Despre nasterea poeziei arabe din Maghreb
Marius CHELARU
Limba este, au arătat lingvistii, strîns legată de viata umană în multitudinea aspectelor ei, modul de organizare reflectînd pe cel al lumii materiale. Comparatia limbilor între ele poate fi făcută în diverse moduri, de la nivelul spontan (în privinta contactului la palierul comun, al vorbitorilor, rezultînd concluzii relativ la diverse „etape”, de la învătarea unei limbi străine la pidginizare sau „înlocuire”) la cel lingvistic, condus cu metode bine definite. Există teoria limbajelor suprapuse/ roofing language/ definitorii, sau „high”. În cazul comunitătii lingvistice arabe limba „suprapusă/ high” este considerată araba („clasică” sau, uneori, si cea „literară” – al-‘arabyya, adică araba, sau al-fusha – cea mai corectă/ mai elocventă). Pentru filologii arabi, în esentă, limba Coranului, dar2 înteleasă/ explicată/ suplimentată cu/ pe baza materialului lingvistic din mediul beduinilor, inclusiv poezia lor scrisă. Limba „inferioară” e cea vorbită în tările arabe, pînă la nivel de dialecte. Problema întelegerii între ei a vorbitorilor de dialecte nu este foarte simplă, relevă specialistii.
După începerea expansiunii arabe limba Coranului cunoaste o răspîndire în spatiu, dublată si de un proces complex de diversificare, inclusiv a functiilor. S-a specificat3 că limba prozei de după aparitia islamului este numită de filologii arabi, si nu numai, „araba literară”, si în scopul de o deosebi de limba Coranului si de a poeziei pre-islamice, care este considerată „araba clasică”. Complicatiile privind diversele definitii legate de limba arabă, dialecte s.a. sînt destule. Ca si efectele expansiunii arabe asupra creatiilor literare dintr-o zonă sau alta.
(Si) De aceea mi s-a părut interesantă o carte cu titlul La naissance de la poésie arabe dans le Maghreb (de la conquête des Arabes à la chute de royaumes Aghlabide, Rostomide et Idrisside; de 30 à 230 de l’hégire4, semnată de dr El Larbi Dahou, avînd în vedere în primul rînd că se bazează pe un curs menit a fi predat studentilor, deci si de la rolul formator vizat. Fără a comenta unele opinii ale autorului vizavi de critica/ poezia modernă, de relevat că subliniază necesitatea analizării poeziei vechi magrebine/ arabe pornind de la principiile care guvernau lumea atunci, că nu întotdeauna poezia modernă e neapărat si mai bună, iar critica modernă mai potrivită, că nu este cazul să fie privită „depreciativ” poezia arabă veche s.a.
Cartea este structurată astfel: Avertissement, Introduction, I: Préliminaires, II: La naissance de la littérature arabe dans le Maghreb, III: Les caractéristiques artistiques, Conclusion, Notes.
În introducere (în care aminteste că a pornit de la o serie de prelegeri pentru studenti), Larbi Dahou după unele consideratii, arată, în mare, asupra căror subiecte se va opri (de la conceptul de literatură, care are în corolar, în viziunea sa, un ansamblu complex de notiuni – omul de litere, scriitorul, literatura si omul de litere/ persoana si textul, omul de litere si: limba/ universul sau lumea/ apartenenta sa/ patrimoniul/ si modernismul s.a. –, existenta unei literaturi/ poezii de limbă arabă în Maghreb5 – pornind dezbaterea de la supozitiile unora, de tipul: locuitorii nu vorbeau araba, arabii din valul cuceritor nu erau preocupati de literatură), enuntă/ explică întrebările care s-ar putea impune si criteriile pe care le va avea în vedere în selectia textelor/ clasificarea lor. De pildă, o întrebare ar fi: ce texte trebuie apreciate ca maghrebine: ale unui rezident sau unuia născut aici, trebuie luate cît anume în considerare caracteristicile/ clasificările din Machreq6/ Orient s.a.. Notează că va folosi si o metodă utilizată si de Abbes El Djarari (La littérature Maghrébine, aspects et problèmes, vol I., Maktabat El Maîrif, Rabat), anume a „vîrstelor literare”, adoptată din Orient, enumerînd si o serie de lucrări/ texte scrise în/ despre epoca studiată, pe care le-a avut în vedere (Bakr Ibn Hammad7 – contemporan cu regatul Rostamid8, Abi Dhouib El Houthli – cu El Aïniya, Abi El Arabi - Ettabaqat/ Clasele, Ibn Zaraa – El Aniss El Motrib/ Companionul cîntăret, Eddebagh – Mîalim El ma’alim Fi Maîrifati Ahli El Qérawane/ Repere ale credintei pentru a întelege genurile din Kairuan/ Ibn Tawit – El wafi Fi El Addab El Arabi Fi El Magherb El Aqsa/ Totul despre literatura arabă din vechiul Maghreb, Rabah Bounar – Magreb-ul arab, istorie si cultură s.a.).
În capitolul I, Preliminarii (structurat în: 1. Arabizarea autohtonilor, 2. Nasterea literaturii arabe în Maghreb-ul arab), autorul porneste de la premize ca: în pofida sărăciei informatiilor, arabii si berberii sînt înruditi/ frati. Re-aduce în discutie teza conform căreia berberii si cartaginezii sînt de origine semită, ultimii fiind triburi arabe canaaneene, vorbitori de arabă. Exemplifică prin comparatii ale scrierilor. Îl citează, de exemplu, pe Maheiddine El Morcheffi9 care, ca si alti istorici ai locului, scrie că în Africa de Nord pozitia limbii latine s-a „degradat”, fiind înlocuită de cea cartagineză ca limbă de comunicare a autohtonilor. Astfel, etapa creatiei literare este precedată de cea de „arabizare”.
[Amintim că azi în Algeria (arabă-Al Djazair10), există un curent de apărare a patrimoniului berber11, în care se înscrie, de pildă, după criticii francezi (ex: S. Chaker), algerianul cu rădăcini berbere Mouloud Mammeri (1917-1989)12, la care aderă învătători, oameni de litere de la Amar Saïd Boulifa, considerat primul prozator kabyl13 la multe nume contemporane. Sau, de pildă, de apărare a dialectelor berbere din Maroc (tacelhit), ale tuaregilor Ahaggar14 s.a.]
Autorul trece în revistă si aspecte de tipul: în cît timp s-a format administratia musulmană de limbă arabă, cu tot ce antrenează aceasta, înlesnirea comunicării cu bizantinii, cu cei care vorbeau greaca/ latina de către arabii din Siria, Palestina si Hira, sau sclavii din Egipt, multi vorbitori de greacă – limbă utilizată de functionari în această tară. Apoi aminteste că, după cum atestă documentele (un papirus fiind în posesia sa), administratia califilor arabi din zonă, în perioada de început a Islamului, a folosit limba greacă, pînă în vremea lui Abd El Malik Ibn Marouan, al cincilea calif umayyad15 din Damasc (685-705).
Una din întrebări este cum anume au comunicat arabii, initial, cu populatiile autohtone – o teorie: a „intermediarilor” berberi din oazele egiptene, precum Sehoud, care au adoptat islamul si i-au însotit, si ca „interpreti”, pe arabi în luptele de cucerire a Maghreb-ului16. La arabizare au contribuit, adaugă autorul, dincolo de instituirea administratiei, religia (un rol important: pelerinajele), călătorii veniti din Orientul arab sau Maghreb către Mecca/ Medina. Aminteste un episod legat de primirea unui grup de berberi – poate unul din primele care au dorit aceasta, trimisi de un guvernator arab, Am’r Ibn El’Ass17, care călătoriseră ca să adopte Islamul – de către califul Omar Ibn El Kathab18. Sau de sclavii care au fost „plimbati” în/ înapoi din lumea veche arabă, oamenii de litere care călătoreau etc.
