Franciska Ricinski-Marienfeld: Încã din adolescentã îmi plãcea sã tulbur pacea hîrtiei, lãsînd-o sã cadã pradã metaforelor mele flãmînde, cu gît de nevertebrate. Dar nu mã voiam încã aleasã si definitã ca o nãscãtoare de poezie, cãci prea mã fascinau toate si totul, de parca as fi avut sînge de renascentistã: literatura si limbile altor neamuri, dar si medicina, muzicologia, teatrul, teosofia. E posibil ca de la teama de atunci de optiuni definitive sã mi se tragã (în bunã parte) întîrzierea pe planeta scriitorilor.

Fiintã de ceatã si translatorie cum eram (si poate mai sînt), am avut nevoie de ani lungi pînã sã-mi recunosc miezul, sã-l botez si sã-l rog, furîndu-l putin pe Faust: “Rãmîi, poezie, fiindcã esti atît de frumoasã!" Si ea a rãmas, desi zeama ei de mãr pãduret strepezea dintii celor neavizati. Abia într-un tîrziu, 1963, dupã o capricioasã germinatie de sertar, am trimis la îndemnul profesorului meu de literaturã universalã si comparatã, Al Dima, un prim grupaj liric postasului de atunci al redactiei "Gazetei literare". Pe lîngã publicarea în aceastã revistã a primelor poezii, însotite de comentariul incitant al lui Geo Dumitrescu, primisem si o scrisoare de la acest poet de exceptie. M-am bucurat desigur, desi firea sa contrapuncticã - lucidã, ironicã, de o melancolie aproape refulatã, mã deruta. Acea scrisoare neasteptatã, în care Geo nu se folosea de "libertatea de a trage cu pusca" într-o debutantã, a topit, cred, toate rãscrucile de pînã atunci. Nu mai vedeam acum decît o sãgeatã, un sens, o vocatie, un drum, dar ce drum! Azi l-as putea boteza "Via mirabilis et dolorosa". Cîteva sãptamîni mai tîrziu luam, la invitatia lui, trenul spre Bucuresti. La o masã a restaurantului Uniunii Scriitorilor, rãspundeam emotionatã întrebãrilor, care, departe de febrilitatea epistolarã, pîlpîiau în acea searã asemenea butucilor uzi. Dupã transferul meu de la Iasi la Universitatea din Bucuresti l-am revãzut de mai multe ori printre brazii din Sinaia, cu efectul lor benefic pentru psihicul si plãmînii sensibili ai poetului. Scheletul cîtorva fraze îmi ajungea ca sã alerg iarasi la garã. Si iarãsi ne regãseam ca douã fulgere, povesteam, comentam laconic, ne bucuram de acel Feeling al zãpezilor încã neatinse, de focul din sobã si de degetele muiate în cerneluri.

Dupã repartitia mea la Constanta, în 1966, firul care ne-a legat o vreme s-a tors singur pînã s-a rupt. Nici eu si nici el nu am mai încercat sã-l reînnodãm. Regret cã nu l-am mai cãutat la venirile mele în tarã decît în aminitirea acelor "neiges d'antan".

Intrebarea ta, Cassian, legatã de Geo Dumitrescu, îmi aminteste si de alti însotitori, care, desi meteoritici în majoritatea lor, mi-au iluminat drumurile. Te-ar interesa sã le afli numele?

- Nevoia de a vorbi despre interferentele de orbite si prieteniile tale literare din România trãdeazã fãrã îndoialã un dor de începuturi, dar si ponderea si valoarea acestor începuturi pentru biografia personalã. Mã bucurã gestul tãu de a urca pentru noi în podul cu amintiri. Cine mai locuieste acolo?

- Viii de-a valma cu subpãmîntenii: Marin Sorescu, care într-o zi de april descoperea dragostea culorilor pentru mine, si Ion Gheorghe, cel care m-a introdus în viesparul cenaclurilor literare bucurestene, apoi Grigore Hagiu, Dan Laurentiu, Vladimir Streinu, Aurel Rãu, Cristian Simionescu, Viorel Savin, Cezar Ivãnescu, Ileana Vulpescu, si, în mijloc, Eugen Lumezianu, Marin Porumbescu si Laurentiu Fulga.

