În „jungla literara” înaintezi mai greu

decît un fachir pe un strat de cuie

 

Cassian Maria SPIRIDON: Cînd si ce i-a provocat lui Emilian Marcu scrierea primei poezii?

Emilian MARCU: Draga domnule Cassian Spiridon, un interviu cu dumneavoastra este mai mult decît un exercitiu de confesiune, este – as putea spune – chiar unul de destainuire. Si aceasta prima întrebare ma face sa ma supun „tirului” si sa încerc sa dau o fuga prin pestera timpului trecut peste mine si sa-mi aduc, sper cu exactitate, aminte de cînd si ce m-a provocat sa scriu prima poezie. Sa fiu foarte sincer, spun ca nu stiu. Stiu doar ca pe la 14-15 ani am scris trei sonete dedicate unei colege. Nu i le-am citit niciodata, iar timpul le-a înmormîntat în uitare. Poate ca am scris, de fapt am compus în gîndurile mele si pîna atunci dar… prima poezie publicata a fost Primul rod (simbolic, nu?), în revista liceului din Tg. Frumos – „Miorita”, revista care a luat primiul întîi pe tara la revistele sapirografiate si care s-a bucurat de un comentariu în „România literara”, comentariu facut de poeta Nina Casian, cea care, printre altele, a remarcat si poezioara mea. Pluteam cînd am citit. Mergeam, prin oras cu capul în jos calcînd cu talpile pe cer. Ce sa-i faci, naivitati de adolescent.

Cine te-a debutat, în ce împrejurari, care ti-au fost primii pasi în jungla literara?

Despre debut am facut deja cîteva comentarii, dar adevaratul debut, desi pîna atunci publicasem în cîteva reviste literare, s-a facut în 1974 în revista „Familia”, prezentat, cu mare generozitate de admirabilul poet si critic literar St.Aug. Doinas, cel caruia i-am purtat si îi port o pretuire si un respect cu totul aparte.

Tot în 1974 poeta Constanta Buzea ma prezinta în revista „Amfiteatru”. Se pare ca asa s-au deschis portile spre literatura, credeam eu. Sfînta naivitate!

În „jungla literara”, asa cum inspirat spui, înaintezi mai greu decît un fachir pe un strat de cuie. Cu cît te afunzi mai mult cu atît trebuie sa fii mai atent. Piratii cu sisurile în dinti, cu otrava în penita sînt gata sa te jertfeasca pe altarul înocentei. Îti zîmbesc, te lauda în fata, apoi, brusc, otrava curge valuri-valuri. Cei slabi, nebatuciti de asemenea practici sucomba. Spre disperarea lor eu am rezistat. Chiar daca le-am simtit rautatea, parsivenia, necinstea, toate în numele intransigentei si a credintei ca ceea ce spun ei este absolutul, nu m-am lasat învins. Au fost vremuri grele si înainte de '89, dar si mai grele dupa. Lipsa de caracter, falsitatea, intoleranta în numele artei pure (sic!) au pus în circulatie oameni, ma rog, scriitori, cu un chip schimonosit, încercînd sa-si ascunda trecutul, mai cunoscut sau mai putin cunoscut, dupa o masca, acoperind astfel realitatea, mizînd pe lipsa noastra de memorie sau pe bunul simt al cititorului.

Dar, de fapt, numai naivii, asa ca mine, cred în prietenie, camaraderie neinteresata, respect si credinta. În literatura si, mai ales, în acest hatis contemporan, lucrurile stau cu totul altfel. Poate ca fiecare perioada si-a avut calaii si victimele sale. Dar ar trebui sa ne preocupe daca nu cumva victimele au ramas ca valori, iar calaii doar cu pecetea de calai. Este de fapt replica timpului ce trece peste noi.

 

Multi dintre anticomunistii de azi puneau atunci

conditia esentiala pentru a fi publicat:

o poezie, doua cu partidul sau dedicata tovarasului

 

Ce te-a motivat cînd ai scris prima poema dedicata partidului si conducatorului? Cum de nu le-ai adunat într-un volum, dupa moda vremii? Nareaza despre cum erai solicitat sa livrezi astfel de texte la diverse publicatii.

