Eseu
 
 
IUBIREA ÎN LANGUE D’OC ÎNTRE ABSCONDIDUS SI ABEO


                                                 

                                                    Marius CHELARU



            Fiecare suflet este si devine ceea ce priveste
                Plotin, Enneade, IV, 3, 8, 15

    Dincolo de o colectie de simboluri si chiar de topoi, cuvîntul îsi are lumea lui care este întretesutã în cele mai stranii moduri cu putintã cu cea a spiritului uman. Maniera în care istoria vorbeste cel mai grãitor nu numai unui poet este, adesea, prin tãcere. În spatele tãcerii se contureazã misterul, penumbra, locul în care cuvîntul care se îndreaptã întru vers, capãtã alura mitului, twilight-ului. Dincolo de tãcerile istoriei s-a asezat una dintre cele mai interesante, mai învãluite de mister si mai greu de cercetat, desi pare destul de la îndemînã, epoci: cea a catarilor albigenzi  dintr-un Languedoc care ni i-a dãruit pe trubaduri .
    La acea vreme Languedoc (Lengadòc), un principat condus de un mic grup de familii nobile, nu fãcea oficial parte din Franta. Limba, cultura, obiceiurile locului si chiar institutiile aveau mai curînd legãturã cu ce se întîmpla în principatele Leonului, Aragonului, Castiliei, decît cu zona Frantei de azi. Aici luase avînt cultura cu valente mai sofisticate decît oriunde în Europa (în întreaga crestinãtate), exceptînd Bizantul. Într-o vreme în care majoritatea nobililor se tineau destul de departe de misterul literelor, aici cei mai multi stiau sã scrie si sã citeascã. Înflorise filosofia, se studiau araba, greaca, ebraica, în centre ca Lunel si Narbonne  se studia Cabala si activau oameni ca Abraham ben Isaac (?–1180). Biserica catolicã nu era foarte popularã, toleranta religioasã fiind aproape un cuvînt de ordine. Toate acestea au fãcut sã aparã mai multe fenomene care, dupã unii, au avut o legãturã strînsã, dupã altii a fost o coincidentã cã s-au manifestat în acelasi timp si pe aceleasi locuri. Pe lîngã infectia cu lepra împutitã din sud (despre care se spunea cã era cel putin la fel de periculoasã ca arianismul ) – cum era catalogatã erezia catarã  de biserica romano-catolicã – a cãrei origine era socotitã fie în sectele neo-maniheiste din Asia Micã sau/ si bisericile de tip bogomilic din Bulgaria , via Bosnia, Dalmatia, legãturile mai mult sau mai putin misterioase ale acestor locuri cu Ordinul Templierilor (Ordo Supremus Militaris Templi Hierosolymitani) si ocultul Priorat de Sion, nasterea ereziei valdezilor (vaudois) înfloriserã iubirea curteneascã (cortezia/ cortesia), cu sistemul ei complex de leys d’amors (legile iubirii [curtenesti] – în limba provensalã ) si cîntecul, poezia. Spiritul curtenesc/ curtean a prins treptat si în alte zone ale Frantei (pornind din N), începînd cu truverii, care au apãrut, dupã unele opinii, la circa 50 de ani dupã trubaduri, apoi în zona Germaniei, cu minnesängeri-i, Catalonia si alte zone din Spania. În Italia influentele s-au resimtit pînã la Dante (care cunostea poezia trubadurilor  – a scris în Divina Comedie), cel pentru care Amor va misca cerul si stelele toate (Paradisul, XXXIII, 145) sau Petrarca.
E greu de estimat cu precizie cîti trubaduri au activat. Sînt statistici care numãrã cca. 460, începînd cu Guillaume de Poitiers.
    Despre începuturile poeziei trubadurilor s-au spus multe. Jean Charles Sismonde de Sismondi (1773-1842), în cãutarea originilor acesteia, punea pe seama arabilor initierea misticii sentimentului, opinie care nu a fost acceptatã, desi au mai fost voci (ca Friedrich Diez, 1794-1876, un întemeietor al filologiei romanice) care au relevat asemãnãri de formã (ritm si/ sau cezurã) între poezia arabã si cea provensalã. Ernest Renan scria (1863) cã între forma si spiritul poeziei arabe si ale poeziei romanice existã o veritabilã prãpastie. Dar primul mare trubadur, Guillaume IX de Poitiers (Guilhèm de Peitièus ), imitã în cinci din cele zece poeme care ne-au rãmas de la el prozodia din Zajal, formã poeticã popularã care are mai multe în comun cu poezia romanicã decît cu cea arabã (cu schema aa, bbba, ccca etc), apãrutã în Andaluzia Maurã în secolul XI e.n. Compuse în dialect, versurile de tip zajal (zağal) se pare cã au fost cultivate initial si de trubadurii improvizatori si s-au lansat ca o adevãratã modã de Ibn Quzman (m. 1160). Trubadurii din zona Frantei meridionale de azi foloseau forme si concepte ale liricii arabe, elemente de metricã.
Poate a fost un filon, dar nu singurul, desi, putem admite cã din zona persano-arabã (Iran, Irak) a sufitilor, pe unde umbrele lui Manes  si Platon se întretãiau în mod curios, a cãlãtorit pînã în Spania Maurã un stil retoric rafinat, plin de ambiguitate, care putea oferi primilor trubaduri ceva din apanajul lingvistic prin care sã poatã cînta ceea ce nu le permiteau nici sacrae litterae (vorbirea/ scrierea clericilor), nici litteratura mundi (vorbirea/ scrierea laicã). Este foarte probabil sã fi fost o mirabilã întîlnire între ereziile sufletului si cele ale trupului, care a contribuit la nasterea modelului occidental al iubirii-pasiune. Am mai arãtat cã elemente de arhitecturã în stil sarazin erau deja folosite în tãri ale Europei (încã în Franta meridionalã a anilor 982) , spunînd si cã s-a scris  cã un drum bãtãtorit deja nu avea cum sã fie obturat pentru sculptori, poeti etc. Erau timpurile în care, în Europa, Gioachinno da Fiore  propovãduia sosirea Sfîntului Duh (a cãrui vreme, spune el, se apropia întrupat într-o femeie), în care, de prin secolul X-XI, se instaurase regimul de pax si tregua Dei , se nãsteau/ consolidau marile chanson du geste si coduri de tipul ritterliches Tugendsystemn (sistem etic cavaleresc) care gravitau între doi poli: la prouesse (vitejia) si la sagesse (întelepciunea), din combinarea cãrora, în mod echilibrat, rezulta mesure (echilibrul atent controlat), trãiau povestea lor Héloise si Abélard, rãsare cãtre noi povestea lui Tristan si a Isoldei s.a.m.d.
Cuvîntul occitan trubadur însemna un om care troba (care gãseste/ inventeazã). Cel mai probabil trobar derivã din latinescul tropus, legat de trope – un gen de muzicã religioasã de prin secolul IX , se pare apãrutã la abatia Sf. Martial din Limoges, pe locurile unde cãlcau si primii trubaduri.
    Principalele genuri ale artei poetice a trubadurilor  erau scrise în stiluri ca trobar leu (despre care se spunea cã pot fi întelese de fiecare) sau trobar clus (asa-zisul stil obscur, care putea fi înteles numai de o elitã, de specialisti – trubadurii vorbeau despre entrebescar – a împleti/ încîlci cuvintele/ sensurile). S-au practicat genuri ca:
-    la Tenson – tip de dialog între doi/ chiar mai multi trubaduri care îsi exprimã opiniile diferite asupra unui subiect – în general legat de iubire sau de cazuistica iubirii.
-    lo Planh – varietate de sirventés cu caracter de lamentatie, chiar funebru; lamentatie pentru moartea unui personaj renumit/ a unei femei iubite; trubadurul îsi exprima durerea, amintind calitãtile celui /celei care plecase dintre vii.