Un alt aspect discutat este al confruntării/ rezistentei celorlalte limbi în fata arabei. Fayçal Choukri19 crede că, dincolo de faptul că „lupta” cu araba a fost una „pluriformă”, limbile greacă, latină si cea a locuitorilor au dispărut din cauze exogene; ex.: araba a fost acceptată, dată fiind si legătura ancestrală (încă de la fenicieni) subliniată si de Larbi Dahou, mai usor de autohtoni, dar si prin evenimente ca cele declansate de administratia lui Abd El Malik Ibn Marouan, al 5-lea calif umayyad din Damasc, care le-a înlocuit cu araba. În plus, notează Larbi Dahou una din opiniile lui Fayçal Choukri20: cînd vorbim de limba populatiilor autohtone nu trebuie uitat că era un „amestec” al „tuturor limbilor populatiilor care s-au succedat pe litoral”, astfel, limba arabă (si gramatica) s-a impus relativ repede, favorizată si de stabilirea pe acele locuri a numerosi arabi, de răspîndirea Islamului etc., si de faptul că, probabil, prima care a adoptat limba a fost clasa comerciantilor. După limbă, alt pas a fost cel legat de „arabizarea rasială”, reprezentată, în viziunea autorului, mai ales de două aspecte: stabilizarea triburilor arabe si sclavajul care (dincolo de faptul că, odată „plimbati” în lumea arabă ani buni, revenind erau vorbitori buni de limbă arabă, preluaseră obiceiurile etc.) în cele din urmă, si prin căsătorii, a fost un factor important. Au fost si aspecte precum cel enuntat de Fayçal Choukri, al amestecului berberilor cu arabii – sînt citate triburile El Batr si Braniss, si Adnanit si Qahtanit.
Autorul abordează al doilea punct din primul capitol, Nasterea literaturii arabe în Maghreb-ul arab (si sub semnul raritătii/ inexistentei surselor, lipsei de precizie/ acuratete, adesea, a informatiilor, problema nefiind prioritară pentru antici, în viziunea sa), astfel: aparitia literaturii arabe în zonă la modul general, a poeziei în particular. Si, de aici (avînd în vedere opinia enuntată deja în Introducere, conform căreia textele literare de după cucerire, poetice sau nu, nu diferă tematic – subliniază, pe parcurs, că ar fi unele diferente calitative/ artistice –– mai putin cele legate de un eveniment/ persoană etc.), o serie de întrebări/ teme precum: care literatură poate fi considerată specifică pentru Maghreb? Cea a poetilor „post-clasici” (poetii „inovatori”, care au creat o bresă în modul de a scrie traditional21) sau primele texte produse după cucerire? Solutia cea mai veridică îi pare să fixeze care sînt textele (poetice) arabe produse în Maghreb, apoi să verifice care este primul poet nativ de după cucerirea arabă. Este enuntată opinia (împărtăsite de multi) după care versurile scrise de Abdallah Ibn El Zubeir/ Zubeir22 sînt primele scrise în timpul cuceririi, anume după bătălia de la Sbitla; a urmat apoi L’Aïnya, a lui Abu Dhouaib. În ce priveste numele primului poet arab nativ de inspiratie maghrebină, autorul citează două opinii: Sàbiq El Barbari El Mattmatti (căruia i se atribuie un poem către Califul Omar Ibn Abdalaziz cel Drept) si Abd Arrahmane Ibn Ziad El Qeraouani23 din Qerawan/ Kairouan24, Tunisia (un oras în care au creat multi poeti, în limba arabă) – cu specificarea că la acea vreme nu erau clar delimitate granitele Maghreb-ului si că: 1. s-au pierdut practic multe surse perioadei de imediat după cucerirea arabă, 2. există o falie care separă Maghreb-ul de marile centre literare din Irak si Siria (unde se produceau texte inclusiv în critica si analiza literară), 3. prioritatea pe care au dat-o cercetătorii care au studiat epoca „poeziei de palat”, 4. poezia nu era, în general, mai bună decît cea din Machreq (unde există o bogătie de surse privind poezia din epoca cuceririlor), ci era marcată de aspecte precum corolarul cuceririi, instabilitatea etc.25. Toate acestea, subliniază autorul (în acord, de exemplu, cu Abd El Aziz Nabaoui), au fost influentate de o serie de cauze26 ca: 1. natura autohtonilor (în primii ani de la cucerire nu au receptat complet textele poetice/ limba arabă – ceea ce a dus la pierderea acestora; 2. cuceritorii nu s-au stabilit definitiv în timpul primului secol al cuceririi27, eforturile de consolidare îndreptîndu-se spre Maroc, apoi, către anul 91 d. hegira28, către Andaluzia. Textele poetice se deplasau continuu, purtate de cuceritori, parte din ei dispărînd odată cu aceste creatii. În plus, spune autorul, locuitorii din Maghreb nici azi nu au aceeasi grijă/ dragoste fată de poezie ca cei din Machreq. Un alt exemplu (în acord cu Ennouman Abd El Motàal El Cadhi si Choukri Fayçal ): putinătatea/ raritatea poetilor/ poeziilor care descriu experienta cucerii în Siria, Egipt si Africa de nord vine de la aceea că valul arab cuceritor venea din Yemen (si yemenitii nu sînt asa mari iubitori de poezie ca Adnanitii).
Capitolul II, centrat pe aspecte privind nasterea literaturii arabe în Maghreb, porneste de la cîteva aspecte: 1. dificultatea unui studiu unitar, pentru că se are în vedere o perioadă relativ lungă (peste două secole), 2. nu avem de-a face numai cu ceea ce am putea numi „poeti de curte” sau „poeti de profesie”, 3. majoritatea sînt de fapt, în viziunea autorului, „poètes de génie”, nu „poètes d’étude” sau „artizani”. În plus, sînt în discutie texte ale unor oameni care fie sînt răniti în război, fie fug din calea lui, sau îl caută bucurosi, ori care revin acasă după o lungă absentă s.a. În general, cînd se analizează poezia arabă se porneste fie de la canoanele traditionale, fie de la clasificările prozodice khalilienne (de la filologul, înteleptul arab Al Khalil Ibn Ahmed El Farrahidi29, m. 791). Autorul preferă metoda istorică de analiză („din exterior”), adică studiul autorului/ operei, a influentelor/ circumstantelor care l-ar fi putut determina să aleagă o temă în locul alteia, un gen anume în locul altuia, de asemenea stilul, limba, imaginile etc.
Larbi Dahou apelează la metodele/ principiile criticii arabe (care pune mai curînd accentul pe originalitatea/ locul poetului în sfera creatiei; autorii fiind tot timpul cu gîndul la tipologii, rigori, enciclopedism), mai putin ale criticii contemporane – care judecă după alte criterii, porneste de la alt fundament (p. 61). Subliniază că nu întotdeauna analiza patrimoniului antic după principiile criticii contemporane e cea mai potrivită – fiecare epocă are alte conceptii estetice.
Astfel, are în vedere în special 3 aspecte: 1. limba (cu structurile lingvistice, stilul), 2. imaginea (imaginea poetică), 3. prozodia (metrica).
1. Limbă si stil: o primă observatie a sa – poezia veche maghrebină nu are în vedere întreaga gamă terminologică a patrimoniului poetic arab, dar păstrează legătura cu modul de viată, normele sociale, obiceiurile s.a. Poetii, în general, erau mari „consumatori” de figuri de stil/ expresii traditionale pentru poezia arabă clasică, fără ca acest „împrumut” să le „devalorizeze”. Asta pentru că, spune autorul, nu avem de-a face cu poeti de profesie, nu trăiesc într-o ambiantă culturală. Sînt de origine maghrebină – deci oarecum defavorizati din punct de vedere lingvistic: trebuie întîi să asimileze limbajul coranic, apoi să creeze poezie. Exemplifică printr-un poem al lui Mohamed Ibn Abdallah, un mawla dintr-un trib, Beni A’ouf, care cunostea bine limba arabă (stia cuvintele ce pot elogia cel mai bine s.a.), un elogiu adus către un wali/ guvernator, al „Egiptului si Africii tunisiene”. Remarcă „naturaletea/ savoarea limbajului, lipsa de artificiu”. Sbliniază si că, de pildă, repetarea la începutul fiecărui vers a particulei idha/ itha/ de vreme ce, în timp ce, pentru că, atunci cînd – nu scade farmecul imaginilor poetice, nu oboseste, e agreabilă; poate fi privit ca un model de simplu artificiu lingvistic pentru „decorarea” textului, subliniind „acumularea”30 calitătilor guvernatorului, intensitatea. Remarcă apoi imaginile frumoase – asemuieste poemul cu un tablou pictat de un artist expresionist, care stie să armonizeze culorile si sentimentele, expresiile „pline de valoare umană si socială31” –, vocabularul – din viata de zi cu zi.
