Aristotel spunea cã un lucru are atîta
adevãr cîtã existentã are. Înainte vreme,
în Grecia anticã, gândirea cu caracter global care acoperea
diferitele tipuri de existentã, gândirea miticã sau
strãvechea gândire religioasã facilita întruparea
poetului clarvãzãtor, mesager al zeului si chiar rege în
jurul unui acelasi model de discurs, care tinea de o gesticã, practicã
si, adesea, institutii comune. Dincolo de determinarea liniilor unui sistem
lexical cum ar fi cel grecesc, de cãlãtoria fascinantã
într-o perioadã care, acum, parcã ar fi undeva dincolo
de timp, sã ne întoarcem la vremea cînd adevãrul
era întrupat în cuvînt. Cînd adevãrul era
privilegiul poetilor-prezicãtori, dãruiti pãmîntului
în vremurile în care, încã, Memoria1 (fîlfîirea
aripei Mnemosynei), fostã sotie a lui Zeus, abia se deprindea si
muza2, cea care stie ce va fi si ce va fi fost, avea timp sã strãbatã
inimile tuturor alesilor întru poezie. În Imnul cãtre
Hermes, atribuit lui Homer, citim cum muzele, zburînd de colo pînã
colo, se hrãnesc cu miere proaspãtã, sar aidoma strãvechilor
Thyades posedate de Dionysos, si îsi doresc sã spunã
adevãrul (Aletheia). Dacã nu au miere, în marea tulburare
care le cuprinde, încep sã însele (pseudesthai), sã
spunã lucruri ca si cum ar fi adevãrate - pseudis.
Filosofii zilelor noastre definesc, adesea, adevãrul, departe,
de exemplu, de conceptiile vechilor indo-iranienilor - Rta3- sau ale grecilor
- Aletheia4, pe douã paliere: conformitatea cu o serie de principii
logice, pe de o parte, si conformitatea cu ceea ce numim realul (arondîndu-l,
astfel, ideilor de demonstratie, verificare, experiment), pe de altã
parte. Philon din Alexandria povesteste (De Plantatione) o legendã
nãscocitã de întelepti, care spunea cã, dupã
ce Creatorul a isprãvit lumea, a întrebat un profet dacã
ar fi dorit ca vreunul dintre lucrurile pe care le pusese el pe Pãmînt
sã nu fi existat. Acesta a rãspuns cã mai lipsea
doar cuvîntul de laudã. Creatorul a fãcut atunci sã
aparã neamul cîntãretelor, nãscute din una dintre
fortele divine care-l înconjurau, fecioara Memorie (MíTìc),
oamenii de rînd stîlcindu-i, apoi, numele în Mnemosyne.
Desigur, o civilizatie oralã cum a fost si cea a strãvechii
Grecii presupunea/ justifica un cult al Memoriei. Dupã Pindar (Nemeiene
I, 12) spune cã muzele îl fac pe poet sã-si aducã
aminte. Este vorba despre o memorie sacralizatã, definindu-se, ca
si omniscienta divinã prin ceea ce este, ceea ce va fi, ceea ce
a fost (Hesiod, Theogonia, 32 si 38), care permite poetului inspirat sã
desluseascã nevãzutul. Tot Pindar (Nemeiene, IV, 83-84) ne
spune cum, prin cuvîntul sãu, poetul face dintr-un om obisnuit
egalul unui rege într-o lume în care, totusi, elogiul se învecineazã
cu blamul. Tot Pindar ne spune ce se întîmplã cînd
muritorii merg dincolo de Ueceaò. Atunci, datoritã/ sub influenta
înselãciunilor amestecate incredibilul devine credibil (Olimpiene,
I, 28-34).
Toate popoarele lumii au reprezentate, într-un fel sau altul,
binele si rãul, alb-negru, yin-yang. Aletheia nu existã fã
rã Lethe – uitarea. Atunci cînd Muzele trimit, prin intermediul
poetilor, Adevãrul – Ueceaea în mijlocul oamenilor, ele sãdesc
si uitarea, chiar dacã uneori este numai uitarea nenorocirilor,
domolirea grijilor (Hesiod – Theogonia, 55). Poetul avea puterea,astfel,
sã alunge prin vers doliul si tristetea din inima oamenilor, pentru
cã ceea ce este aducere aminte/ memorie pentru poet, este uitare
pentru ceilalti.