-    la Cançon/ Canso – cîntec care aducea a odã anticã; în general dedicat iubirii idealizate si tristetii iubirii. S-a spus cã a fost opera de cãpetenie a liricii trubadurilor, constituitã din cinci sau sase strofe de structuri identice, în care trubadurul dispunea de posibilitatea de a alege dimensiunea strofei (opt/ nouã versuri) sau ritmul versului (sapte/ opt silabe), numãrul si dispunerea rimei. În general, canso se termina cu o tornada, un scurt cuplet care continea ceea ce se numea l’envoi – desemnarea persoanei cãreia îi era adresat poemul, protectorul trubadurului/ o femeie.
-    la Reveriá
-    la Pregaria – ruga/ rugãciunea
-    l’Alba – poem a doi îndrãgostiti (amanti) care petreceau noaptea împreunã visînd, în sunet de chitarã, deplîngînd putinãtatea clipelor de fericire
-    la Balada
-    la Pastorèla
-    lo Sirventés – cîntec pe un ton mai agresiv; putea fi chiar o satirã moralã/ politicã); nu diferã de Canso din punct de vedere formal, dar este foarte diferit ca si continut; poeme ocazionale în care se putea aborda orice subiect, de la amor la satirã, chiar injurii.
-    l’Estampida .
Pierre Bec considerã cã termenul amor curtean/ iubire curteneascã a fost inventat în secolul XIX, pentru a defini un fenomen sociologic care tinea de curtile medievale. Trubadurii vorbeau despre fin'amor, l'amour fin sau de veraia amor, iubirea adevãratã, în opozitie cu iubirea vulgarã, obisnuitã. Acest amor rafinat era curtean/ curtenesc doar în mãsura în care era pus în scenã la o curte, de un senior sau/ si de sotia sa, sau de femeia cãtre care curgeau cîntecele trubadurilor. Altii au considerat cã lirica curteanã a fost întrucîtva pregãtitã de poezia trubadurilor si de adevãrate tratate de iubire, precum cel al lui Andrea Capelanus (Traité de l’amour curtois ), redactat, probabil, prin 1186, la Curtea Mariei de Champagne, de cultul mariologic care era în plinã înflorire, de mistica inimii etc. Cît despre un cult al femeii , chiar în sens biologic, sã nu uitãm cã fin’amor era dedicat/ dirijat cãtre domna, femeia care, mai întotdeauna era cãsãtoritã si de rang social înalt, relatia dintre femeie, senior si trubadur trebuind sã fie explicatã pornind de la faptul cã viata la curte putea semãna oarecum cu cea dintr-o cazarmã (Pierre Bec), fiind concentratã în jurul nobilului si sotiei sale, singura femeie – celelalte fiind, de fapt, doar servitoare. Nobilii, bãrbatii de la curte o vedeau în fatã numai pe Ea, nu aveau de ce sã aibã ochi pentru celelalte. Gelozia era, aprioric, exlusã, seniorul acceptînd cã sotiei sale i se cîntã, dar în stil curtenesc, plin de curtoazie. Pe plan literar putem vorbi de un joc socio-poetic sau erotico-poetic în care istoricii literari cred cã nu conta mai ales sexualitatea, pentru cã avem de a face cu o poezie a dorintei, nu a plãcerii sau misticismului . Desi notiunea de joi (bucurie, fericire – cuvînt care nu pare a fi occitan ci, poate, mai curînd limousin), foarte importantã în lirica trubadurilor, poate foarte bine sã aibã si conotatii religioase. Cuvîntul latin gaudium (lb. fr. joie – bucurie) a derivat în occitanul gaug, dar în poezia curteneascã gaug si joi au fost utilizate în acelasi context.
Joi exprima  exaltarea, în manierã interioarã dar si cosmicã, a fiintei. Apare/ renaste, în general, primãvara – care, pentru poeti, înseamnã renastarea/ revigorarea iubirii; din punct de vedere poetic si profesional simt cã renasc purtati de dorintã, reîncep cîntecele la curtile nobililor. Joi este legatã poetic si fonetic de jovens – tinerete, dar depãsind criteriile strict biologice pentru a îngloba calitãtile umane care meritã/ trebuie sã rãmînã tinere: sensibilitatea, generozitatea, puterea de a fi poet, de a cînta femeia.
Nu trebuie uitat cã trubadurul era si un actor într-un complicat joc social/ sociologic care îi permitea sã aibã cheia care descuia usile dintre clasele sociale, cîntecul/ poezia curteneascã putînd fi si un gen foarte sofisticat, aristocratizant, destinat claselor înalte. Lirica amoroasã a trubadurilor occitani era ca o poezie codificatã si nu doar o poezie a inimii, ca, de exemplu, cea a romanticilor, ulterior. Era ca un fel de cod din punct de vedere social, poetic si psihologic. De aceea, pentru a putea întelege/ recepta o parte din creatiile trubadurilor era nevoie de o anume educatie (desi, dupã altii, era vorba doar de un joc, un divertisment de curte). Trubadurii nu doar exprimau sentimente, ci vehiculau un cod, nefiind, s-a spus, atît de importantã sinceritatea lor, ci impresia de sinceritate. Lirica trubadurilor nu se rezuma la fin’amor, nu era doar pretioasã si aristocraticã. Au fost si poeme obscene, truculente, chiar subversive sau iconoclaste. Sã amintim cã în cinci din cele 11 poeme rãmase de la Guillaume de Poitiers  (22 oct 1071-10 febr. 1126) se poate vedea un registru pendulînd între obscen, burlesc si umoristic. Au fost chiar poeme trubaduresti cu accente pornografice si scatologice.
Trubadurii au fost confundati de multe ori cu jongleurii, uitîndu-se cã primii erau poeti si compozitori, ceilalti doar le interpretau operele si, numai dacã aveau talentul necesar, puteau accede la rangul de trubadur. Originea socialã a trubadurilor era diversã, de la cele mai umile (ca Bernard de Ventadorn/ Ventadour), la duci sau sînge regal.
Poezia trubadurilor s-a spus cã nu ar avea, de fapt, decît o singurã temã majorã – slãvirea iubirii nefericite iar Erosul, dincolo de material (care presupune si cãsãtoria dar nu se reduce la asta), era un zbor al sufletului cãtre Iubirea luminoasã, mai presus de orice fel de iubire posibil de atins în aceastã viatã. Ne întoarcem în timp, pînã la gnozã si mai departe, cînd aspiratia spre luminã avea ca simbol atractia nocturnã dintre sexe, pentru cã, privind din unghiul de vedere al hainei trupesti, lumina unei zile necreate nu înseamnã decît întuneric, noapte, urcînd în vreme pînã la Tristan si Isolda.
Despre apusul lumii trubadurilor s-au vehiculat tot felul de variante. S-a spus (documentele Le Grand d’Aussy) cã trubadurii au fost înghititi de Rosacrucieni (Joséphin Péladan ) sau au fost absorbiti de catari, dacã nu cumva multi dintre ei erau deja. Care erau legãturile dintre Perfecti si trubaduri este greu de spus azi, dar nu trebuie uitatã pozitia diferitã fatã de amor, de iubirea trupeascã pe care o aveau, fapt care, practic, putea duce la incompatibilitate radicalã . Singurul lucru cert este cã aveau un mare dusman comun: Roma, Biserica romano-catolicã. Stim ce a urmat dupã cruciada contra Albigenzilor lansatã de papa Inocentiu al II-lea, cel obsedat de visul Imperiului Lumii. Dupã bãtãliile de la Muret (1213) sau Las Navas de Tolosa (1212) zona a devenit vasalã Frantei, majoritatea nobililor occitani au rãmas fãrã averi, sfîrsind în temnitele Inchizitiei. Trubadurii occitani îsi aruncau zadarnic ale lor sirventés contra ocupantilor. Era mecenatului pentru ei se sfîrsise, ca si viata intelectualã a regiunii, aruncatã înapoi în semibarbarie, trubadurii si actorii rãmasi în viatã rãspîndindu-se  pe unde au putut.
Cert este cã sentimentul decadentei a generat si fenomene ca încercarea din 1323, cunoscutã sub numele de La réunion du Consistori de la Subregaya companhia del Gai Saber de Toulouse. S-a organizat un concurs poetic, în încercarea de a renaste Leys d’amors; a fost elaboratã o gramaticã si s-a scris despre arta poeticã – fapt care a fãcut din Toulouse un veritabil centru cultural, literar pînã la sf. sec XIV.
Dar lumina iubirii izvorîtã din langue d’oc era de acum vrîstatã de umbre colorate a amar.