În ce priveste analiza sintactică a textelor, arată că „neregularitătile” sînt rare, pornind si de la maniera în care era permisă/ acceptată licenta poetică. Notează repetitia pronumelor, dominanta verbelor si prepozitiilor de coordonare, interogatiei, exclamatiei, vocativului sau, de pildă, a poeziei narative (cu multe verbe de actiune, particule de „actualizare”), utilizarea a ceea ce arabii numesc badii/ genul retoric (exemplificînd cu un fragment din Abdallah Ibn El Djaroud, sf. sec. I d. hegira, începutul celui de-al II-lea). Ulterior va specifica că, desi unii critici contemporani preferă imagini extrase din poeme scrise în genul bayan/ elocutiune, decît badii, el preferă o combinatie – metafora si expresivitatea sporită a imaginii din bayan ar fi incompletă fără elementul decorativ al limbii rezultat din badii – rezultînd astfel frumoase antiteze/ tibaak, paronomasii/ jinîass ori asonante/ essajaî, care dau o eufonie aparte.
Modul în care erau scrise, subliniază autorul, relevă: legătura structurilor sintactice cu noima textului, legătura intrinsecă dintre formă si fond, între ideile din text si muzicalitate s.a. Concluzionează că la acea vreme, în Maghreb, putem vorbi de „poètes de génie”, mai ales cei din perioada aparitiei Islamului.
2. Imaginea poetică – care nu era străină nici poeziei arabe clasice, nici criticii – criticii vremii credeau că esenta poeziei erau comparatiile, cu diferitele categorii, metafora, retorica, metrul, prozodia, muzicalitatea (caracteristicile/ structurile muzicale) s.a., toate numite, într-un cuvînt, stîlpii poeziei clasice. Larbi Dahou enuntă (arătîndu-si opozitia) opinia acelor cercetători33 care „bulversează conceptia unora” (p. 66) despre arta poetică, după care imaginea poetică antică, după normele antice, este „devalorizată” si prozodia Khalileană nu mai este eficace – deci trebuie studiată/ re-valorizată imaginea poetică pe noi baze (discutîndu-se despre imagine socială, psihologică, estetică, artistică etc., în cadrul unor studii despre formalism, structuralism, gramatica generativă si transformatională s.a.). În opinia sa poezia arabă clasică ajunsese la apogeu, poetul maghrebin se misca în aceeasi sferă, folosea aceleasi imagini poetice/ idei/ prozodie, teme/ genuri s.a. ca si cel din Orient, trăind în aceeasi lume dominată de aceleasi idei filosofice, estetice, istorice, dogmatice, religioase s.a. Comparînd, generic, imaginea poetică din poezia antică cu cea din poezia modernă, conchide că în timp ce prima poate fi desprinsă dintr-o frază/ un vers, cel mult două, cea de-a doua obligă adesea la citirea unui întreg poem, în care se amestecă mitul cu poezia, muzica cu ideologia. Astfel, în viziunea sa, imaginea antică e sensibilă, perceptibilă, cea contemporană este de o mare interioritate, foarte subiectivă, bazată/ sprijinită pe sine/ ego, fără prea multe referiri la similitudini, analogii cu ceea ce este exterior – nemaifiind, astfel, eficace operatiunea traditională de comparatie. Aceste schimbări sînt date, în viziunea sa, de ce înseamnă viata modernă, mai ales ce tine de limbă/ manipulare. Poetul antic, constient de importanta si functia imaginii poetice (exploatînd benefic acest fond, atingea două scopuri: estetic si benefic), credea în normativitatea limbii. Cel modern crede, spune Larbi Dahou, că limba trebuie să fie „realistă” si „aproape de oameni”.
3. În ce priveste formatia prozodică, re-iterează că atunci cînd se discută despre poezia clasică arabă (amintind că unii poeti contemporani încearcă evadarea din canoane pe care le consideră, în viziunea sa discutabil, „depăsite”), porneste analiza de la sistemul prozodic strict (khalileean), numit Bohor Echïr, ca si de la relatia poezie – muzicalitate, sau importanta acordată lungimii/ spatiului ocupat de vers, conform cu metrul utilizat – dacă e lung, e Ettawil, sau poate fi metru incomplet/ El Maj’zou, metru sectionat/ El Machttour, metru spart/ El Man’Houk. (Bohor Echïr: primul hemistih se numeste Essadr, al doilea Ajouz s.a.; sînt compuse din picioare metrice numite Taf’ilaîte”, silabele, lungi si scurte/ deschise sau închise, formează Essabab/ elementele unui picior sau Wattad – picior format din două silabe scurte si una lungă, avem Fîssila – sfîrsitul unui capăt rimat; poate fi fîssila mică, compusă din 3 silabe lungi si una scurtă, sau fîssila mare, din 4 vocale lungi si una scurtă, qafia/ rima34 s.a.).
Acestea le discută si pornind de la aceea că în critica modernă nu se are în vedere – incorect, cel putin în privinta modului în care se pune problema, în viziunea sa –, importanta spatiului pentru poetii antici, pornind analiza de la un punct de vedere modern conform căruia foaia albă/ nescrisă denotă non-existenta/ non-comunicarea/ neantul, în opozitie cu foaia scrisă, care denotă existenta vietii. Neantul, subliniază Larbi Dahou, este provocat de moarte, război, dezastre, destin, chiar de cuvintele omului. Viata înseamnă muncă serioasă, continuă. Autorul consideră că problema spatiului în poezia arabă clasică nu s-a pus (cel putin în termenii actuali) si pentru că aveam de-a face altădată cu ceea ce numeste „poètes de génie”, care compuneau în mod natural si, de pildă, cel putin pînă la epoca aparitiei Islamului, scriau fără să îsi pună problema distantei dintre hemistihuri, iar codificările prozodice au apărut mai tîrziu, odată cu Khalil. Ulterior, poetul clasic arab era încorsetat de un sistem de codificare complex (spre deosebire de poetul modern care scrie cum vrea), care nu îi permitea să delimiteze/ aibă în vedere spatii, dacă ar fi vrut; nu trebuie uitat că poetul clasic/ antic punea bază pe auz/ dictie (nu în mod special pe vedere/ scriitură) si că motivatia sentimentală preceda creatia, nu de dorinta de a scrie.
O altă problemă pe care o are în vedere este cea a metrului în poezia arabă, un subcapitol intitulîndu-se Uniformitatea metricii arabe, adevăr sau calomnie?. Porneste de la studiile unor autori35, în dorinta de a discuta/ consolida aspecte relevate de acestia, în cadrul vizat: spatiul maghrebin. Ceea ce pentru occidental ar putea părea „monotonie” a metrilor, spune autorul (exemplificînd cu un poem din prima perioadă islamică din Maghreb, compus de Ibn Ghalboun – în care picioarele metrice nu sînt invariabile, chiar în cazul unui metru „perfect”36, cum este „cămila”), e de fapt muzicalitatea specifică, dată de însiruirea diferitelor tipuri de silabe. După ce explică, pe scurt, cîteva aspecte legate de modul de compozitie a unui poem clasic, maniera de compozitie/ alcătuire a hemistihurilor, s.a., conchide că dacă cineva doreste să ajungă la un rezultat „stiintific, obiectiv” analizînd poezia arabă, trebuie să fie competent, să aibă cunostinte în domenii ca: poetică, prozodie, critică si, în plus, un exercitiu concret, solid în metrica arabă clasică si modernă. Astfel ar putea să-si răspundă si la întrebări (pe care autorul le consideră importante) precum: relatia dintre sentimente, emotii si vointa poetului. Creatia era desăvîrsită, spune autorul, atunci cînd relatia între acestea era bună – de aceea poezia veche maghrebină, arabă, e atît de originală, plină de sensibilitate. În plus, se poate vorbi, în viziunea sa, de o corespondentă aparte între gîndire/ ideile poetice si metrică, reprezentată prin cuvinte, însiruirea lor în frază, în vers, în text, sesizabilă si în maniera de alegere a cuvintelor (exemplifică prin poeme precum cel al lui Ibn El Aghleb, pe care îl analizează succint, în perspectiva vizată) pentru a da si o anume armonie. De notat analiza/ statistica metrilor folositi în poemele studiate de autor (tawil, bassit, rajaz37, kîmel, wafir, khafif, ramel, mouta’qàrib) – remarcănd că cel mai des utilizat e tawil, apoi bassit, rajaz s.a., subliniind că acestia înglobează patrimoniul cultural/ poetic oriental, sînt parte integrantă din personalitatea poetului maghrebin. În ce priveste qafie/ rima, aminteste că este, în poezia arabă, louzoum mî lî yal’zamou/ obligatia non-obligatoriului si că, adesea (mai ales la poemele lungi), necesită o bună cunoastere a regulilor/ limbii pentru a putea fi folosită bine/ cu efecte benefice.