Sigur, dupa aproape 16 ani de la Revolutia din '89 pot vedea lucrurile mult mai limpede, despre cum am scris prima poezie dedicata partidului si conducatorului. Motivatii sînt sau se pot gasi cîte dorim, dar adevarul este unul singur. În perioada anilor 1973-1989 era foarte greu sa publici în reviste. Multi dintre anticomunistii de azi puneau atunci conditia esentiala pentru a fi publicat: o poezie, doua cu partidul sau dedicata tovarasului. Din spatele sau din fata unei table de sah, sagalnic te îndemnau adesea, te ademeneau sa scrii o poezie unui eveniment „neaparat istoric”, ca apoi sa poti publica un grupaj. Poezia solicitata aparea iar grupajul astepta un moment prielnic. Acel moment sosea foarte greu.

Sigur, principalul vinovat sînt eu. Din ce cauza totusi? Poate ca din dorinta de a publica dînd astfel o sansa celorlalte poezii pe care le aveam în sertare, poate pentru faptul ca nefiind membru de partid (dar acesta nu este neaparat un merit), pentru a-mi pastra serviciul la Casa de Cultura a Studentilor – simteam o oarecare amenintare –, poate dintr-o lehamite, poate din nepriceperea în detaliu a fenomenului, poate, poate, poate…

Am scris si versuri care nu erau chiar pe placul autoritatilor, care, culmea, au si fost publicate: „Frate, frate de departe/ Stii ce apa ne desparte” ( Fratelui meu ). Sau: „Cine-ncape între rafturi de nu poate sa respire/ De nu poate sa vorbeasca azi asa cum ar fi vrut/ Eminescu. Cine-ncearca sa se mire/ Si ne da un Eminescu ce în rafturi n-a-ncaput?”. Sau: „Între doua anonime clare/ Scrise-n limba blîndului abecedar/ Unul fara nici o pata în dosare/ Ma citeaza ca-i ceva neclar”. Unele au aparut în „Convorbiri literare” datorita regretatului poet Corneliu Sturzu, altele în S.L.A.S.T., gratie lui Ion Cristoiu.

Dupa 1981 am publicat tot mai rar poezii pe aceasta tema, dar insistentele unor scriitori, redactori la „Cronica”, „Convorbiri literare”, „România literara”, „Scînteia”, Scînteia tineretului”, „S.L.A.S.T.” ma mai faceau sa public. Ajunsesem la o mare lehamite. N-as da nume pentru ca pe multi din ei îi consideram prieteni si altii, din cei care mai traiesc, îmi sînt mai mult sau mai putin prieteni. Nu-i numesc eu pentru ca ei se stiu mai bine, chiar daca astazi unii se bat cu pumnul în piept ca au vrut sa demoleze comunismul din interior, blindati de numeroase ordine si medalii, diplome de scoli de partid, de reciclari si de buni propagandisti la locul de munca. Dar bunul nostru simt îi lasa în pace, dar la o adica…! Stim si noi realitatea. Ale cui fiice sau nepoate erau sotiile lor, ce sefi la sindicate, la cultura sau la partid erau fratii si verisorii lor, ai cui gineri erau? Sa nu uite ca si somnul neadevarului poate naste monstri.

Acele poeme nu le-am adunat în carti pentru simplul motiv ca eu am scris si scriu carti de poezie si nu culegeri de poezii. Fiecare carte a mea are o anume tema, un anumit ritual, fiecare poem se poate citi si independent dar face parte intrinseca din acel tot. Nu stiu daca e bine sau e rau dar acesta este modul meu de a concepe o carte. Acele poezii erau ca niste obligatii fata de revistele care ma solicitau si le-am tratat ca atare. Sigur ca as fi putut sa scriu si sa public zeci de carti cu astfel de versuri si sînt convins ca nimeni n-ar fi spus ca nu ma publica. Nu cred ca existau directori de edituri atît de curajosi încît sa-mi refuze o astfel de carte. Si, la urma urmei, aproape ca îmi pare rau ca n-am facut-o. Reprosurile si persecutia ar fi fost aceleasi sau poate mai mici, pentru ca as fi avut altfel de statut. N-as mai fi fost o eterna tînara promisiune, cum as fi ramas si azi, daca nu venea Revolutia din '89, de altfel ca multi dintre colegii nostri de generatie.