Laurentiu (Laur, cum îi spuneam eu) mi-a intuit ca nimeni altul rãnile si fracturile ascunse sub voalurile senzualitãtii si nonconformismului si, amestecîndu-mi poezia cu povestile lui stranii si obsesive, mi-a preparat balsamuri, si mi-a asezat degetele pe jumãtate tãmãduite din nou pe condei. Cred cã mai pot cita din memorie dedicatia lui din octombrie 1977 pe fila romanului "Fascinatia": "Domniei sale Doamnei poetese si fascinatie Francisca Ricinski, pentru care sufletul nostru continuã sã sufere si sã spere cã toate depãrtãrile dintre noi pot fi învinse, cel putin prin mijlocirea cuvîntului tipãrit, si de aceea urarea unei reciprocitãti egale si de duratã în istorie"...

Cînd la un an de la moartea lui Fulga, aflîndu-mã la Bucuresti, am încercat sã-i gãsesc mormîntul, m-au atacat dulãii neortodocsi ai paznicului de la Bellu. Întîmplãtor eram îmbrãcatã în rosu, precum doamna din "Straniul paradis". Cine stie, poate cã într-o zi nu-mi va mai fi greu sã public din scrisorile lui cãtre mine...

Stii, Cassian, presimteam cã întrebarea ta, desi atît de cuminte si de fireascã, va misca pãmînturi si trezi umbre. N-am fugit de ea, dar, acceptînd-o, nu puteam sã-ti rãspund altfel decît evocînd, adicã dînd ceasurile înapoi si uitind de spatii procustiene si... tipografice. I'm sorry, îti promit cã voi încerca sã fiu mai concisã.

- “Victimele” dintîi ale literaturii mele nu au fost copiii foarte mici si nici cei putin mai rãsãriti. Volumul de versuri "Cãlãtorie prin copilãrie" (Editura Ion Creangã, 1977), ilustrat de excelentul grafician Dan Erceanu, marca într-adevãr debutul meu editorial, dar asa cum nota un critic în cotidianul constãntean de atunci, apropierea mea de universul copilãriei era cu atît mai notabilã, cu cît pînã acum nu mã manifestasem în acest gen, fiind cunoscutã în schimb ca autoare ale unor "remarcabile poeme pentru cei mari, apãrute în reviste sau citite în cenaclul tomitan "Poesis", al cãrei membrã fondatoare eram. Îmi amintesc si de un ziarist, care în cadrul interviului luat la aparitia acestei cãrti pentru copii nu-si putuse disimula mirarea. "Eu vã cunosteam un alt univers tematic", îmi spuse el si cita din suita mea de poezii pentru mare: "Eu am iubit atunci o mare/ ori însãsi marea-aceasta/ mi-a curs în capilare?"...

Mã întrebi cum am ajuns sã fac asa ceva, de parcã nimeni înaintea mea nu si-ar fi întors deopotrivã ochii si sufletul cãtre copiii ce cresc si cãtre cei vesnic copii. Dar Nina Cassian, Damian Ureche, Constanta Buzea?

De ce totusi “Cãlãtorie prin copilarie”? Pentru cã, de fapt, toata viata e, metaforic vorbind, o cãlãtorie cu popasuri în tinutul bucuriei, al lacrimilor si cucuielor... Scrierea unei cãrti despre si pentru copii e un dar de puritate pe care scriitorul si-l face în primul rînd siesi. Fãrã a-mi face neaparat "autobiografia vîrstei infantile", dupã cum scria, în 1978, Laurentiu Ulici în recenzia sa din "Romania literarã", reusisem sã scriu cîteva poezii, "a cãror expresivitate transcede simplitatea versificatiei impusã de rigorile temei si de vîrsta destinatarului, pentru a se instaura într-un spatiu al sugestiei.

- În ce context ti-a apãrut volumul “Surprizele jocului”?