Din concluziile lui Larbi Dahou amintim: cvasi-similitudinea dintre poezia maghrebină si cea „orientală” e naturală, pentru că ambele au aceeasi sursă – de aceea e greu de vorbit de „literaturi nationale” în epoca studiată; pentru a studia poezia maghrebină a acelei perioade trebuie cunoscută istoria/ personajele epocii; poezia maghrebină a epocii este un tablou reprezentativ al epocii din mai multe puncte de vedere s.a.
Cartea, dincolo de acceptarea sau nu a unor opinii ale autorului (unele comportă discutii), contine un bagaj de informatii/ interpretări utile pentru întelegerea procesului nasterii poeziei arabe în Maghreb.Larbi Dahou, La naissance de la poésie arabe dans le Maghreb (de la conquête des Arabes à la chute de royaumes Aghlabide, Rostomide et Idrisside; de 30 à 230 de l’hégire), traduit de l’arabe par Said Djaballah, Publications Union des Ecrivains Algériens, Alger, 2002
S-a spus, încă de la Platon (care considera termenii logos-ului, subiect/ Ðνομα si predicat/ Õ:", si ca unităti semantico-sintactice) sau Varro (care raporta cuvintele la realitate1, comparînd limba cu creatii ale omului, fenomene naturale), că studiul limbii (în modele mai mult sau mai putin localiste) este în strînsă legătură cu istoria, că din limbă se pot desprinde informatii privind istoria omenirii. Platon (Theaitetos, 202b-204) spunea că limba este un •<"8@(@< (analogon) al realitătii.
Limba este, au arătat lingvistii, strîns legată de viata umană în multitudinea aspectelor ei, modul de organizare reflectînd pe cel al lumii materiale. Comparatia limbilor între ele poate fi făcută în diverse moduri, de la nivelul spontan (în privinta contactului la palierul comun, al vorbitorilor, rezultînd concluzii relativ la diverse „etape”, de la învătarea unei limbi străine la pidginizare sau „înlocuire”) la cel lingvistic, condus cu metode bine definite. Există teoria limbajelor suprapuse/ roofing language/ definitorii, sau „high”. În cazul comunitătii lingvistice arabe limba „suprapusă/ high” este considerată araba („clasică” sau, uneori, si cea „literară” – al-‘arabyya, adică araba, sau al-fusha – cea mai corectă/ mai elocventă). Pentru filologii arabi, în esentă, limba Coranului, dar2 înteleasă/ explicată/ suplimentată cu/ pe baza materialului lingvistic din mediul beduinilor, inclusiv poezia lor scrisă. Limba „inferioară” e cea vorbită în tările arabe, pînă la nivel de dialecte. Problema întelegerii între ei a vorbitorilor de dialecte nu este foarte simplă, relevă specialistii.
După începerea expansiunii arabe limba Coranului cunoaste o răspîndire în spatiu, dublată si de un proces complex de diversificare, inclusiv a functiilor. S-a specificat3 că limba prozei de după aparitia islamului este numită de filologii arabi, si nu numai, „araba literară”, si în scopul de o deosebi de limba Coranului si de a poeziei pre-islamice, care este considerată „araba clasică”. Complicatiile privind diversele definitii legate de limba arabă, dialecte s.a. sînt destule. Ca si efectele expansiunii arabe asupra creatiilor literare dintr-o zonă sau alta.
(Si) De aceea mi s-a părut interesantă o carte cu titlul La naissance de la poésie arabe dans le Maghreb (de la conquête des Arabes à la chute de royaumes Aghlabide, Rostomide et Idrisside; de 30 à 230 de l’hégire4, semnată de dr El Larbi Dahou, avînd în vedere în primul rînd că se bazează pe un curs menit a fi predat studentilor, deci si de la rolul formator vizat. Fără a comenta unele opinii ale autorului vizavi de critica/ poezia modernă, de relevat că subliniază necesitatea analizării poeziei vechi magrebine/ arabe pornind de la principiile care guvernau lumea atunci, că nu întotdeauna poezia modernă e neapărat si mai bună, iar critica modernă mai potrivită, că nu este cazul să fie privită „depreciativ” poezia arabă veche s.a.
Cartea este structurată astfel: Avertissement, Introduction, I: Préliminaires, II: La naissance de la littérature arabe dans le Maghreb, III: Les caractéristiques artistiques, Conclusion, Notes.
În introducere (în care aminteste că a pornit de la o serie de prelegeri pentru studenti), Larbi Dahou după unele consideratii, arată, în mare, asupra căror subiecte se va opri (de la conceptul de literatură, care are în corolar, în viziunea sa, un ansamblu complex de notiuni – omul de litere, scriitorul, literatura si omul de litere/ persoana si textul, omul de litere si: limba/ universul sau lumea/ apartenenta sa/ patrimoniul/ si modernismul s.a. –, existenta unei literaturi/ poezii de limbă arabă în Maghreb5 – pornind dezbaterea de la supozitiile unora, de tipul: locuitorii nu vorbeau araba, arabii din valul cuceritor nu erau preocupati de literatură), enuntă/ explică întrebările care s-ar putea impune si criteriile pe care le va avea în vedere în selectia textelor/ clasificarea lor. De pildă, o întrebare ar fi: ce texte trebuie apreciate ca maghrebine: ale unui rezident sau unuia născut aici, trebuie luate cît anume în considerare caracteristicile/ clasificările din Machreq6/ Orient s.a.. Notează că va folosi si o metodă utilizată si de Abbes El Djarari (La littérature Maghrébine, aspects et problèmes, vol I., Maktabat El Maîrif, Rabat), anume a „vîrstelor literare”, adoptată din Orient, enumerînd si o serie de lucrări/ texte scrise în/ despre epoca studiată, pe care le-a avut în vedere (Bakr Ibn Hammad7 – contemporan cu regatul Rostamid8, Abi Dhouib El Houthli – cu El Aïniya, Abi El Arabi - Ettabaqat/ Clasele, Ibn Zaraa – El Aniss El Motrib/ Companionul cîntăret, Eddebagh – Mîalim El ma’alim Fi Maîrifati Ahli El Qérawane/ Repere ale credintei pentru a întelege genurile din Kairuan/ Ibn Tawit – El wafi Fi El Addab El Arabi Fi El Magherb El Aqsa/ Totul despre literatura arabă din vechiul Maghreb, Rabah Bounar – Magreb-ul arab, istorie si cultură s.a.).
În capitolul I, Preliminarii (structurat în: 1. Arabizarea autohtonilor, 2. Nasterea literaturii arabe în Maghreb-ul arab), autorul porneste de la premize ca: în pofida sărăciei informatiilor, arabii si berberii sînt înruditi/ frati. Re-aduce în discutie teza conform căreia berberii si cartaginezii sînt de origine semită, ultimii fiind triburi arabe canaaneene, vorbitori de arabă. Exemplifică prin comparatii ale scrierilor. Îl citează, de exemplu, pe Maheiddine El Morcheffi9 care, ca si alti istorici ai locului, scrie că în Africa de Nord pozitia limbii latine s-a „degradat”, fiind înlocuită de cea cartagineză ca limbă de comunicare a autohtonilor. Astfel, etapa creatiei literare este precedată de cea de „arabizare”.