Anexe:
1. Alfabetul occitan (23 de litere):

A a    B be    C ce    D de    E e    F èfa
G ge    H acha    I i    J gi    L èla    M èma
N èna    O o    P pe    Q cu    R èrra    S èssa
T te    U u    V ve    X icsa    Z zèda   

2. O parte dintre cele mai reprezentative figuri din galeria trubadurilor, desi e practic imposibil de a stabili o istorie precisã a vietii lor:
- Primul trubadur cunoscut:
Guilhem de Peitus (Guillaume de Poitiers) 1071-1126
- A doua generatie: constructorii (din prima jumãtate a sec XII)
Jaufre Rudel (cel despre care legenda spune cã a iubit o femeie pe care nu a vãzut-o niciodatã, Contesa de Tripoli – printesã îndepãrtatã, si s-a dus sã moarã în bratele ei), Marcabu, Cercamon, Peire Marti lo Pintor
- Apogeul epocii Trobar (a doua jumãtate a sec XII):
Peire d’Alvernha, Bernart de Ventadorn, Peire Rogier, Raimbaut d’Auranga, Comtessa de Dia, Guiraut de Bornelh, Arnaut Daniel, Raimon Jordan, Folquet de Marselha (m.1231, si-a renegat scrierile în 1195, devenind episcop si inchizitor de Toulouse din 1205 pînã la moarte).
Bertran de Born, Richard Cœur de Lion (1157-1199), catalogat si truver
- La granita dintre douã secole (apusul fin’amor)
Clara d’Anduza, Peire Vidal, Gaulcelm Faidit, Raimbaut de Vaqueiras
Rigaut de Berbezilh, Peire Raimon de Tolosa, Guilhem de Cabestanh
Perdigon, Monge de Montaudon
- Martorii cruciadei (prima jumãtate a sec XIII):
Maria de Ventadorn, Gui d’Ussel, Raimon de Miraval, Peirol,
Uc de Sant Circ, Guilhem Figueira
- Ocupatia francezã – sfîrsitul trobar-ului
Guilhem de Montanagol,Peire Cardenal, Sordel
Cerveri de Girona, Guiraut Riquier

