MUNTELE CARMEL

 Ruperea asta de diguri, repetitiile, incursiunile în trecut doar ca să te mentii tînăr.
Curgerea în sus… ca în jos e prea naturală. Visez uneori cu ochii deschisi despre împărătiile spectrale străjuite de mesteceni.
Noroc că realitatea e prea terestră.
Am urcat pe Muntele Carmel, pe coclauri pe lîngă Universitate. Bine-nteles că, pe clădire e o antenă, e punctul cel mai înalt. Jos  undeva în semiprăpastie   pădurile sînt arse… arse, de după ultimul incendiu. Nu stiu dacă a fost pus, dar tare greu se mai reface pădurea!
Am  pipăit fiecare rămurică să caut putină verdeată, cîtiva muguri în locurile alea atît de fără viată…
În fiecare zi îmi promit să-mi sterg din amintire unele lucruri. Să renasc din nou din cenusă! Dacă n-ar fi omu'  să ardă, să sufoce, să se dea în spectacol, să urască, să distrugă… cred că pădurea ar reveni la viată mult mai repede!