[Amintim că azi în Algeria (arabă-Al Djazair10), există un curent de apărare a patrimoniului berber11, în care se înscrie, de pildă, după criticii francezi (ex: S. Chaker), algerianul cu rădăcini berbere Mouloud Mammeri (1917-1989)12, la care aderă învătători, oameni de litere de la Amar Saïd Boulifa, considerat primul prozator kabyl13 la multe nume contemporane. Sau, de pildă, de apărare a dialectelor berbere din Maroc (tacelhit), ale tuaregilor Ahaggar14 s.a.]
Autorul trece în revistă si aspecte de tipul: în cît timp s-a format administratia musulmană de limbă arabă, cu tot ce antrenează aceasta, înlesnirea comunicării cu bizantinii, cu cei care vorbeau greaca/ latina de către arabii din Siria, Palestina si Hira, sau sclavii din Egipt, multi vorbitori de greacă – limbă utilizată de functionari în această tară. Apoi aminteste că, după cum atestă documentele (un papirus fiind în posesia sa), administratia califilor arabi din zonă, în perioada de început a Islamului, a folosit limba greacă, pînă în vremea lui Abd El Malik Ibn Marouan, al cincilea calif umayyad15 din Damasc (685-705).
Una din întrebări este cum anume au comunicat arabii, initial, cu populatiile autohtone – o teorie: a „intermediarilor” berberi din oazele egiptene, precum Sehoud, care au adoptat islamul si i-au însotit, si ca „interpreti”, pe arabi în luptele de cucerire a Maghreb-ului16. La arabizare au contribuit, adaugă autorul, dincolo de instituirea administratiei, religia (un rol important: pelerinajele), călătorii veniti din Orientul arab sau Maghreb către Mecca/ Medina. Aminteste un episod legat de primirea unui grup de berberi – poate unul din primele care au dorit aceasta, trimisi de un guvernator arab, Am’r Ibn El’Ass17, care călătoriseră ca să adopte Islamul – de către califul Omar Ibn El Kathab18. Sau de sclavii care au fost „plimbati” în/ înapoi din lumea veche arabă, oamenii de litere care călătoreau etc.
Un alt aspect discutat este al confruntării/ rezistentei celorlalte limbi în fata arabei. Fayçal Choukri19 crede că, dincolo de faptul că „lupta” cu araba a fost una „pluriformă”, limbile greacă, latină si cea a locuitorilor au dispărut din cauze exogene; ex.: araba a fost acceptată, dată fiind si legătura ancestrală (încă de la fenicieni) subliniată si de Larbi Dahou, mai usor de autohtoni, dar si prin evenimente ca cele declansate de administratia lui Abd El Malik Ibn Marouan, al 5-lea calif umayyad din Damasc, care le-a înlocuit cu araba. În plus, notează Larbi Dahou una din opiniile lui Fayçal Choukri20: cînd vorbim de limba populatiilor autohtone nu trebuie uitat că era un „amestec” al „tuturor limbilor populatiilor care s-au succedat pe litoral”, astfel, limba arabă (si gramatica) s-a impus relativ repede, favorizată si de stabilirea pe acele locuri a numerosi arabi, de răspîndirea Islamului etc., si de faptul că, probabil, prima care a adoptat limba a fost clasa comerciantilor. După limbă, alt pas a fost cel legat de „arabizarea rasială”, reprezentată, în viziunea autorului, mai ales de două aspecte: stabilizarea triburilor arabe si sclavajul care (dincolo de faptul că, odată „plimbati” în lumea arabă ani buni, revenind erau vorbitori buni de limbă arabă, preluaseră obiceiurile etc.) în cele din urmă, si prin căsătorii, a fost un factor important. Au fost si aspecte precum cel enuntat de Fayçal Choukri, al amestecului berberilor cu arabii – sînt citate triburile El Batr si Braniss, si Adnanit si Qahtanit.
Autorul abordează al doilea punct din primul capitol, Nasterea literaturii arabe în Maghreb-ul arab (si sub semnul raritătii/ inexistentei surselor, lipsei de precizie/ acuratete, adesea, a informatiilor, problema nefiind prioritară pentru antici, în viziunea sa), astfel: aparitia literaturii arabe în zonă la modul general, a poeziei în particular. Si, de aici (avînd în vedere opinia enuntată deja în Introducere, conform căreia textele literare de după cucerire, poetice sau nu, nu diferă tematic – subliniază, pe parcurs, că ar fi unele diferente calitative/ artistice –– mai putin cele legate de un eveniment/ persoană etc.), o serie de întrebări/ teme precum: care literatură poate fi considerată specifică pentru Maghreb? Cea a poetilor „post-clasici” (poetii „inovatori”, care au creat o bresă în modul de a scrie traditional21) sau primele texte produse după cucerire? Solutia cea mai veridică îi pare să fixeze care sînt textele (poetice) arabe produse în Maghreb, apoi să verifice care este primul poet nativ de după cucerirea arabă. Este enuntată opinia (împărtăsite de multi) după care versurile scrise de Abdallah Ibn El Zubeir/ Zubeir22 sînt primele scrise în timpul cuceririi, anume după bătălia de la Sbitla; a urmat apoi L’Aïnya, a lui Abu Dhouaib. În ce priveste numele primului poet arab nativ de inspiratie maghrebină, autorul citează două opinii: Sàbiq El Barbari El Mattmatti (căruia i se atribuie un poem către Califul Omar Ibn Abdalaziz cel Drept) si Abd Arrahmane Ibn Ziad El Qeraouani23 din Qerawan/ Kairouan24, Tunisia (un oras în care au creat multi poeti, în limba arabă) – cu specificarea că la acea vreme nu erau clar delimitate granitele Maghreb-ului si că: 1. s-au pierdut practic multe surse perioadei de imediat după cucerirea arabă, 2. există o falie care separă Maghreb-ul de marile centre literare din Irak si Siria (unde se produceau texte inclusiv în critica si analiza literară), 3. prioritatea pe care au dat-o cercetătorii care au studiat epoca „poeziei de palat”, 4. poezia nu era, în general, mai bună decît cea din Machreq (unde există o bogătie de surse privind poezia din epoca cuceririlor), ci era marcată de aspecte precum corolarul cuceririi, instabilitatea etc.25. Toate acestea, subliniază autorul (în acord, de exemplu, cu Abd El Aziz Nabaoui), au fost influentate de o serie de cauze26 ca: 1. natura autohtonilor (în primii ani de la cucerire nu au receptat complet textele poetice/ limba arabă – ceea ce a dus la pierderea acestora; 2. cuceritorii nu s-au stabilit definitiv în timpul primului secol al cuceririi27, eforturile de consolidare îndreptîndu-se spre Maroc, apoi, către anul 91 d. hegira28, către Andaluzia. Textele poetice se deplasau continuu, purtate de cuceritori, parte din ei dispărînd odată cu aceste creatii. În plus, spune autorul, locuitorii din Maghreb nici azi nu au aceeasi grijă/ dragoste fată de poezie ca cei din Machreq. Un alt exemplu (în acord cu Ennouman Abd El Motàal El Cadhi si Choukri Fayçal ): putinătatea/ raritatea poetilor/ poeziilor care descriu experienta cucerii în Siria, Egipt si Africa de nord vine de la aceea că valul arab cuceritor venea din Yemen (si yemenitii nu sînt asa mari iubitori de poezie ca Adnanitii).
Capitolul II, centrat pe aspecte privind nasterea literaturii arabe în Maghreb, porneste de la cîteva aspecte: 1. dificultatea unui studiu unitar, pentru că se are în vedere o perioadă relativ lungă (peste două secole), 2. nu avem de-a face numai cu ceea ce am putea numi „poeti de curte” sau „poeti de profesie”, 3. majoritatea sînt de fapt, în viziunea autorului, „poètes de génie”, nu „poètes d’étude” sau „artizani”. În plus, sînt în discutie texte ale unor oameni care fie sînt răniti în război, fie fug din calea lui, sau îl caută bucurosi, ori care revin acasă după o lungă absentă s.a. În general, cînd se analizează poezia arabă se porneste fie de la canoanele traditionale, fie de la clasificările prozodice khalilienne (de la filologul, înteleptul arab Al Khalil Ibn Ahmed El Farrahidi29, m. 791). Autorul preferă metoda istorică de analiză („din exterior”), adică studiul autorului/ operei, a influentelor/ circumstantelor care l-ar fi putut determina să aleagă o temă în locul alteia, un gen anume în locul altuia, de asemenea stilul, limba, imaginile etc.