3. Provence. Occitania
    Provence vine de la Provincia Romana, dar fondarea a ceea ce s-a numit Comté du Provence s-a definitivat în toiul luptei contra sarazinilor, începînd cu anii 875. Guillaume, fiul contelui d'Arles Boson, spune traditia, a fondat, dupã asasinarea, în 972, a lui Mayeul, unul dintre primii abati de la Cluny, renumit în întreaga Europã, Comté du Provence, alungîndu-i definitiv pe sarazini. La începutul sec XII Comté de Provence, era alcãtuit din trei regiuni: le Comtat Venaissin et le Comté de Forcalquier.
Literatura provensalã este cea scrisã în dialectele regionale din S Frantei, o literaturã de limbã romanã – în dialect. Din cîte se stie, primele opere în limba provensalã au fost scrise prin sec IX, fiind de fapt traduceri de predici din latinã în provensalã.
Occitan, se pare, este un neologism inventat de cancelariile regale franceze dupã Cruciada contra Albigenzilor. Se accepta cã Occitania desemneazã teritoriile unde se vorbea langue d’oc (limba oc). Unii istorici au vorbit despre Occitania si occitanã ca despre produse/ creatii ale Frantei. Una dintre cele mai des vehiculate variante este cã occitan ar defini meridionalii vorbitori de oc care trãiesc, în Franta, la sudul unei linii imaginare, aproximative, trasatã de Gironde si Alpi, iar în Italia, de Aoste. Sînt sase dialecte occitane: provençal, languedocien (de la Languedoc/ langue d’oc), gascon, limousin, l’auvergnat (Auvergne) si vivaro-alpin. Nu se cunosc azi prea multe lucruri despre dialectele occitane ale Evului Mediu, dar faptul cã ele au evoluat si separat este evidentiat de occitana modernã, departe de a fi un tot omogen, limba vorbitã (le carcinol) relevînd aceste aspecte. Occitana este vorbitã în Franta în zonele: Limousin, Auvergne, Midi-Pyrénées, Languedoc-Roussillon, Aquitaine, Provence-Alpes-Côte d'Azur, Ardèche, Drome, dar si în diverse zone din afara Frantei (Italia, Spania). Principalele orase occitane din Franta: Nice, Marseilles, Montpellier, Clermont-Ferrand, Limoges (Lemòtges), Toulouse, Pau, Bordeaux.
În documentele elaborate sub egida Institutului de Studii Occitane se spune cã latina, ca limbã vorbitã, a dispãrut în jurul sec. VI sau, mai curînd, s-a transformat într-un numãr de limbi vorbite ca: spaniola, portugheza, franceza, occitana, italiana, catalana si româna. Mai este vehiculatã si ideea dupã care în Galia, Francii au creat, la N de Loire, sub Clovis, unui regat, baza viitoarei Frante, dar influenta lor lingvisticã s-a limitat la acea parte a teritoriului determinatã azi în Franta de vorbitorii de oil si oc, aceste douã cuvinte semnificînd douã idiomuri. Limba oc este una dintre cele opt limbi romanice derivate din latinã si nu un vulgaire patois, une sous-langue parlée par des paysans ignares (un dialect vulgar, o sub-limbã, vorbit(ã) de tãrani ignoranti).
Literatura în oc (occitanã) a debutat (Gérard Gouiran, Claire Torreilles) cu opere de facturã moral-religioasã, scrise în provensala clasicã, încã din sec IX, cunoscînd valente interesante în procesul de francizare, dupã Clovis. Ceea ce s-a numit prima vîrstã de aur pentru literatura în limba oc a pornit odatã cu primii trubaduri (Guillaume IX d’Aquitaine, Jaufré Rudel, Bernard de Ventadour, Peire Vidal, Bertran de Born ou Marcabru, care de la curtea din Poitiers a trecut la cele din Franta, apoi în Castilia etc). Dupã sec XIII acele Razons de trobar au dus la romane si pastorale compuse în francezã, dar în oc au rãmas tot acele chansons ale trubadurilor, chansons et sirventès. O statisticã aratã cã în numai zona dintre Italia de Nord si Catalonia s-au pãstrat 2542 compozitii scrise de peste 350 poeti cu nume cunoscute. Existã si o traditie epicã, legatã de ciclul Graalului sau de romane ca Flamenca.

4. Manuscrise
Din nefericire, multe dintre manuscrisele din opera trubadurilor nu au pãstrat si linia mleodicã. Amintim cîteva dintre cele mai cunoscute manuscrise:
- Dintre cele care propun o versiune francezã a textelor, redate într-o limbã curioasã, hibridã, franco-occitanã.
Le manuscrit du roi – Paris BN fr. 844, codul M pentru corpusul truverilor si W pentru cel al trubadurilor: 70 de cîntece ale trubadurilor, 46 cu melodia; Le Manuscrit de St Germain – Paris BN fr. 20050, le code U pentru corpusul truverilor si X pentru cel al trubadurilor: 29 cîntece ale trubadurilor, 23 cu melodia.
- Dintre sursele autentic provensale: Milano, Biblioteca Ambrosiana – cod G. Manuscris din N Italiei, de la începutul sec XIV, 81 de cîntece cu melodie; Le chansonnier d’Urfé – Paris BN fr.22543; 1165 cîntece, 160 cu muzicã. Existã si unele manuscrise fãrã linia melodicã, care contin importante amãnunte biografice: Bibiloteca Vaticana Ms lat. 5232 – Cod A – Copiat în Italia în sec XIII, contine 626 poeme, 52 „vidas” si miniaturi. Bibiloteca Vaticana Ms lat. 5232 – Cod H – Copiat în Italia în sec XIV, 8 miniaturi reprezentînd trobaïritz; Paris BN fr.854 – Cod I – Copiat în Italia în sec. XIII, 87 biografii etc.