- Aprecierile lui Ulici la adresa autoarei care "vãdeste calitãti poetice dincolo de specificul genului acesta, oricum dificil al poeziei pentru copii", precum si un premiu pentru "Cãlãtorie prin copilãrie" si pentru un alt text, învesmîntat muzical de Laurentiu Profeta, m-au motivat sã nu rãmîn la aceastã carte. Asa m-am fãcut vinovatã si de "Surprizele jocului" si de alte scrieri pentru copii, în vreme ce cãrtile de poezie pentru cei mari încã întîrziau sã se nascã... Unele poeme au ajuns în sertarul lui Mircea Ciobanu, la Cartea Româneascã. Cum la plecarea mea în strãinãtate manuscrisul nu fusese încã înscris în planul editorial, mi l-am retras..

"Surprizele jocului" (jucat în teritoriul subtire dintre real si fantastic si întregit în ciclul secund al cãrtii de un nãstrusnic ABC cosmic) mi-au apãrut în 1980, cu putin înainte de plecarea mea în Germania. Încredintasem manuscrisul lui Mircea Radu Iacoban, pe care îl cunosteam din anii "estudiantini", si care atunci era Directorul Editurii Junimea, deoarece îi apreciam discernãmîntul si seriozitatea de editor. Pe de altã parte aveam nevoie de iluzia, cã prin aparitia cãrtii, pe care o dedicasem fetitei mele Fulvia, la o editurã moldavã nu mã rupeam total de tinutul natal.

- Ai scris si continui sã scrii piese de teatru, dar tot pentru copii. De unde aceastã chemare?

- Nu stiu dacã e vorba de o chemare anume. Stii ce scria acum 20 si ceva de ani în revista "Cronica" poetul Emil Brumaru, care asistase la premiera piesei mele "Jucãriile au inimi" de la Teatrul pentru copii si tineret, în regia molipsitoare a lui Constantin Brehnescu?! Voila: "Fiindcã, e lucru stiut, noi sîntem anume fãcuti pentru asta: sã aibã cu cine se împrieteni jucãriile".

Iar eu însãmi, asa cum declarasem si la Zilele Teatrului pentru copii de la Iasi din vara lui 1978, mã întorc adesea la gîndul lui Baudelaire despre copiii care-si demonteazã cu înfrigurare pãpusile, scormonind în pieptul de vatã dupã o inimã pulsînd cuminte.

Dramaturgul care scrie pentru copii si simte cã o poate face fãrã fard si schimonoseala este o fiintã care trãieste cu frenezie starea de copilãrie si crede cu ostinatie în simbolul inimii jucãriilor, lipite de inima copiilor, în sansa efortului pentru salvarea candorii în lume. De unde un teatru dator sã caute rãspunsurile la acel fundamental "de ce?". Si, de unde, fireste, fãrã a trãda poezia, încrederea în aceastã mai tînãrã iubire a mea.

Sper ca piesa la care încã lucrez sã cîstige sufragiile Teatrului "Luceafarul", unde îmi doresc sã fie pusã în scenã si jucatã, si fireste, sufletul copiilor spectatori.

- Mã fascinase dintotdeauna ritmul alert al filmelor lui Disney. Punea atîta vioiciune în personajele sale, încît acestea pãreau a nu obosi niciodatã. Si apoi învierea lor, de un firesc aproape obraznic, de parcã n-ar fi fost fãcute praf ori piftie. Nu stiam mai nimic despre arta si tehnica filmelor de animatie, dar as fi vrut sã pãtrund în aceastã fabricã a iluziilor, care era Animafilm, unde se hotãrau ispravile fãpturilor cu inimi de celuloid. Mi-ar fi placut sã asist la suprapunerile savante de imagini si figuri decupate, prin care se reda fluxul miscarii si al vietii. Într-o discutie cu Marietta Sadova (cu care Eugen Lumezianu si eu ne împrietenisem la un recital de poezie al Cenaclului Poesis) am pomenit si de intentia mea de a scrie un scenariu pentru un film de animatie. Distinsa regizoare, pe care o vizitam destul de des în Bucuresti, i-a povestit într-o zi sefului de productie de la Animafilm, ing. Aurel Popirad, despre „ambitiile de scenaristã ale unei poete constãntene“ etc. M-am prezentat la studio cu un prim expose, un fragment de Fantasy despre aventurile a doi copii si ale unui peste-robot în adîncurile mãrii. Ideea a plãcut, mega-regizorii Victor Antonescu si Laurentiu Sârbu au plãnuit imediat un serial lung pe care l-am botezat „Aventuri submarine“. Scenariile acestui serial le-am discutat în detaliu cu cei doi regizori si adaptat sau conexat la viziunea lor. Atunci am cunoscut-o pe Lucia Olteanu, directoarea Studioului „Animafilm“, si pe apreciatul regizor Adrian Petringenaru, de la care fata mea avea sã primeascã un cãtel de plus cu urechile pleostite, care si acum stã de pazã la usã. Ulterior, serialul nostru a primit un premiu ACIN si altul în Italia. Dupã plecarea mea din tarã, Victor si Laurentiu au continuat sã lucreze la acest film, scriindu-si, pe aceeasi idee a mea, singuri scenariile. Ceea ce m-a întristat, însã, a fost stergerea numelui meu de pe peliculã. Nu din vanitate spun asta.