Privind din actuala perspectiva, cum îti comentezi textele „adecvate” din anii comunismului? Astazi te simti persecutat pentru acele poeme?

Desigur astazi am o cu totul alta viziune asupra acelor texte cum le spui „adecvate”. Multi dintre scriitorii acelor vremuri scriau articole de fond, pagini întregi de reportaje de pe santierele patriei dar, cu gratie si inocenta se ascundeau în umbra unui pseudonim sau pur si simplu a anonimatului sperînd ca astfel sînt mult mai morali decît cel care avea, totusi, curajul de a semna cu numele real. Acele texte au fost si au ramas ca un „accident” în biografia mea.

Daca mai sînt persecutat pentru acele poeme? La aceasta întrebare se cuvine un raspuns mai nuantat. Cumva am si început sa raspund mai sus dar…

Si înainte de '89 si dupa am publicat carti destul de multe, dar asa cum am mentionat în nici una nu am inclus vreun text dedicat tovarasului sau partidului. De ce? Las cititorului adevarat, cel pentru care noi trudim, sa aprecieze.

Cu siguranta ca m-am simtit si ma simt persecutat. Plecarea mea de la Asociatia Scriitorilor din Iasi la cea de la Bacau se datoreaza si acestui mod cu totul agreabil de comportare al unor confrati. De cel putin doua ori mi s-a refuzat premiul Asociatiei Scriitorilor, o data în 1997 pentru volumul Îngîndurat ca muntele de sare , Editura Helicon, Timisoara si alta data, în 2002, pentru volumul Muzeu de sate , publicat la Junimea din Iasi, pe motivul marturisit, cu multa candoare, cum ca am bube în cap, de parca s-ar fi premiat trecutul meu, viata mea, si nu niste carti.

Au fost multe gesturi de ostilitate din partea unor fosti prieteni, carora eu le-am acordat din timpul meu, gesturi care m-au durut. Poate ca nu gestul lor m-a durut mai mult, ci faptul ca am investit timp si sentimente fata de ei. Am fost, din punctul acesta de vedere, si chiar sînt, un risipitor. Cred, asa cum spuneam, în vocatia prieteniei. De, ce sa-i faci, nimeni nu este perfect. Si apoi mai stiu un lucru: nici o fapta buna nu ramîne nepedepsita. Si cel caruia i-ai facut un bine se straduieste sa-ti faca un rau mult mai mare. Caractere, caractere, caractere…

Cum ai ajuns sa lucrezi la Casa de Cultura a Studentilor?

Simplu. Plecînd bibliotecara de la C.C.S. Iasi în strainatate si eu fiind absolvent al Scolii de biblioteconomie, am fost angajat aici, întîi pe durata determinata, apoi definitiv, din 4 aprilie 1974. Iata ca încet, încet au trecut mai mult de 31 de ani de cînd sînt în aceeasi institutie. Aceasta înseamna ceva? Cine stie? Poate.

 

Multora li se pare o grea corvoada

sa-i citeasca pe cei pe care-i comenteaza

 

Cum apreciezi peisajul si atmosfera literara de pe malul amarîtului Bahlui?

La aceasta întrebare atît de tepoasa as putea sa dau doua raspunsuri. Si chiar asa am sa si fac. a) (raspunsul fariseu, necinstit) Este o atmosfera minunata, de prietenie si buna întelegere între colegi, stiind fiecare ca în literatura ramîi prin ceea ce publici, ca este loc pentru toata lumea si nu-i un numar limitat de locuri în Istoria literaturii si b. (adevaratul raspuns) Simt o mare lehamite de gaosenia si rapacitatea unor asa-zisi colegi, ahtiati dupa functii, dupa onoruri, dupa favoruri si bagari în seama. Nu stiu sa pretuiasca nimic si pe nimeni, cel mai adesea nu se pretuiesc nici pe ei însisi. Sigur ca nu trebuie sa fie o armonie ca în rai, dar respect fata de cel de lînga tine trebuie sa fie!