Dincolo de cuvinte se ascund întelesurile. Sã ne amintim
de vechea disputã relativ la puterea cognitivã a numelor
si, extrapolînd, la originea limbajului, naturalã ori conventionalã
asa cum este ea redatã, de exemplu, de Platon în Kratylos.
Sau de treapta care poate fi ridicatã între cuvîntul
scris si cel rostit. Aristotel scria (Despre interpretare, 16 a5): Sunetele
emise de voce sînt simboluri ale stãrilor sufletesti, cuvintele
scrise - simbolurile cuvintelor emise de voce. Ce întelesuri
va fi avut poezia-cuvînt-punte cu (cãtre) zeul pentru grecul
de rînd este o întrebare al cãrei rãspuns trece
dincolo de Ueceaea si Lethe. Dincolo de ceata de pe ochii timpului rãmîne
frumusetea cuvîntului care era adevãrul.
Poezia era o reginã a cuvîntului, modul de îmbinare
a micutelor ta grammata cel mai plãcut sufletului. Asa era atunci,
în Grecia. În zilele noastre, poezia a îmbrãcat
alte haine, mai… conforme cu realitatea de azi. Zîmbetul Aletheii
rãzbate, uneori, de dupã colturile vreunui vers ridicate
de vînturile timpului, dar istoria imediatã6 ne-a învãtat
cã poetul are un alt loc între slujitorii cuvîntului
decît odinioarã.
Ce functie mai are acum poetul, cel care odinioarã instituia
sau consfintea realul, este o altã problemã. Într-un
fel, nu suntem departe uneori, de scene ca acelea în care, cu ocazia
pragon-ului, prima zi a dionisiilor, fiecare poet urca pe o scenã
construitã pentru aceastã celebrare, anuntînd, însotit
de choreuti si actori cu capetele învãluite în ghirlande,
titlurile si subiectele operelor lor. Aeceaea este undeva, în stal,
privind cãtre scenã, cu un zîmbet enigmatic si, poate,
mult precînd cade cortina în culorile trecutului, despre care
fiecare avem propria noastrã imagine, mai departe sau mai aproape
de adevãr, dupã cum au voit vremurile si Cel care ne-a dãruit
cu un anumit fel de a întelege, asa cum au fost zugrãvite
de Hesiod (Theogonia, 27-28):
Stim sã spunem multe minciuni asemenea adevãrului;
dar mai stim, cînd vrem, sã proclamãm adevãrul.
NOTE
1 S-a scris E. Beneviste- Formes et sens de ìíUïìae,
Florenta, 1963) cã grecul antic nu fãcea distinctie între
a-si aminti si a mentionaat care domoleste grijile. Deci cuvînt cîntat,
cuvînt ritmat.
4 Cuvînt tradus, în marea majoritate a cazurilor,
ca adevãr, însemna pentru oamenii vremii si rugãciune,
forta care asigura întoarcerea zorilor, ordinea asa cum a fost ea
statornicitã pe zei.
5 Verbul Ueceaýaeí, intraductibil în limbile moderne,
este tradus, de obicei, prin a spune adevãrul dar si a face
adevãrat, a realiza, a face sã fie în realitate.
Anton Dumitriu, Cartea întîlnirilor admirabile, face o analizã
complexã a parcursului etimologic al aletheii.
6 Aristotel va reveni, în Poetica, asupra acestor aspecte.
7 Expresie popularizatã în Franta anilor ’60 de
o colectie coordonatã de Jean Lacouture prin care se întelege
ansamblul pãrtii terminale a istoriei contemporane, care include
pe cea a ultimilor 30-40 de ani, cu principala caracteristicã –
a fost trãitã de istoric sau principalii lui martori.