- Ce a determinat plecarea si stabilirea ta definitivã, la începutul anilor ’80, în Germania?

- La aceasta întrebare un rãspuns scurt: m-am cãsãtorit cu un prusac si el mi-a zis: follow me! (pe atunci era engleza limba noastra de bazã). El nu a vrut cu nici un pret sã se stabileascã în România. Atît la cununia civila cît si la nunta modestã de la Mamaia i-am avut alãturi pe Eugen Lumezianu, Marin Porumbescu si Sorin Rosca.

As vrea sã mai pot cînta precum Edith Piaff: "Non, je ne regrette rien".

- Scrii poezie în românã si în germanã la fel de usor? Sau acum te traduci din germanã în românã?

- Nu sînt o acrobatã si nici o îmblinzitoare de cuvinte. Textele mele îsi cautã “ab initio” limba de expresie - româna sau germana. Nu e usor si nici reconfortant sã gîndesc de atitia ani permanent într-o limbã densã si contorsionatã precum germana, pe care nu am mostenit-o din leagãn ori din aule, ci am cules-o plebeic de pe strãzi sau în lupte donquijotesti cu gramatici si dictionare. Învãtati limba rusã cîntînd!, suna un slogan radiofonic de pe vremuri. Eu am învãtat limba germanã bocind si-njurînd... Mã durea limba în gurã de-atîtea sunete dure si triviale, dar nici limbii germane nu îi mergea mai bine. Într-o zi însã, împiedecîndu-mã de picioarele de hipopotam ale unor cuvinte, le-am auzit pentru prima oarã plîngînd. Plînsul lor era atît de fragil si de transparent, încît, fãrã sã mai ezit, le-am culcat lîngã mine, învelindu-le cu o foaie de caiet. Dar ele n-aveau astîmpãr si si-au tot schimbat locul. Asa s-au scris primele mele versuri „teutone“, cum le spui tu. Crezi cã ce-ti spun e doar o alegorie?

- Te consideri poetã germanã sau/si românã?

- Îti spuneam la început cã sînt o fiintã cetoasã si translatorie. Ar putea fi poeta altfel? Însãsi întrebarea, devenitã elipticã, ar putea servi drept rãspuns: o undinã sau/si de Siret. Dar poate cã întrebãrii tale cu iz hamletian i s-ar  potrivi si aceastã imagine de paradox: ursa brunã clocind ouã de pãunitã sub un pod de pe Rin.

- Esti redactor si co-editor la o revistã literarã, “Dichtungsring”, ce apare la Bonn. Spune-ne cîteva din “secretele” unei astfel de reviste pe plaiuri teutone.