Deseori esti citat, comentat, insultat si uneori chiar si laudat, dar fara sa fii citit. Multora li se pare o grea corvoada sa-i citeasca pe cei pe care-i comenteaza.

De mai bine de doi ani comentez, lunar, cîte zece carti ale confratilor. Nu am scris niciodata despre o carte fara sa o citesc si, nici atunci cînd am scrisnu am cautat paiul din ochiul altuia. Dar acest obicei nu se poarta chiar la toate casele.

Ce te-a determinat sa te transferi la Filiala Bacau a U.S.R.?

Exact atmosfera „cordiala” de la Iasi m-a facut sa plec, ce-i drept, cu mare tristete, la Bacau sau daca nu era filiala acolo, oriunde altundeva. Este trist sa constati cît adevar spun vorbele: „nimeni nu este profet în satul lui”.

Cum ti se pare dosariada colaborarii cu Securitatea care bîntuie de cîteva luni filiala ieseana a U.S.R.?

Exista în popor o vorba pe care nu o voi reproduce decît partial: se iese cu jalba în protap si, tipînd, se arata cu degetul spre ceilalti sau, si mai plastic, hotul este primul care striga „hotii””. Cei care au condus România în ultimii 15-16 ani au facut o mare greseala si anume aceea ca nu au prezentat, cinstit, rolul si preocuparile fiecaruia în legatura cu fosta securitate. S-a lasat libera posibilitatea ca fiecare sa învinovateasca pe fiecare facînd, asa cum spuneam si mai sus, ca victima sa se simta vinovata ca tortionarul nu a fost suficient de dur, ca a avut ezitari sau remuscari uneori. România a suferit si înca mai sufera de pe urma ranilor morale pe care le duce, ca pe o pedeapsa, prin serpuitoarea istorie a ultimilor ani. Oamenii care au suferit sau care nu au avut nici o implicare au fost aratati cu degetul si adesea culpabilizati de insi cleiosi care îsi transforma propriile frisoane în virtuti. Cu siguranta ca adevarul va iesi la suprafata, dar pîna atunci ramîn sechele, timp pierdut si uneori chiar victime. E trist sa traim într-o tara a tuturor posibilitatilor în care cinicii devin adesea mieii blînzi.

Dar fiecare întrebare de-a dumitale, draga prietene, ar însemna, de fapt, o întreaga, trista, carte. Ar însemna sa spunem mult prea multe adevaruri care dor cel mai adesea. Sa lasam lucrurile sa-si traiasca somnul si uitarea sa le acopere.

Au scris despre tine diversi critici. Care te-a citit si descifrat cel mai temeinic?

Fiecare dintre criticii care au scris despre mine au subliniat o anume latura a modului meu de a scrie, de a gîndi poezia sau proza. Poate ca cel mai bine m-a intuit, totusi, Adrian Dinu Rachieru, pe care, alaturi de Theodor Codreanu, îl consider cel mai bun prieten al meu. Un om de o mare moralitate si un critic si un prozator de mare rafinament intelectual. Ma bucur ca am asemenea prieteni. Semn ca ma pot mîndri ca le sînt apropiat. Au mai fost critici literari care au scris cu seriozitate despre cartile mele, dar nu-i voi cita aici.

Cînd ai fost vizitat în premiera de muza prozei? Nu se cearta, nu-i geloasa regina poeziei pe noua curtezana?

Scriu proza de foarte mult timp. Primul roman, Iadul de lux , publicat în 2004, l-am terminat în 1978, al doilea, Suburbii municipale , în curs de aparitie, l-am terminat în 1984. Nu le-am publicat atunci nu din cauza cenzurii, ci pur si simplu pentru ca nu le-am dactilografiat. Acum lucrez la un nou roman cu un titlu înca nefixat. Am scris si teatru scurt ( Balanta rabdarii si Precum canarii în colivii , care se odihnesc în manuscrise alaturi de cele 9 volume de poezie si unul de note critice).

Muza poeziei este muza suverana pentru ca si proza mea este poematica, asa încît coabiteaza minunat.

