Mergeam cît de departe tinea pãdurea verde,
Ieseam pe alt tãrîm ori nouã ne pãrea,
Acum cã nu esti cine, cine sã poatã crede!

Tineri cãdeam în iarbã, la umbrã, mai la soare,
Credeam cã spunînd stihuri, viata va tine minte
Cînd mierea dulce-n faguri va trebui culeasã
Pãdurea ne va da-o în loc de popi, morminte!

Dar timpul a uitat! Omul, de ce nu uitã?
Tii minte stupii aceia din marginea pãdurii?
Stãpînul s-a pierdut, albinele-s bejenii,
Acum cã nu esti, cine sã dea din miere, gurii!
 

SPULBERÎND ÎN VÎNT VENINUL

De venin sînt pline hîrtiile vremii
Fete schimonosite vãd, palizi, oameni de aur,
Copil orfan, idealul, e izgonit în bejenii,
Lacrimã Soarele, mai marele faur!

Grea e schimbarea la fatã, pe munte,
Mi-au schimbat fluierul dragostei cu ucigasul metal
Spulber în vînt veninul ca el sã vã înfrunte
Întors bumerang si semn al iubirii de voi, triumfal!

Ard doine, putrezind în gîtlejuri bolnave
7Leacuri din brînduse pregãtesc ne-nfricat
Cred totusi marea vã va scoate strãlucinde epave
Din somn cînd trezit fi-va pãmînteanul palat!

Sînt alãturi de voi cu cîntecul vietii
Cu buzele îndrãgostitilor trag clopote ceresti,
Spulberã-n vînt veninul cu-aripi albastre, poetii
Cînd viitoru-l deschid, mereu, plin de vesti!

De sinceritatea-mi sã rîdeti, sã plîngeti, trecînd,
Frunza singurãtãtii-mi tremurã-n piept,
Dar pe arborele alb al ei, sînteti, acasã, oricînd
Spulberînd veninul în vînt, vã astept!

E un Steag al iubirii prin stele ce-l port,
Din el ies, cu el, urias om de aur,
Timpului, timpului stergîndu-i fata de mort,
Soarele, eu, mai marele faur!
 

N-AM CUI SÃ CÎNT

N-am cui sã cînt si-s trist
Si primãvara vine
Pare cã mai exist, exist
Prin falnice-mi ruine!

Mã tem cã pot fi Don Quijote si zic
Un cînt al nimãnui
Si dacã, da, lumii buric,
Si dacã, sus, lira din cui?

Prieten îmi e cuvîntul umed,
Rebel iesit din ceti, larvar,
E-n lume un miros de rînced
De care, tu, nici n-ai habar!

Mirositorul zeu, agonic, zace-n tine
Si-n ceilalti,
Mascat i-e chipul cu ruine,
Iubirea nu e ceas de frati!

Brusc te aduc întreg aminte
Si mã înalt din secol ars
Tot rãtãcind printre morminte
I-am dat uitãrii, nume, Marx!

Ca o himerã împãrtãsitã
Mi-e sufletul prilejuind,
A lumii primãvarã-n gintã
Tîrziu ori poate prea curînd!


Home