Elena Liliana POPESCU
Ce poate sa-nsemne pustiul acela
pe care doar lacrimile-l uda fara ragaz,
facîndu-l din ce în ce mai arid?
Ce poate sa-nsemne adîncul acela
pe care te încapatînezi sa-l atingi,
cînd toate sperantele au murit?
Ce poate sa-nsemne tristetea aceea
pe care o porti cu tine în noaptea
care crezi ca nu se mai sfîrseste?
Privirea patrunde în marmura pura
Ce-si cînta iubirea cea fara de seaman
Si-n vesnica ei resemnare, îndura
Întreaga durere ce Lumii e leagan.
Si Spatiul se strînge si Timpul dispare,
Doar marmura plînge-n tacere...
Natura e muta. E doar disperare
Cînd moartea tributul de viata si-l cere.
Pierduta-i acum omenirea întreaga
Prin vina imensa si coplesitoare
Si însasi Fecioara Maria se roaga
Doar pentru a noastra Iertare.
Si Cerul se-ndura si Gratia vine
Doar marmura pura e vie.
Eterna icoana, sculptata de Tine,
Ramîne a Milei divine solie.
Stiu ca doar prin tacere
poti exprima adevarul.
Si mai stiu ca doar murind
traiesti cu-adevarat.
Stiu ca doar prin durere
învingi suferinta.
Si mai stiu ca doar pierzînd
ramîi învingator.
Stiu ca doar prin iubire
probezi existenta.
Si mai stiu ca doar fiind
devii liber.
De cîte ori în viata noastra
murim
fara sa stim macar,
doar pentru a ne naste iara
Dar cîte clipe-nseamna viata
si cîte moartea o masoara?…
Un suflet închis într-un trup trecator
se zbate-ntre viata si moarte.
El stie ca-i doar pelerin calator
dar trupul vrea înca sa-l poarte.
Fugare clipe de luciditate
învie imagini trecute,
din lumea traita redesteptate…
Nu pare nimic sa-l ajute.
Durerea cumplita trupu-i cuprinde
nu crede mai mult sa reziste
si totusi, de viata nu se desprinde:
el nu vrea sa nu mai existe!..
Din cîte-ar fi vrut cîndva sa-mplineasca,
în timpul ce-n goana trecuse
dar fara nimic sa îi aminteasca,
atîtea sperante apuse…
E greu pentru el s-accepte sentinta.
Mai poate ceva sa îndrepte
pe patul în care doar suferinta
parea rabdatoare s-astepte?
Si totusi, el poate acum sa-nteleaga
din viata-i aproape trecuta
de care, tîrziu si tacut se dezleaga:
nicicînd Viata nu e pierduta!