5. Harta Occitaniei:






6. Din corpusul de referinte bibliografice al cursantilor care studiazã dialectele majore occitane, literatura si traditiile zonei la Institut d'estudis occitans:
- Histoire de la littérature occitane, C. Anatole et R. Lafont, PUF.
- La lenga del trobar,A.Bianchi, M.Roumieu, Presses universitaires Bordeaux.
- Histoire et anthologie de la littérature occitane, Presses du Languedoc, I – L’îge classique, R.Lafont , II – L’îge du baroque, P.Gardy – Histoire d’Occitanie, IEO / Hachette.
- La vie quotidienne au temps des troubadours, C.Amado et G. Brunel-Lobrichon, Hachette.
- Anthologie des troubadours, P.Bec, G F.
-Trobar (soixante chansons de troubadours situées et annotées avec une étude sur la langue et le texte du trobar, et un lexique ) R. Lafont, CEO, Université Paul Valéry.
- Lo ferm voler, Les troubadours et l’Europe de la poésie, anthologie de trente textes, G.Gouiran, CRDP Montpellier.
- Terre des troubadours, Gérard Zuchetto, livre et CD, Les éditions de Paris, 1996, CD Rom, Les presses multimédia-Max Chaleil, 1998.
 

în poemul Élévation (Înãltare), Charles Baudelaire postuleazã depãsirea conditiei umane, motivatã de minusvaloarea onticã si spiritualã a vietii, a lumii noastre, fericind astfel pe cel ce „Se-naltã-n aurorã spre purele tãrii” si „Plutind deasupra vietii, stie sã asculte / Ce spun lãuntric crinii si lucrurile mute”, în Armonie du soir (Armonie de searã), autorul Florilor Rãului desfãsoarã rafinata sa stiintã a „corespunderilor” atît pe plan plastic, cît si spiritual, punînd în cursã un joc al interferentelor vibratorii care împlinesc finalmente o foarte sublimatã stare inefabilã:

    E ceasul cînd pe lujer în seara ce se stînge,
    Cãdelnitînd miresme, s-evaporã-orice floare;
    Si svonuri si arome se-nvãlmãsesc usoare;
    Vals trist si o sfîrsealã ce sfîsie si-nfrînge.
   
    Cãdelnitînd miresme, s-evaporã-orice floare;
    Si freamãtã-o vioarã pe-o inimã ce plînge.
    Vals trist si o sfîrsealã ce sfîsie si-nfrînge.
    Frumos si trist e cerul, altar fãrã hotare.

    Si freamãtã-o vioarã pe-o inimã ce plînge.
    O inimã duioasã pe care neantu-o doare !
    Frumos si trist e cerul, altar fãrã hotare,
    Iar soarele-n apune se-neacã-n propriu-i sînge.

    O inimã duioasã pe care neantu-o doare,
    Din tot ce-a fost luminã orice fãrîmã strînge !
    Iar soarele-n apune se-neacã-n propriu-i sînge.
    Icoana ta în mine potir arzînd mi-apare !

În acest poem spatiul poetic desfãsoarã o fenomenologie analoagã celei a universului eminescian: este structurat mai întîi un spatiu exterior aflat în miscare, si anume miscarea unor elemente ale naturii, pentru ca apoi, nemijlocit, sã intervinã o miscare muzicalã, – ambele miscãri fiind chemate sã înfãptuiascã, prin dubla naturã a muzicii – materialã si imaterialã, – transfomarea spatiului fizic din afarã în spatiu lãuntric. Tensionalitatea miscãrilor senzoriale- sunete, parfumuri, tonuri cromatice – dezvoltã zãri sufletesti care iau amplitudine cosmicã: spaima de neant, de genunea întunecatã si fãrã margini ce absoarbe lumina ucisã – luminã care „se îneacã în propriu-i sînge”.
    Or, acest infinit exterior – real si potential, convertit în spatii lãuntrice ale sfîrsitului, ale golului, se salveazã finalmente concentrîndu-se într-un sãlas minimal constituit de ultimele rãmãsite ale unor trãiri luminoase de altãdatã. Iar în miezul acestui focar luminos luceste icoana sacrã a iubitei, icoanã care apare asemenea unui potir de aur continînd sfînta euharistie prin mijlocirea cãreia poetul se va mîntui de noapte si neant.
    Acest moment sacru este pregãtit de alte momente liturgice: florile evaporînd miresme, asemenea unor cãdelnite, cerul „mîhnit si frumos”, vãzut ca o imensã boltã sub care se aflã altarul purtînd chivotul iradiind luminã într-un nemãrginit întuneric.
    Viziunea icoanei fiintei dragi devine misticã: ea se transformã în felul acesta într-o tainã divinã, euharistia fiind una din cele sapte Sfinte Taine ale bisericii. Aceastã tainã, strãlucind auriu, este, la rîndul ei, tãinuitã în adîncurile negrãite ale sufletului, constituind unicul antidot si unicul refugiu al poetului în fata amurgului aducãtor de beznã, a necuprinsului gol existential.