 

Mereu trebuie sa fii la vîrsta cînd treci în revista faptele tale

 

Esti la vîrsta cînd o trecere în revista a faptelor tale te îndreptatesc la o concluzie. Te-am solicita sa ne-o împartasesti si noua.

Mereu trebuie sa fii la vîrsta cînd treci în revista faptele tale, bune si/ sau rele. Daca în grupa celor bune se aduna mai multe, poti sa încerci sa fii linistit, dar daca este invers e grav. Avînd si cultivînd spiritul de prietenie, dupa atîtia ani de viata, nu pot întelege ura, ranchiuna, rautatea, nedreptatile de orice fel, care nu înnobileaza un semen al nostru si, mai ales, nu-i fac opera (atîta cîta este) nici mai valoroasa, nici mai de durata, nu-i dau alt statut, mai ales daca vrea, ca prin opera sa, sa modeleze suflete si spirite umane, sa le înnobileze. Este un mod învechit de a gîndi despre arta? Poate. Dar daca ar fi altfel nu mai vad rostul artistului în aceasta lume si asa extrem de violenta. Cert este ca am un mod vetust de a vedea lumea. Dar ce sa-i faci? Cred ca acesta este rostul nostru si nu pot fi deturnat de la aceste principii.

Acum, la 55 de ani, prilej de a-ti dori si ura inspiratie, sanatate si împliniri, care îti sînt proiectele si în ce stadiu?

Draga prietene Cassian, cît de repede trece timpul pe lînga noi. Cum, au trecut deja 55 de ani? Nici nu mi-am dat seama ca aceasta s-a întîmplat chiar si cu mine! Port copilaria si întîmplarile din acea perioada în suflet cu atîta avaritie ca nici nu realizez ca cel din oglinda sînt chiar eu.

Proiecte? Multe. Manuscrise gata finisate stau în sertar desi nu sufar de sertarita. Aceasta s-a întîmplat altora, care îsi tot cauta cartile nepublicate risipite prin sertare, de aproape 16 ani si nu le gasesc. Am scris mult, am aproape 600 de sonete nepublicate, doua romane, 9 volume de poezii, doua piese de teatru, un jurnal (pe care, cu siguranta, nu-l voi publica), o carte de memorii (iata ca am ajuns si aici) despre oameni pe care i-am cunoscut si care, din nefericire, au trecut pe un alt tarîm. Proiecte cu duiumul, timp nu prea mai este. Am ajuns sa nu mai am curajul sa ma mai cert cu cineva pentru ca nu prea mai este timp de împacare.

Îmi doresc sanatate pentru ca îmi este frica de medici. Inspiratie? O, muza, ce imprevizibila esti!

Tema acestui numar este Poezie si clipa . Cîteva cuvinte despre acest subiect.

Cred ca intentionat ai ales ca aceasta întrebare sa fie cu numarul 13. Fiind extrem de superstitios, aproape ca nici nu as raspunde la ea, dar…

Mereu traim în preajma clipei pentru ca asa cum spunea prozatorul Valentin Rasputin: „Traieste si ia aminte” este întreaga epopee umana. Sub zodia clipei ne construim întregul viitor încercînd sa ne despartim frumos de trecut. Ar trebui sa clamam mereu eternitatea clipei. Si revista „Poezia” o face cu succes, în primul rînd datorita tie, draga poete. Ai reusit sa faci si prin revista „Poezia” sa devina eternitate fiecare clipa.

Cîteva opinii despre revista Poezia .

Este una dintre putinele reviste, daca nu chiar singura, de poezie din România care îsi propune si realizeaza cu succes sa sustina si partea teoretica a actului creator.

De asemenea este revista cu care îmi place sa colaborez. Are o tinuta grafica demna de invidiat si un continut generos. Fiecare împatimit de poezie, si nu numai, ar trebui sa o rasfoiasca. Ar avea multe de învatat.

Considerînd ca am vorbit mult prea mult despre mine închei multumindu-ti si sperînd ca vom putea colabora si dupa acest interviu, pentru ca stiu sa pretuiesc si clipa, dar si prietenia.

 

Interviu realizat de Cassian Maria SPIRIDON