- Fondatã în 1981 în Bonn si Bochum de cãtre Alfons Knauth (autorul faimoaselor salate de cuvinte si profesor de romanisticã la Universitatea din Bochum) si alti doi publicisti, revista de literaturã „Dichtungsring“ recurge frecvent la mijloace multilinguale, rãmînînd si în acest mod fidela rolului intercultural asumat. Genul de scriere a fost dintotdeauna liber: poezie si prozã, eseu si articol stiintific, epistolã si teatru radiofonic. Lucrãrile de graficã si fotografiile armonizeazã sub aspect stilistic cu textele literare. În scopul de a contura mai pregnant absenta frontierelor literare, redactia a optat pentru teme de numãr. Cîteva exemple din ultimii ani: Nr. 17/18 - Poezia concretã; Nr. 19 – Schimbare de loc; Nr. 21 - Poetica poliglotã; Nr. 22 – Translatio; Nr. 24/25 – Corespondente; Nr. 26 – Enrique Gomes Correa, ultimul surrealist; Nr. 27 - Post-scriptum; Nr. 30 (jubiliar) – Fragmente.

Fãrã a fi elitarã, „Dichtungsring“ se distinge si rezistã în pleiada celor aproximativ 500 de reviste literare mari, mici si revistute editate în Germania prin caracterul sãu insolit si tendintele experimentale.

Nu cunosc o a doua revistã germanã, care, editatã fiind de un grup de idealisti, sã-si deschidã atît de generos paginile pentru poetii români contemporani.

Unul din secrete, daca vrei, este tocmai acest idealism. Dorinta de a apãra pe cît se poate fiinta literaturii într-un spatiu invadat de însemnele materialitãtii, si care astfel e din ce în ce mai putin „tara poetilor si a filozofilor“, ne face inventivi, dar nu concesivi. Buzunarele pe jumãtate goale înseamnã desigur stress si o oarecare incertitudine, dar ele nu te obligã la nici un compromis. Apoi autorii învatã cu timpul sã deosebeascã un profil de altul, sã compare nivele, concepte si solutii artistice. Asa am ajuns bogati în colaboratori din toate zãrile pãmîntului. Dintre autorii care au semnat pînã acum în „Dichtungsring“ as aminti aici pe Friederike Mayröcker, Lutz Rathenow, Jose Maria Sotillos, Julien Blaine, Gerard Duchene, Pierre Courtaud, Wladimir Krysinski, Aglaja Veteranyi, Pierre Garnier. Colaboratorii nostri sînt într-un fel idealisti ca si noi, editorii si redactorii Dichtungsring-ului, dacã-mi permiti acest genitiv hibrid, din moment ce ei au acceptat clauza nerecompensãrii (tiparitã constant, din prudentã juridicã, pe pagina de Impressum). Gruparea scriitoriceasca din jurul revistei functioneazã însã ca orice altã asociatie. Nici o deosebire de statut juridic si procedurã notarialã între noi si o asociatie a jucãtorilor de popice sau de protectie a cãrãbusilor. Fiecare membru contribuie anual la finantarea numerelor revistei cu o sumã ce reprezintã costul de productie pentru 10 respectiv 5 exemplare (în cazul studentilor , a somerilor sau a celor fãrã resurse materiale proprii). Restul se acoperã din abonamente si, ca mai peste tot în lumea artelor , din inserãri de reclame „compatibile“ cu stilul revistei, precum si din sponsorizãri spontane.

- Nu. Participarea la Atelierul literar presupune o înscriere prealabilã si plata unei sume fixe forului organizator în scopul remunerãrii mentorului acestui atelier. Grupele sînt constituite aproape exclusiv din autori începãtori sau care, dupã o fazã de initiere si primele experiente literare, doresc sã adînceascã cele aflate si sã-si perfectioneze tehnica scrisului. Ca si în cenacluri, textele citite sînt analizate si comentate cu exigentã si simt critic. Dar rolul atelierului este mai mult didactic, el neavînd viabilitatea si nici posibilitãtile si autoritatea unui cenaclu de a descoperi talente si a le însoti cãtre consacrare.

- Prin comparatie, cum îti pare viata literarã, dar si literatura scrisã astãzi, în cele douã tãri, România si Germania?