Un amestec particular de mysterium tremendum si mysterium fascinans, aceasta este lirica lui Georg Trakl. Poezia Transfigurare este exemplificatoare în acest sens: „Cînd se face searã / Pe furis te pãrãseste un chip albastru. / În tamarin cîntã o micã pasãre. // Un cãlugãr îsi împreunã / Cu blîndete mîinile deja moarte. / Un înger alb vine sã o vadã pe Maria. // Noaptea în coroanã / De violete, de spice si de struguri purpurii, / Este ceasul vizionarului. // La picioarele tale / Se deschid mormintele celor plecati / Cînd îti odihnesti fruntea în mîinele tale de argint. / Tomnaticã si calmã luna opritã pe buzele tale, / Cînt întunecos beat de-al macului suc. // Floare albastrã / Ce cîntã soptit în piatra vestejitã”.
    În poemul în prozã Revelatie si pierdere, Georg Trakl afirmã cã într-o searã a vãzut cum fata sa „l-a pãrãsit”. Dar atunci în el s-a ridicat „umbra albastrã si radioasã a unui copil, ca un cîntec de duiosie”. Poemul Transfigurare începe cu acest act al pãrãsirii poetului de cãtre chipul sãu diurn, luminos ca cerul: iar ca ultimã reminiscentã a zilei, mai stãruie cîntecul unei pãsãri ascunsã într-un tamarin. Dar pierderea chipului de fiecare zi, chipul realului, face loc, acum cînd se însereazã, chipului vizionar.
    Si iatã, apare imaginea unui ascet care-si face rugãciunea îndreptîndu-si spre cer mîinile secãtuite de viatã, pentru ca un înger sã coboare si sã viziteze pe Fecioara Maria, întregindu-se astfel o treime a sacralitãtii: mîinile în rugãciune ale celui care a renuntat la viata comunã, heruvul, Preacurata. Aceastã întreitã puritate centreazã scena vizionarã a poetului pe fundalul noptii pregãtitã festiv, încoronatã pentru acest ritual, pentru aceastã logodnã divinã, cu flori si fructe ale abundentei purtînd culorile obsedante ale creatiei trakliene: albastrul, auriul si rosul regal, alãturi de curãtia si strãlucirea albului, îmbogãtit în continuare cu imaginea mîinilor de argint si a fruntii cufundatã în aceste mîini; frunte în meditatie la cei plecati din lume care îsi desfac sãlasurile mortii, lãrgind spatiul poemului cu infinitul de dincolo.
    La polul opus adîncurilor, spatiul se lãrgeste pe verticala cerescului cu viziunea lunii avînd culoarea si melancolia tãcutã a toamnei, a sfîrsitului. Dar ce fel de sfîrsit? Lumina selenarã devine pe buzele noaste o licoare magicã, un „opiu” menit sã înfãptuiascã o moarte transfigurãtoare. Si, în cele din urmã, întreaga extaticã se concentreazã în albastrul unei flori „care cîntã în piatra vestejitã”. Este aici o subtilã si complexã metaforã: albastrul restituie poetului chipul „pierdut” pe care-l îmbinã cu azurul în simbolul perfectiunii – corola; floarea albastrã are însã si un armonizant: ea nu este materialã, ci un cînt abia murmurat în piatrã; dematerializatã, concretitudinea devine consubstantialã cu muzica. În felul acesta, transfigurarea nocturnã face ca realul sã se transmute în negrãit.
    Tragica revelatie a vizionarismului lui Georg Trakl si grãirea muzicalã în versuri eliptice, cu suflu sacadat, ne poartã în negrãitul cel mai tulburãtor, avînd darul sã exorcizeze, cu strãfulgerãrile sale sincopate insolite, eroarea nevindecabilã a fiintãrii omenesti. Boala sacrã a poeziei este cea care a constituit modalitatea de mîntuire a poetului si, la rîndul sãu, cu mîna-i „linã”, ne dãruieste poemul care este euharistia lui Dumnezeu cheamã sã ne facã una cu divinitatea: „O, al Omului chin de nespus. / El care luptã mut cu îngerul sãu. / Întinde, de o boalã sfîntã rãpus, / Mîna sa linã cu pîinea si vinul lui Dumnezeu”.

Rainer Maria Rilke, în Sonetul cãtre Orfeu II,13 exprimatul, manifestatul se elibereazã de el însusi, si astfel si noi însine, adãugîndu-ne „totalitãtii de negrãit” a necuprinsului, taumaturgie cu putintã prin poezie, prin cîntul orfic:

    Fii înaintea oricãrei despãrtiri, ca si cum s-ar afla
    în urma ta, ca iarna care tocmai sfîrseste.
    Cãci printre ierni, e-o iarnã ce-atît te va ierna,
    cã inima ti-o-ntrece si supravietuieste.

    Sã mori neîncetat în Euridice –, si suie cîntînd iarã,
    si mai mult slãvind, suie-napoi în raportul curat.
    Intre cei ce se sting în apunerii tarã,
    fii un cristal care, sunînd, s-a spart cu sunetu-odat'.

    Fii – si cunoaste si a nefiintei stare,
    nesfîrsit întemeind lãuntrica-ti vibrare,
    deplin s-o desãvîrsesti în aceastã unicã oarã.

    Printre uzatele, ca si printre mutele, fãrã nume,
    rezerve ale deplinei naturi, – negrãitele sume –
    extatic sã te numeri – si numãrul fã-l ca sã piarã.

