ARTE POETICE LA ROMÂNI (X)
 
 
  POEZIA SIMBOLISTÃ XXIII



 
 
 

                                                                                           E. LOVINESCU (1881-1943)


 
 

1. Concluzii cu raportare la simbolism.
2. Cauzele rezistentei întregii critice traditionaliste fatã de simbolism.
3. Ostilitatea a fost, dealtfel, reciprocã.

1. Literatura epocei noastre de renastere poate fi, asadar, o creatiune a romantismului francez sub toate formele, de la simpla traducere, si trecînd prin imitatie servilã, la împrumutul de imagini, de versuri, de tehnicã, de ritm, pînã la atitudine sentimentalã, melancolie, pesimism, exaltarea trecutului, de la influente directe, deci, pînã la influente cu totul indirecte care atmosferizeazã o literaturã întreagã; putem, asadar, gãsi în Sburãtorul lui Eliade, în Pãstorul întristat a lui Cîrlova, în Viata la tarã a lui Depãrãteanu, în Dan cãpitan de plai, în Penes Curcanul, în Dumbrava rosie si Grui Sînger ale lui Alecsandri, adicã într-o poezie cu aparente de profundã originalitate si cu caractere specifice, în poeziile lui Eminescu chiar, influente evidente de toate speciile, fãrã ca aceastã literaturã sã fi fost scoasã din cadrele originalitãtii cum e scoasã, de obicei, literatura simbolistã. Studiul originilor acestei literaturi nu s-a fãcut pînã acum; cînd se va face, însã, nu va aduce concluzii atît de zdrobitoare ca studiul originelor romantismului românesc. Simbolismul român este produsul sincronic al unei atitudini literare rãspîndite prin contagiune, cum se rãspîndesc toate atitudinile si toate scolile literare; el pleacã, deci, de la o ideologie generalã si se traduce printr-o serie de procedee tehnice ce se pot împrumuta si pot fecunda arta fiecãrui popor; la atît se reduce caracterul de imitatie a simbolismului; el e departe de a trece în domeniul amãnuntelor, cum trecuse literatura romanticã, si, din pricina dezvoltãrii unei constiinti literare mult mai severe, nici nu putea trece: ceea ce fãceau Eliade, Negruzzi sau Alecsandri nu se mai poate face azi, cînd conceptia proprietãtii intelectuale este mult mai organizatã. Cu toate cã d. Ibrãileanu sustine cã progresul literaturii este conditionat tocmai de eliberarea ei de sub influentele strãine si cã de la Eminescu încoace problema originalitãtii se prezintã sub alte aspecte decît în epoca renasterii noastre literare1 , noi sîntem de altã pãrere: dacã fenomenul existentei unei poezii populare sau fenomenul Creangã mai erau posibile în veacul trecut, într-o perioadã de formatie si de viatã încã patriarhalã, ele nu mai sînt cu putintã într-o epocã de interpenetratie culturalã din ce în ce mai accentuatã: desi, potrivit timpului, nu mai ia forma împrumutului nemãrturisit, imitatia este însã mult mai intensã, mult mai multiplã si mai fecundã astãzi, cînd existã o solidaritate literarã si intelectualã si cînd aproape nu e scriitor care sã mai poatã crea în cadre proprii, întrucît în el se încruciseazã si, de are talent, se personalizeazã toate curentele ideologice ale momentului. Privit ca tipul scriitorului original, dupã ce a fost influentat de Gogol si Sienkiewicz în romanul istoric si de Maupassant în nuvele si succesiv de romantism si de naturalism, sub raportul cadrelor generale, însusi d. Sadoveanu n-a mai putut iesi din monotonia repetãrii decît atunci cînd, în Oameni din lunã, pe vechea temã sãmãnãtoristã a inadaptabilitãtii, s-a altoit si influenta lui Anatol France. Ceea ce se aplicã altor curente se aplicã si simbolismului: rãspîndirea sensibilitãtii lui era si fireascã si fatalã; imitatia în sine nu se putea prezenta nici mai bine, nici mai rãu decît la alte curente; în orice caz, ea trebuia studiatã la fiecare scriitor în parte si rezolvatã prin prezenta sau lipsa talentului; ea nu poate constitui o învinuire principalã, pe care, totusi, cea mai mare parte din criticã i-a adus-o în mod consecvent.
2. Nu putem trece mai departe, fãrã a cerceta si pricinile acestei atitudini dusmãnoase fatã de simbolism. Exercitîndu-se la începuturile literaturii noastre într-o epocã lipsitã de criticã, influenta romanticã a devenit un obiect de studii stiintifice, care, ca orice fenomen consumat, nu mai putea trezi resentimente; exercitîndu-se sub ochii nostri, influenta poeziei simboliste s-a lovit de puterea de rezistentã nu numai a unei inertii firesti, dar chiar si a unei critici metodice; pe cînd la 1830 aveam o literaturã fãrã trecut, critica se putea ridica acuma în numele unei „traditii literare” cãlcate de noile curente: lipsiti de principiul activ al creatiunii prin diferentiere, legati indisolubil prin culturã de toate fenomenele trecutului, criticii reprezintã în mod firesc un element de reactiune. Miscarea simbolistã n-a avut, apoi, caracterul de universalitate al miscãrii romantice; de esentã pur esteticã, fãrã contingente cu nationalismul, fãrã o atitudine fatã de viatã, ea n-a putut avea nicãieri o influentã pe suprafete mari: prin disocierea esteticului de etic si etnic era fatal sã întîmpine o rezistentã si mai înversunatã din partea sãmãnãtorismului si a poporanismului altoite pe aceastã confuzie. Simbolismul, în al treilea rînd, nu ne-a venit cu prestigiul unei miscãri consolidate; înainte de a i se fi recunoscut însemnãtatea revolutiei sale, el a întîmpinat si în Franta împotrivirea criticei traditionaliste. Privit si acolo ca o formã a „decadentei”, era si mai firesc sã fie combãtut la noi. [...]
3. Lipsa de receptivitate esteticã a întregii critice traditionaliste fatã de literatura modernistã nu trebuie, însã, privitã ca un fenomen unilateral: prin reactiune, si critica modernistã s-a arãtat tot atît de putin receptivã fatã de literatura traditionalistã. În afarã de orice consideratie de valoare esteticã, singura valabilã , arta a fost privitã prin formula materialului si a tehnicei întrebuintate; d. Densusianu, de pildã, a combãtut, dupã cum vom vedea2 , literatura sãmãnãtoristã cu aceeasi îndîrjire cu care d. Iorga combãtea simbolismul; amîndoi n-au vãzut arta decît în functiunea unei formule militante. ªi cînd conducãtorii au avut o astfel de atitudine intransigentã, e lesne de închipuit atitudinea micelor reviste de frondã: cu psihologia minoritãtilor ce se apãrã prin solidaritate agresivã, Insula, Revista celorlalti, Farul etc., au cultivat nu numai ininteligenta literarã, ci si o violentã sistematicã si inutilã prin exces; de nu intra în formula simbolistã, orice operã de artã era privitã, indistinct, ca fãrã nici o valoare; opere si scriitori au fost, asadar, cufundati într-un oprobiu egal. Aceastã atitudine agresivã, explicabilã în faza inferioritãtii de situatie a modernismului, se continuã si pînã azi, cînd nu are altã ratiune psihologicã decît lipsa de receptivitate. [...]
 
 

Note:
1 Viata româneascã, XVII, 1925, nr.2, p.272.
2 În Evolutia criticii literare.


Home