Larbi Dahou apelează la metodele/ principiile criticii arabe (care pune mai curînd accentul pe originalitatea/ locul poetului în sfera creatiei; autorii fiind tot timpul cu gîndul la tipologii, rigori, enciclopedism), mai putin ale criticii contemporane – care judecă după alte criterii, porneste de la alt fundament (p. 61). Subliniază că nu întotdeauna analiza patrimoniului antic după principiile criticii contemporane e cea mai potrivită – fiecare epocă are alte conceptii estetice.
Astfel, are în vedere în special 3 aspecte: 1. limba (cu structurile lingvistice, stilul), 2. imaginea (imaginea poetică), 3. prozodia (metrica).
1. Limbă si stil: o primă observatie a sa – poezia veche maghrebină nu are în vedere întreaga gamă terminologică a patrimoniului poetic arab, dar păstrează legătura cu modul de viată, normele sociale, obiceiurile s.a. Poetii, în general, erau mari „consumatori” de figuri de stil/ expresii traditionale pentru poezia arabă clasică, fără ca acest „împrumut” să le „devalorizeze”. Asta pentru că, spune autorul, nu avem de-a face cu poeti de profesie, nu trăiesc într-o ambiantă culturală. Sînt de origine maghrebină – deci oarecum defavorizati din punct de vedere lingvistic: trebuie întîi să asimileze limbajul coranic, apoi să creeze poezie. Exemplifică printr-un poem al lui Mohamed Ibn Abdallah, un mawla dintr-un trib, Beni A’ouf, care cunostea bine limba arabă (stia cuvintele ce pot elogia cel mai bine s.a.), un elogiu adus către un wali/ guvernator, al „Egiptului si Africii tunisiene”. Remarcă „naturaletea/ savoarea limbajului, lipsa de artificiu”. Sbliniază si că, de pildă, repetarea la începutul fiecărui vers a particulei idha/ itha/ de vreme ce, în timp ce, pentru că, atunci cînd – nu scade farmecul imaginilor poetice, nu oboseste, e agreabilă; poate fi privit ca un model de simplu artificiu lingvistic pentru „decorarea” textului, subliniind „acumularea”30 calitătilor guvernatorului, intensitatea. Remarcă apoi imaginile frumoase – asemuieste poemul cu un tablou pictat de un artist expresionist, care stie să armonizeze culorile si sentimentele, expresiile „pline de valoare umană si socială31” –, vocabularul – din viata de zi cu zi.
În ce priveste analiza sintactică a textelor, arată că „neregularitătile” sînt rare, pornind si de la maniera în care era permisă/ acceptată licenta poetică. Notează repetitia pronumelor, dominanta verbelor si prepozitiilor de coordonare, interogatiei, exclamatiei, vocativului sau, de pildă, a poeziei narative (cu multe verbe de actiune, particule de „actualizare”), utilizarea a ceea ce arabii numesc badii/ genul retoric (exemplificînd cu un fragment din Abdallah Ibn El Djaroud, sf. sec. I d. hegira, începutul celui de-al II-lea). Ulterior va specifica că, desi unii critici contemporani preferă imagini extrase din poeme scrise în genul bayan/ elocutiune, decît badii, el preferă o combinatie – metafora si expresivitatea sporită a imaginii din bayan ar fi incompletă fără elementul decorativ al limbii rezultat din badii – rezultînd astfel frumoase antiteze/ tibaak, paronomasii/ jinîass ori asonante/ essajaî, care dau o eufonie aparte.
Modul în care erau scrise, subliniază autorul, relevă: legătura structurilor sintactice cu noima textului, legătura intrinsecă dintre formă si fond, între ideile din text si muzicalitate s.a. Concluzionează că la acea vreme, în Maghreb, putem vorbi de „poètes de génie”, mai ales cei din perioada aparitiei Islamului.
2. Imaginea poetică – care nu era străină nici poeziei arabe clasice, nici criticii – criticii vremii credeau că esenta poeziei erau comparatiile, cu diferitele categorii, metafora, retorica, metrul, prozodia, muzicalitatea (caracteristicile/ structurile muzicale) s.a., toate numite, într-un cuvînt, stîlpii poeziei clasice. Larbi Dahou enuntă (arătîndu-si opozitia) opinia acelor cercetători33 care „bulversează conceptia unora” (p. 66) despre arta poetică, după care imaginea poetică antică, după normele antice, este „devalorizată” si prozodia Khalileană nu mai este eficace – deci trebuie studiată/ re-valorizată imaginea poetică pe noi baze (discutîndu-se despre imagine socială, psihologică, estetică, artistică etc., în cadrul unor studii despre formalism, structuralism, gramatica generativă si transformatională s.a.). În opinia sa poezia arabă clasică ajunsese la apogeu, poetul maghrebin se misca în aceeasi sferă, folosea aceleasi imagini poetice/ idei/ prozodie, teme/ genuri s.a. ca si cel din Orient, trăind în aceeasi lume dominată de aceleasi idei filosofice, estetice, istorice, dogmatice, religioase s.a. Comparînd, generic, imaginea poetică din poezia antică cu cea din poezia modernă, conchide că în timp ce prima poate fi desprinsă dintr-o frază/ un vers, cel mult două, cea de-a doua obligă adesea la citirea unui întreg poem, în care se amestecă mitul cu poezia, muzica cu ideologia. Astfel, în viziunea sa, imaginea antică e sensibilă, perceptibilă, cea contemporană este de o mare interioritate, foarte subiectivă, bazată/ sprijinită pe sine/ ego, fără prea multe referiri la similitudini, analogii cu ceea ce este exterior – nemaifiind, astfel, eficace operatiunea traditională de comparatie. Aceste schimbări sînt date, în viziunea sa, de ce înseamnă viata modernă, mai ales ce tine de limbă/ manipulare. Poetul antic, constient de importanta si functia imaginii poetice (exploatînd benefic acest fond, atingea două scopuri: estetic si benefic), credea în normativitatea limbii. Cel modern crede, spune Larbi Dahou, că limba trebuie să fie „realistă” si „aproape de oameni”.
3. În ce priveste formatia prozodică, re-iterează că atunci cînd se discută despre poezia clasică arabă (amintind că unii poeti contemporani încearcă evadarea din canoane pe care le consideră, în viziunea sa discutabil, „depăsite”), porneste analiza de la sistemul prozodic strict (khalileean), numit Bohor Echïr, ca si de la relatia poezie – muzicalitate, sau importanta acordată lungimii/ spatiului ocupat de vers, conform cu metrul utilizat – dacă e lung, e Ettawil, sau poate fi metru incomplet/ El Maj’zou, metru sectionat/ El Machttour, metru spart/ El Man’Houk. (Bohor Echïr: primul hemistih se numeste Essadr, al doilea Ajouz s.a.; sînt compuse din picioare metrice numite Taf’ilaîte”, silabele, lungi si scurte/ deschise sau închise, formează Essabab/ elementele unui picior sau Wattad – picior format din două silabe scurte si una lungă, avem Fîssila – sfîrsitul unui capăt rimat; poate fi fîssila mică, compusă din 3 silabe lungi si una scurtă, sau fîssila mare, din 4 vocale lungi si una scurtă, qafia/ rima34 s.a.).