Rilke si-a ales drept erou preferat al universului poetic al Sonetelor pe Orfeu pentru cã zeul muzicii trecuse prin moarte si renãscuse, deci domina ambele „imperii”, ambele stãri, fãcîndu-le una în firea sa. Or, pentru autorul Elegiilor duineze, „afirmarea vietii si a mortii este unul si acelasi lucru. A recunoaste una fãrã cealaltã ar fi o restrictie care ar exclude orice infinit”; moartea nu este decît cealaltã fatã, ascunsã, a vietii, pe care nu o vedem pentru cã este întoarsã de la noi. În perspectiva acestei viziuni, în sonetul de mai sus poetul afirmã cã, pentru a nu cãdea pradã aneantizãrii, trebuie sã ne aflãm mereu înaintea oricãrui rãmas bun. Numai asa vom putea preîntîmpina acea „iarnã” atît de lungã, încît ne-ar putea depãsi inima, fiintarea, si ne-ar supravietui în golul rãmas.
    Cum am putea înfãptui acest lucru? Cum sã evitãm stingerea definitivã si sã intrãm în circuitul eternitãtii? Trebuie, afirmã Rilke „sã murim neîncetat în Euridice”: sã intrãm în ciclicitatea perenitãtii proprie muzicii: sunet, stingerea sunetului, renastere în sunetul urmãtor; si aceasta consecutiv, pe de o parte, prisosului energetic acumulat în intervalul dintre cele douã sunete, iar pe de altã parte, datoritã necesitãtii interne a armoniei care însemneazã suirea cãtre un nou raport; iar aceasta în dublu sens: muzica, asa cum a stabilit Pitagora, este un raport al numerelor; dar si viata este un raport între numere. Sîntem numerici si nu entitãti monadice – însingurãri absolute. Parcurgerea procesualitãtii trifazice a muzicii face ca moartea sã fie mereu întrecutã. Fiecare sunet, fiecare clipã poartã acel impuls suitor care strãbate prin moarte cãtre o nouã treaptã de fiintare. Si astfel, prin cînt, ne mentinem pe orbita eternitãtii. A eternitãtii de model uman, care este intermitentã. Si Rilke întãreste ideea poeticã prin motivul cristalului, care sunã cînd se sparge: deci sunetul, care însemneazã existentã, este indisolubil legat de disparitia lui, de nonexistentã.
    Astfel, în cînt cunoastem amîndouã stãrile, care se conditioneazã între ele: fiinta si nefiinta. Latentele active acumulate în pauza dintre sunete în muzicã, între douã clipe în viatã, „întemeiazã nesfîrsit” vibratia clipei urmãtoare, fiecare clipã fiind un unicat de plenitudine, un unicat de împlinire existentialã.
    Tertina finalã a sonetului rezumã ideea poeticã a vesniciei umane: suis sincopat, energizat de chemarea cãtre inexprimabil; clipa ta, care este numãr, fãrîmitare, adaug-o „totalitãtii inefabile” a naturii. Adaugã-te jubilînd, deoarece în felul acesta numãrul, limitele se frîng, dispar, pentru a ne pierde, a ne absorbi în Unul Universal, idee hindusã, idee goetheanã si nietzscheanã, idee exprimatã de Isolda în finalul operei wagneriene.

În majoritatea poemelor comentate mai sus, s-a vãzut cã inefabilul devine o misticã a experientei poetice.
    Pentru Omar Khayyam, omul este alesul Creatiei trimis în lume „dintr-un tãrîm cunoscut doar poetului”, pentru a înfãptui transmutatia Fiintei într-o mai înaltã esentã – relevatã vãzului sãu superior: „La cei rãi nu-mi voi spune, nici celor buni secretul. / A gîndului esentã în verb sãrac ar fi. / Eu vãd un loc mirific, dar nimãnui nu-ncredu-l, / O tainã am pe care n-o pot dezvãlui. Poetul ne poate spune doar cã este vorba de o a treia stare dincolo de viatã si moarte: „Te îngrozeste Moartea? Neantul te-nspãimîntã? / Ci din Neant se-nvoaltã a Fiintãrii floare. / Purificati într-însul, un suflu ne avîntã / Dintr-o Viatã-Moarte, spre-o mai înaltã stare”.
    Si, iatã motivatia idealizãrii: „Fiintei ce mi-i datã cum pot sã-i spun Fiintã / Cînd chinuri o sfîsěe si pradã sînt a cetii? / Îndurã-te, mã scoate din Nefiinta vietii / Si mã preschimbã, Doamne, în vesnica-si Fiintã”. Iar termenul final al transcenderii lumii trecãtoare si dureroase, actul suprem al taumaturgiei poetice este unirea cu Principiul Ultim, cu Sublima Esentã, aflatã dincolo de fiintã si nefiintã: „Aratã-mi calea, Doamne, cãci numai Tu o stii, / Deschide-mi poarta, Doamne, spre Ultima Esentã./ Întinde-mi a Ta mînã, cãci dincolo de-a fi / Si a nu fi se aflã Sublima Ta Prezentã”. Iatã, prin urmare, cum Omar Khayyîm, asemenea lui Pindar, Hîfez, Hölderlin, Baudelaire, Trakl, Rilke, urmãrind pînã la culminatia sa suisul experientei poetico-metafizice, atinge în mod apoteotic polul ei mistic.
    Acel loc mirific din vãzul iluminat al unor astfel de poeti este cel descris de Platon în Fedru: „Existã un loc supraceresc pe care pînã acum nici un poet de pe pãmînt nu l-a putut cînta si nici nu-l va putea cînta vreodatã. Cãci el este esenta, suprema realitate... fãrã culoare, fãrã formã si de neatins. Si nu poate fi contemplatã decît de suflet, de inteligentã”.

Hîfez, cel mai iubit în tara sa dintre liricii persani, aflã exorcizarea, mîntuirea de lumea inconsistentei si a iluziei, în mistica experientei poetice. De la realitate la vis, de la pãmîntesc la ceresc, de la materialitate la eteric, unde energetice emotionale orchestreazã luminile si penumbrele, întelesul si subîntelesul, corespunderile, rezonantele si ecourile iscate de întîlnirea dintre imagini si sensuri. O savantã magie îmbinã astfel totul si înfãptuieste de la vers la vers prefaceri si transferuri într-un mod neprevãzut si nu rareori greu de sesizat ca intentie si tîlc. Pentru ca pînã la urmã totul sã se absoarbã, sã se piardã în inefabil. Din acest motiv, „Nu-ti pune istetimea sã întelegi ce-am spus, / Cãci pana-mi are-o tainã si scrie cu nespus”.
    Verbul poetic vine din eternitate si se întrupeazã într-un „aici si acum”, care – la rîndul lor – devin vesnice, conform cuvîntului amintit: Un timp are-orice vorbã si-un loc slova eternã. Într-un poem de tinerete, Nietzsche a putut scrie despre Hîfez: „... Vesnic te cufunzi în tine / si îti iei zborul dincolo de tine. / Tu esti profunzimea tuturor crestelor – versuri definind extrem de concentrat profunzimea gîndirii ca energie de zbor ultim, conducînd la suprema eliberare: iesirea extaticã din sine însusi.