- Nu cunosc viata literarã din România decît fragmentar, din revistele literare pe care le primesc de la tine si de la Emil Nicolae, sau de la participarile din ultimii ani la Colocviile de literaturã de la Piatra Neamt si la Zilele Convorbirilor Literare. Am impresia cã în momentul de fatã, în România, se întîmplã acelasi fenomen de rãsturnare a raportului scriitor-cititor ca si în Germania, în sensul cã numãrul autorilor de cãrti îl depãseste cu mult pe cel al consumatorilor de literaturã. Librarii nu mai comandã decît cãrtile care aduc bani, în nici un caz poezie si romane psihologice, care sã îngãlbeneascã în vitrine. Dar literatura îsi vede de drumul ei, si este bine asa. Poetii scriu mai departe, chiar dacã suferã cã nu mai sînt cititi ca înainte si au pierdut din venituri si din importanta lor pentru comunitate. O întreagã filozofie s-a concentrat în aforismul franzujilor: on revient toujours. Oamenii se vor întoarce la poezie. Ochii se vor întoarce la carte.

Literatura care se scrie în spatiul român e sub aspect tematic si artizanal cu nimic mai prejos de alte literaturi. Dar, asa cum am mai spus-o si în alte dãti, nu existã un interes major si autentic pentru cãrtile si autorii ei din acest colt de pãmînt. Politica, cînd nu dicteazã culturii, o instrumentalizeazã. în raport de contextul economico-social si politic se publicã cãrtile, anumiti autori, din anumite tãri, sau ale diferitelor etnii de emigranti din Germania, toate aceste aparitii fiind conjuncturale si deci usor de mînuit propagandistic. Nu mã refer aici desigur la editorii care nu au nevoie sã-si rotunjeascã spatele si la cãrtile importante prin ele însele. România nu este în momentul de fatã un spatiu de acutã relevantã, iar proiectarea vesnic negativã a societãtii noastre în occident (tarã de hoti, cu copii ai strãzii ori ai nimãnui si cu tigani discriminati, mizerie balcanicã) aruncã umbre si asupra culturii, nedreptãtind-o si privînd-o de sansele de difuzare. Angajamentul singular si devotiunea noastrã, a celor din diasporã, pentru scriitorii de acasã înseamnã mai mult decît o picaturã într-un ocean, dar nu ajung.

- Am atîtea dorinti si proiecte, cã nu stiu cu care sã încep. Cred cã voi publica mai întîi, sub ingrijirea lui Valeriu Stancu, un volum poliglot de poezie care, structural, va semãna întrucitva cu ultima ta carte. Apoi voi aseza un alt manuscris în bratele de mãslin ale lui Cezar Ivãnescu, si un altul pe fruntea ta. Iar în toamnã sau în iarnã - premiera de la Teatrul „Luceafarul“.

Si daca totul îmi va reusi, filmul nu se va mai numi „Hiroshima“, ci  „Jassy, mon amour“.

- Ce ne poti spune despre poezie si minciunã, de altfel tema acestui numãr din “Poezia”?

- Minciuna nu stã numai cu regele la masã, ci si cu poetul. Însã „minciuna“ celui care scrie nu e vesmîntul de purpurã aruncat peste un trup plin de bube, ci însusi trupul, pe care cutitul sacru al Poeziei îl purificã si modeleazã, dar îl si spintecã, atunci cînd devine prea insistent si deci incredibil sau prea acaparator... Starea de asa zisã minciunã a poeziei se naste adeseori din ciocnirea si deconectarea a douã subiectivitãti: a furnizorului de vrajã poeticã si a consumatorului ei. Poetul (se) minte atunci cînd se ascunde sau fuge-n cuvinte, dar si cînd trãdeazã, cu voie sau inconstient, mai mult decît tot despre sine. Poezia simte înselãciunea si ori se retrage ofensatã, ori îl provoacã pe trãdãtor sã se demaste singur.

Dar minciuna are si dulcetile ei...

- Cîteva cuvinte despre revista “Poezia”...

- Dincolo de faptul cã as dori-o scrisã si desenatã pe un pergament solid si cu litere ceva mai mari decit furnicile, sã zicem cît ochii de pisicã si la fel de fosforescente, am pentru aceastã revistã, botezata atît de simplu si de frumos, numai vorbe de laudã. „Minciuni“ ti-am presãrat doar în traduceri, cãci, stii doar de ce e capabil un traduttore! Dar nici nu mai stiu ce-am tradus, poezii sau pe Sfintia Sa Poezia...