Luciano MAIA
S-a născut la 7 ianuarie 1949 în Limoeiro do Norte, Ceará, Brazilia.
Este profesor de Istoria Artei la Universitatea din Fortaleza – UNIFOR, poet,
prozator, si traducător. A publicat peste cinsprezece volume de poezie si
proză: Jaguaribe-Memória das Águas (prima editie: 1982; a sasea
editie: 2002), Um Canto Tempestado (1982), Neruda-Canto Memorial (1983; 2000),
Sol de Espavento (1984), Seara (1986; 1994), Estoril (1986; 1995), Nau Capitînia
(1987; 2000), Adjutório (1989), Os Quatro Naipes (1989), Almanaque
Neolatino. (1990; 2002), Praia Formosa. Fortaleza (1992), As Tetas da Loba
(1995), Ritmos (1996), Rostro Hermoso (1997), Vitral com Pássaros
(Premiul Osmundo Pontes, 2001; 2002). Poemele sale sînt prezente în
unsprezece antologii publicate atît în Brazilia cît
si în alte tări, dintre care mentionăm Poemele Latinitătii, apărută
la Craiova în 2004 (traducerea în română de Dana-Marina
Dumitriu). Manifestînd „o atractie nestăvilită pentru tema latinitătii”,
latinitatea fiind pentru Luciano Maia „o mostenire încîntătoare”,
„un impuls, o pasiune, o certitudine, un legămînt”, a publicat mai
multe traduceri din limba română, printre care amintim: Mestre Manole
(1989; 1994; 2000), Vésper, de Mihai Eminescu (1989; 1994), Mioritza
(1995; 2000), Dois Poetas do Espaço Miorítico: Mihai Eminescu
e Lucian Blaga (1998). Membru al Academiei de Litere din Ceará, Consul
onorific al României în Brazilia, Luciano Maia a primit în
anul 2000 Medalia Comemorativă „150 de ani de la nasterea lui Mihai
Eminescu” si a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de
Comandor, în semn de apreciere pentru contributia personală avută la
promovarea literaturii române în lume.
Poeme din Buenos Aires
Prietenului meu Raúl Lavalle
LA COLTUL STRĂZII VIAMONTE
Mă întorc din trecut si astăzi
Văd un cîntăret la acordeon.
Ar putea să se numească Evaristo
Sau se va numi Carriego.
Trei milongas caprifoi
Răsună în amiaza singuratecă.
Priveste pe strada Viamonte
Si deja dispare
În multime, unde
Umbra sa aproape stranie
Se roteste peste caldarîmul
Din această sîmbătă de ianuarie.
AMINTIRE
Am o inimă ajunsă dintr-un ieri
Ce aduce în mîini urme
Încrustate în pulberea copilăriei tîrzii.
Ochi cenusii ai amiezelor
Lipsite de dimineti.
Sprîncene aplecate în timp,
Amintirile nu o lasă să doarmă
Pe această inimă cîntînd încă,
Dar pe care o obosesc, de multe ce sînt.
ÎNCEPUT
Unde începe orasul acesta?
Din care urme ale trecutului?
Urmează să se deschidă zilele?
Ne întoarce la ritul care nu moare
Dacă nu la vitraliile fără balcon
care se pretind imune la trecut.
Bună, zi bună,
Permite-mi, orasule, să te cunosc
fără să te fi părăsit, nu, niciodată.
Pe străzile tale sub lună
Pe care în zilele de altă dată,
Ocoleam prin Callao,
Aud ecourile
Defilînd dinspre San Telmo, alergînd,
Prin culoarele de la Coloane în La Boca,
Mergînd prin fînete de trifoi invizibile,
Pe Podul Alsina plîngîndu-l pe Discepolín.
DANSEAZĂ CU MINE
Dulce amintire în această
Zi înfrîntă mirosind a caprifoi
De periferie.
Clipă descompusă în cealaltă
Fată a medaliei uitării.
(Borges, ce este uitarea?)
Poate într-un ungher al visului meu
Era întîlnirea infinită a trecutului – împletitură
A acestor ore dedicate iubirii tale.
Aici începi, orasule, în minunea
Timpului fără ceas al ferestrelor tale.
Aici continui, Buenos Aires, în bătaia
Inimilor în ritm de tangou, din orice parte a ta:
Sosiri, în timp ce alte sosiri pregătesc
Pasul timpului tău dincolo
De timp.
ZBOR
Zboară pe strada de odinioară
Un gînd matinal.
Eu nu devin un vîrstnic
Nici nu mă întorc în copilărie:
Sînt cel de altă dată,
Cu iubirea aproape,
Visînd stele alături
De suferinte grele.
Vreau ca pe cele mai întunecate
Zile să le luminez.
Lumina se roteste si aminteste
Strada albastră si înclinată
Vîntul acesta de frunze uscate
Care îmi înaripează sufletul
Poate din cauza asta, sau fără motiv,
Este ca si cum as asculta din nou
Acel cîntec ce este o rugăminte
Din motivatii arzătoare.
Se întoarce timpul la cîntece.
Mă luminez, mă întorc si îmi amintesc.
Prezentare si traduceri de Elena Liliana POPESCU