Se poate afirma, fãrã teamã de exagerare, cã Friedrich Hölderlin a fost o fãpturã aparte, strãinã parcã regnului uman. A fost însãsi încarnarea poeziei. Programat din vesnicie pentru sublim, autorul lui Empedocle nu a putut fi decît pur, nu a putut trãi decît în sacralitate, nu a putut vietui decît desprins, mereu într-un dincolo – inaccesibil, neidentificabil. Este întruchiparea solitudinii în lume a geniului, despre care Eminescu scria cã „aici de viatã nu are parte”, „nu are nici o stea, nici un înger”.
În poemul Cãtre Parce apare ideea triplei unicitãti a faptei poetice: împlinire unicã, a unui creator unic, într-o clipã de har unicã:

Numai o varã, una singurã, dãruiti-mi, puternice Zîne,
    Si-o toamnã în care sã se pîrguie cîntu-mi,
        Pentru ca inima mea, bucuroasã de preaplinul
            Dulcelui joc, sã moarã apoi.

Sufletul care în viatã divinul sãu drept
    Nu l-a primit, hodinã nu aflã nici în bezna din Orcus.
        Si totusi, dacã-ntr-o zi lucrul sfînt ce-n inimã-mi
            Sãlãsluieste – Poemul – mi-a izbutit,

Atunci binevenitã fii, pace a umbrelor!
    Multumit sînt, chiar dacã al strunelor viers
        Nu mã va însoti-n adîncuri; o datã, o singurã datã
Voi fi trãit ca zeii, si n-am rîvnit mai mult.

Poetul invocã puternicele zîne ale ursitei sã-i îngãduie trãirea unui singur anotimp al sacrei mistuiri întru poezie, care sã se preschimbe în rodul împlinit al cîntului. Moartea de care vorbeste poetul este moartea initiaticã, în sensul depãsirii realitãtii profane, „moarte” deschizînd un orizont superior de fiintare, care este Poemul. Cîntul este esenta divinã captivã în noi, si ea trebuie eliberatã prin trãirea la modul poetic. Pentru cã „numai poetic omul trãieste pe pãmînt”, numai în experienta poeticã existenta omului coincide cu esenta sa.
    Poezia însemneazã autosacralizare, iar sacralitatea conferã nemurire. Poetul merge pînã la a afirma cã acela care nu a primit „dreptul sãu dumnezeiesc” de a vietui întru sacralitatea poeticului, nu va afla pacea dincolo de viatã. A nu trãi poetic însemneazã condamnarea la neodihnã eternã.
    „Ah, ceea ce trãiesc, – sacrul – sã fie spusul meu”: acesta este miezul poeticei existentiale a lui Hölderlin. Nãscut într-un „timp al mizeriei” spirituale, poetul se întreabã „la ce bun poetii?” si tot el rãspunde: pentru a „restabili acordul maiestuos al ordinei sublime” pe care creatorul de artã îl poartã în spiritul sãu prin vocatie cereascã. „Pãdurea mutã îsi rosteste oracolele... crestele muntilor ne instruiesc”... natura este plinã „de graiuri ale cerului”, pe care – dotat cu focul divin -, poetul le întelege, le celebreazã în cînt, act de revelatie care este un dar al Puterilor de Sus. Poetul este alesul: alesul Cerului, alesul Eternitãtii pentru ca „gîndurile Spiritului Universal sã se împlineascã în tãcere în sufletul sãu”. În ora sa unicã: „Ci, totusi, nouã ni-i dat / Sã rãmînem cu fruntea descoperitã, o, poetilor ! Sub furtunile lui Dumnezeu. / Sã apucãm cu propria noastrã mînã / Raza Tatãlui, fulgerul / Însusi, si sã-l întindem multimii sub vãlul sãu / De cînt, dar al cerului”.
    În poemul Cãtre Parce douã idei tulburãtoare deschid perspective supreme pentru homo poeticus:
    - vietuind poetic, ne oferim sansa acumulãrii unei energii superioare care sã ne facã sã depãsim, sã scurtcircuitãm tãrîmul mortii, si sã ne proiecteze într-o neoexistentã sublimã, viata pãmînteascã devenind un interludiu de sacralizare pregãtitoare în vederea acestui transfer;
    - legatã de aceastã mutatie onticã se aflã ideea care formeazã leitmotivul liricii lui Hölderlin, anume cã vietuitorul întru poezie devine coincident cu divinitatea, care-i transmite focul sacru si, astfel, Spiritul Universal îl face pe homo poeticus nu numai pãrtas al gîndurilor sale, ci si mediu de încarnare si înfãptuire ale acestor gînduri: poetul a cunoscut ora iluminatã, aceea de a fi trãit ca zeii.
    A te confunda cu însãsi Divinitatea prin experienta poeticã este suprema eliberare rezervatã omului, idee culminativã care constituie si miezul metafizicii lui Rabindranath Tagore.
    Tagore afirmã cã noi mergem din viatã în viatã de-a lungul vesniciei, în cãutarea Divinitãtii si, prin aceasta, în cãutarea de noi însine. Aceasta este sublima fenomenologie a Fiintei care se primeneste mereu, spre cea mai înaltã împlinire, din mers în Marele Rîu universal, – în Dumnezeu.
    Rolul poetului este demiurgic. Cîntecele sale dau întruchipare pãmîntului, cerului, cosmosului, lucrurilor toate, menirea sa mergînd pînã la a-l face pe Dumnezeu însusi cunoscut Siesi. Astfel, dacã Hölderlin afirmã cã poetul ia din mîinile lui Dumnezeu-Tatãl fulgerul spre a-l dãrui oamenilor sub formã de cîntece, si în felul acesta omul cunoaste Divinitatea; dacã Rilke crede cã prin creatiile sale de artã poetul poate sã înfrunte Îngerul – si anume, atît înfricosarea pe care acesta i-o inspirã, precum si puterea sa inefabilã, – Rabindranath Tagore vede pe poet dãruit cu cea mai înaltã învestiturã: creator din nou a tot ce existã.
 


Home