Acestea le discută si pornind de la aceea că în critica modernă nu se are în vedere – incorect, cel putin în privinta modului în care se pune problema, în viziunea sa –, importanta spatiului pentru poetii antici, pornind analiza de la un punct de vedere modern conform căruia foaia albă/ nescrisă denotă non-existenta/ non-comunicarea/ neantul, în opozitie cu foaia scrisă, care denotă existenta vietii. Neantul, subliniază Larbi Dahou, este provocat de moarte, război, dezastre, destin, chiar de cuvintele omului. Viata înseamnă muncă serioasă, continuă. Autorul consideră că problema spatiului în poezia arabă clasică nu s-a pus (cel putin în termenii actuali) si pentru că aveam de-a face altădată cu ceea ce numeste „poètes de génie”, care compuneau în mod natural si, de pildă, cel putin pînă la epoca aparitiei Islamului, scriau fără să îsi pună problema distantei dintre hemistihuri, iar codificările prozodice au apărut mai tîrziu, odată cu Khalil. Ulterior, poetul clasic arab era încorsetat de un sistem de codificare complex (spre deosebire de poetul modern care scrie cum vrea), care nu îi permitea să delimiteze/ aibă în vedere spatii, dacă ar fi vrut; nu trebuie uitat că poetul clasic/ antic punea bază pe auz/ dictie (nu în mod special pe vedere/ scriitură) si că motivatia sentimentală preceda creatia, nu de dorinta de a scrie.
O altă problemă pe care o are în vedere este cea a metrului în poezia arabă, un subcapitol intitulîndu-se Uniformitatea metricii arabe, adevăr sau calomnie?. Porneste de la studiile unor autori35, în dorinta de a discuta/ consolida aspecte relevate de acestia, în cadrul vizat: spatiul maghrebin. Ceea ce pentru occidental ar putea părea „monotonie” a metrilor, spune autorul (exemplificînd cu un poem din prima perioadă islamică din Maghreb, compus de Ibn Ghalboun – în care picioarele metrice nu sînt invariabile, chiar în cazul unui metru „perfect”36, cum este „cămila”), e de fapt muzicalitatea specifică, dată de însiruirea diferitelor tipuri de silabe. După ce explică, pe scurt, cîteva aspecte legate de modul de compozitie a unui poem clasic, maniera de compozitie/ alcătuire a hemistihurilor, s.a., conchide că dacă cineva doreste să ajungă la un rezultat „stiintific, obiectiv” analizînd poezia arabă, trebuie să fie competent, să aibă cunostinte în domenii ca: poetică, prozodie, critică si, în plus, un exercitiu concret, solid în metrica arabă clasică si modernă. Astfel ar putea să-si răspundă si la întrebări (pe care autorul le consideră importante) precum: relatia dintre sentimente, emotii si vointa poetului. Creatia era desăvîrsită, spune autorul, atunci cînd relatia între acestea era bună – de aceea poezia veche maghrebină, arabă, e atît de originală, plină de sensibilitate. În plus, se poate vorbi, în viziunea sa, de o corespondentă aparte între gîndire/ ideile poetice si metrică, reprezentată prin cuvinte, însiruirea lor în frază, în vers, în text, sesizabilă si în maniera de alegere a cuvintelor (exemplifică prin poeme precum cel al lui Ibn El Aghleb, pe care îl analizează succint, în perspectiva vizată) pentru a da si o anume armonie. De notat analiza/ statistica metrilor folositi în poemele studiate de autor (tawil, bassit, rajaz37, kîmel, wafir, khafif, ramel, mouta’qàrib) – remarcănd că cel mai des utilizat e tawil, apoi bassit, rajaz s.a., subliniind că acestia înglobează patrimoniul cultural/ poetic oriental, sînt parte integrantă din personalitatea poetului maghrebin. În ce priveste qafie/ rima, aminteste că este, în poezia arabă, louzoum mî lî yal’zamou/ obligatia non-obligatoriului si că, adesea (mai ales la poemele lungi), necesită o bună cunoastere a regulilor/ limbii pentru a putea fi folosită bine/ cu efecte benefice.
Din concluziile lui Larbi Dahou amintim: cvasi-similitudinea dintre poezia maghrebină si cea „orientală” e naturală, pentru că ambele au aceeasi sursă – de aceea e greu de vorbit de „literaturi nationale” în epoca studiată; pentru a studia poezia maghrebină a acelei perioade trebuie cunoscută istoria/ personajele epocii; poezia maghrebină a epocii este un tablou reprezentativ al epocii din mai multe puncte de vedere s.a.
Cartea, dincolo de acceptarea sau nu a unor opinii ale autorului (unele comportă discutii), contine un bagaj de informatii/ interpretări utile pentru întelegerea procesului nasterii poeziei arabe în Maghreb.Larbi Dahou, La naissance de la poésie arabe dans le Maghreb (de la conquête des Arabes à la chute de royaumes Aghlabide, Rostomide et Idrisside; de 30 à 230 de l’hégire), traduit de l’arabe par Said Djaballah, Publications Union des Ecrivains Algériens, Alger, 2002
1 Cele 6 cărti (V – X) care au ajuns pînă la noi din De lingua latina.
2 Nadia Anghelescu, Limba arabă în perspectivă tipologică, Bucuresti, 2000, p. 24.
3 Nadia Anghelescu, op. cit., Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000, p. 25.
4 Adesea se dă data în: ani crestini, raportată la hegira – 15 iulie 622 e.n./ d. Hristos. Anul islamic: selenar (12 cicluri complete ale lunii), are 354 de zile, cel solar – 365 (32 ani solari = 33 ani selenari); Astfel, de pildă anul 205 după hegira este = (205 x 32: 33) + 622 an crestin.
5 Regiune din NV Africii; lb. arabă: al Maghreb al-Aqsa/ Îndepărtatul Apus.
6 Machrek/ Machreq/ Levant – Orientul arab (Egipt, Irak, Peninsula Arabă sau, în altă acceptiune: Irak, Siria, Liban, Iordania, teritoriile palestiniene, parte din Egipt. La arabi, înainte de si în perioada aparitiei islamului, erau si termenii: Shîm – la origine însemnînd pe mîna stîngă, de la nord dacă stai cu fata spre est si Yaman – pe mîna dreaptă. Reper: Arabia Occidentală, unde se află Hedjîz, cu Yatrhib (Medina) si Mecca, shîm ar fi: marginile desertice de la sud de Marea Moartă, Cisiordania, Iordania, Palestina, Libanul si Siria de azi. Yaman – Yemenul, sudul Peninsulei arabe, pornind de la Najrîn.
7 Editat de Mohammad Ibn Chaoudh Ramadhane: E’ddor El Waqqad min dhier Bakr Ibn Hammad Ittahirti/ Perle strălucitoare din poezia lui Bakr Ibn Hammad din Tiaret, Casa de Editură El Allawia, Mostaganem, Alger, 1966.
8 Dinastia Rostemidă/ Rostamidă: fondată de Ibn Rostem, ibadit venit din Persia (ibaditii: sectă islamică heterodoxă; mai sînt si azi în Maghreb, în Tripolitania, la Mzab, Djerba); a domnit în Algeria Centrală, cu capitala la Tahart/ Tiaret, între 777-909. Dinastia: distrusă de fatimizi (si’iti), veniti din Machreq. Acestia aveau ca vasală dinastia siită a Idrisizilor (789-926), care a creat primul stat arab marocan, a fondat Fez, prima capitală, de unde s-a propovăduit Islamul în triburile berbere. Dinastia Aghlabită (800-999), sunnită, care domnea în Tunisia, Algeria, Sicilia, cu capitala la Kairuan: distrusă tot de fatimizi.
9 L’Afrique du Nord dans le passé, Rabat, 1949.
10 Rep. Populară si Democratică, 2.380.000 km2, cca. 30 mil. loc., islam, suniti, limbi oficiale: araba, amazight (berbera), vorbite: franceza, berbera; Regatul Maroc, 710.000 km2, cca. 30 mil. loc., 99% islam, 1% alte religii, majoritatea catolici, limba oficială: araba, în paralel: franceza, vorbită: berbera; Rep. Tunisiană, 164.000 km2, cca. 9-10 mil. loc, islam/ suniti – 99%: religia de stat, 1% catolici, mozaici, limba oficială – araba, vorbite: franceza, berbera, italiana.
11 Berberii au din antichitate un alfabet propriu libyco-berber (atestat epigrafic din secolul VI e.n - J.C. Camps, Recherches sur les plus anciennes inscriptions libyques d'Afrique du nord et du Sahara, în Bulletin archéologique du Comité des Travaux Historiques, n.s., 10-11 (1974-1975), 1978) folosit pe toată aria berberofonă (ansamblul Maghreb-Sahara); azi uzitat doar de tuaregi (tifinagh). Se pare, nu a fost folosit pentru literatură (berberii foloseau alfabetele stăpînitorilor puni, latini, arabi sau francezi), ci numai în scopuri magico-religioase. Tuaregii îl uzitează poate si pentru functia simbolico-identitară si, cotidian, pentru mesaje de amor, informatii utilitar-comerciale). Berberii au un bogat patrimoniu literar (poezie, povestiri, legende, cronici etc.) (Ibn Khaldun, Istoria berberilor). După colonizarea europeană, acesta rar a mai fost fixat în scris. Termenul tamazight este înlocuit de specialisti, uneori, cu altii ca: limbi nordice berbere, în partea de vest putîndu-se referi la limbile din Atlasul mijlociu din Maroc, înrudite strîns cu tachelit. Traditional tamazight (definită ca limbă berberă, familia afro-asiatică, denumirea uzitată azi pentru hamito-semitică) (cu varii forme: tamazighth, tamajeq, tamahaq, tamasheq) era folosită înainte de grupuri berbere din Atlasul Mijlociu, Rif, Sened, Tunisia si de tuaregi. În alte zone are alte denumiri: în vestul Algeriei: taznatit sau zenati, în Kabylia: thaqvalithi, în Siwa: tasiwit etc. S-a spus si că berberii sînt arabi, emigrati din Yemen, tamazight = derivată din arabă/ dialect arabic – opinie respinsă de majoritatea specialistilor. Este si opinia că tamazight = cea mai veche limbă semitică, posibil ca celelalte limbi semitice să fie ramuri ale ei. (dr. M. A’ashi) – opinie respinsă de majoritatea lingvistilor. Varianta acceptată: limbile semitice si berbere = ramuri separate ale familiei afro-asiatice.
12 Salem Chaker, l-a caracterizat astfel în vol. I al Dictionnaire Biographique de la Kabylie (DBK) - Hommes et Femmes de Kabylie, 2001.
13 Salem Chaker, La naissance d'une litterature ecrite. Le cas berbère (Kabylie), în Bulletin des Etudes Africaines (Inalco), IX (17/18), 1992
14 Tuaregii: păstori nomazi; limbă berberă, trăiesc pe un teritoriu care ocupă parte din: Algeria, Libia, Mali, Niger (mai ales zone sărace aride, desert, munti ca Adrar-des-iforas în Mali, Aïr mountains în Niger si Hoggar/ Ahaggar, sudul Algeriei; cred că au tara lor, fără granite recunoscute, capitala spirituală/ istorică: Taddamakat, din Mali); cca. 1 milion, grupati în confederatii: Ahaggar (Hoggar), Azjer (Ajjer) în nord si Asben (Tuaregii Cerului), Ifora, Itesen (Kel Geres), Aulliminden, Kel Tademaket în sud. Societatea: traditional feudală. Vorbesc dialectul/ limba tamachek/ tamasheq – asemănător, unii spun similar, cu araba, dar sunetele sînt mai putin dure; folosesc vechea scriere berberă: tifinagh. Tuareg (fr.: touareg) impus de francezi; ei îsi spun Imohagh: lb. arabă – liber/ uitat/ abandonat de Dumnezeu. Altă opinie: numele – de la Targa, oras în sudul Libiei, regiunea Fezzan/ vechea Phasania romană. Sau Targa = vechiul nume al regiunii Fezzan). Sau tuareg = de la pronuntarea în limba beduinilor (nume derivat de la cuv. arab badawi / بدوي, nume generic al oamenilor desertului sau/ si grupurilor de arabi nomazi care îl străbat; prin extensie, au fost numiti asa si nomazii ne-arabi) a cuv. arab tawariq (abandonat de Dumnezeu) singular: tarqi). Azi, adesea, bărbatul tuareg e numit targui, femeia: targuia. Originea: opinia cea mai răspîndită – probabil rude îndepărtate ale egiptenilor, marocanilor; nu sînt arabi, ci berberi, azi amestec între berberi (albi) si sub-saharieni (negri). Nu îsi spun tuaregi, ci Imouhar(en), Imashagen (nobil si liber care vorbeste tamasheq) sau Kel tamasheq sau kel Hoggar (kel: din) – de ex. din Muntii Hoggar.
15 Dinastia umayyazi-lor/ omeyyazi-lor (661-750) (strămos eponim: Omayya/ Umayya), întemeiată de califul Moawiya; capitala: Damasc.
16 Sînt citati autori precum Hossni Abd El Quhab, Feuilles sur la civilisation arabe en Afrique Tunisienne, partea I, vol. II, pp. 63-64, Maktabat El Manîr, Tunis, 1972
17 Ahmed Abou El Abbas , A la recherche des informations concernant les Etatas du lointain Maghreb, pp. 65-66, Fayçal, Choukri, Les sociétés musulamanes au premier siècle d’hégire, Dar El Ilm Li El Malayine, ed. 4-a, Beirut, 1978.
18 Omar (’Umar) – ’Umar ibn al-Hattan, al doilea khalif rasidun (634-644), i-a urmat la tron lui Abu Bakr.
19 Op. cit, p. 181-182.
20 Op. cit, p. 184.
21 Nota lui Said Djaballah.
22 Versuri adresate unei printese captive, pe care autorul voia să o ia cu el la Medina.
23 Rabah Bounar, Le Maghreb Arabe. Histoire et culture. Sociéte nationale d’édition et diffusion (SNED), Alger, 1981, p. 5.
24 Oras tunisian (initial garnizoană militară) fondat de un comandant arab, Oqba, în 670, în timpul campaniei de cucerire a Maghreb-ului.
25 Abd El Aziz Nabaoui, Cours de poésie maghrébine ancienne, O.P.U., Alger, 1983, pp. 168-169.
26 Abd El Aziz Nabaoui, op. cit..
27 După istoricii Islamului cucerirea nu era încheiată pînă în anul 84 după hegira.
28 16 iulie 622: hiğra (hegira), fuga de la Mekka la Medina. Cu această zi musulmanii încep alt sistem de măsurare a timpului: era musulmană.
29 Fayçal, Choukri, Les sociétés musulamanes au premier siècle d’hégire, Dar El Ilm Li El Malayine, ed. 4-a, Beirut, 1978., pp. 168-169.
30 A scris primul dictionar arab, a codificat regulile prozodiei functie de numărul de silabe lungi/ scurte s.a.
31 Autorul citează aici pe Naim El Yafi, Le développement de l’image artistique dans la poésie moderne, Ettihad El Koutab El Arab/ Uniunea Scriitorilor Arabi, Damasc, 1983.
32 Imagini poetice citate: „esti primul si cel mai mare făcător de bine; binefăcător de mare larghete/ mărinimie, în imaginea/ haloul unei raze/ fulger în zăpada care promite multă ploaie, mîinile care dau fără să numere, primul si cel mai mare nobil cavaler”.
33 Naim El Yafi, op. cit. (în care studiază din această perspectivă modernă poeti ai renasterii precum: Sami El Baroudi, Ahmed Chawki, Hafez Ibrahim, Ali El Djarim), Athmane Hadlef, Patrimoine et modernisation dans la poésie d’Essayab, O.P.U., Alger, 1986, Chaïf Akadha, La théorie de la littérature dans la critique esthétique et structuraliste dans le monde arabe, vol. II, O.P.U., Alger, 1992, Al Wali Mohammad, L’image poétique dans le discours de la rhétorique et la critique, Maoc, 1990 s.a.
34 Despre qafia si alte elemente legate de analiza/ canoanele poeziei clasice arabo-persane - Om înseamnă poezie, Poezia, nr. 15, Iasi, (I) 2001, Despre regatul numit Kaavya, Poezia, 2005, Istorie si poezie sau în Tara lui Omar Khayyam, Poezia, Iasi, nr. 17, 2001 (împreună cu Gholamali Mohammadifard) s.a.
35 Ex: Mohammad Ghounaimi Hilal, La critique littéraire moderne, Ed. Nadhat Misr. El Fajjala, Cairo, 1973, p. 464 si urm.
36 Termen folosit de autor în loc de „complet”; „imperfect”: metrul „incomplet”.
37 În opinia multor specialisti, împărtăsită de autor, este poate cel mai vechi si mai simplu metru din poezia arabă, practicat în diverse variante si care permite mai multă libertate.
