Carmelia LEONTE

Să încep cu o acoladă. De când tin această rubrică am început să mă simt naufragiată pe o insulă pustie, alături de multi copii bătrâni, cu înclinatii evidente spre morbid si cruzime paroxistică. Exact ca în „Împăratul mustelor”, de Willian Golding. Trăim într-o lume în care violenta si însingurarea nu mai miră pe nimeni, cu atât mai mult cu cât această boală este contagioasă. Cum am putea să ne mirăm că tinerii se simt sufocati de izolare si de moarte? Asistăm neputinciosi la acest fenomen si chiar contribuim la augmentarea lui prin lipsa noastră de întelegere, de tolerantă, prin absenta noastră. Tinerii care trimit poezii îmi creează sentimentul că s-au pierdut într-o lume din care lipsesc adultii si nu are cine să le ofere o directie, un sens. În această situatie, rolul meu este cu atât mai ingrat. Unde să mă opresc cu severitatea necesară cultivării unor talente si cum să exprim nedureros un refuz? Este imposibil să găsesc un echilibru fără să mint, fără să trădez … un ideal poetic. Dar există atâtea idealuri poetice pe cât de multi poeti. Ultimul cuvânt îl are timpul.

Vlad Sibechi
Cred că vă prinde registrul grav mai bine decât cel ironic, derizoriu sau parodic. De fiecare dată când coborâti în derizoriu poezia… moare putin. Alteori, o duritate fortată deconcertează, ca tot ce caută să spună pe sleau prea mult, mai mult decât poate omul suporta. Văd la dumneavoastră un real talent care trebuie cultivat, cizelat. Aveti răbdare! Lucrurile bune se construiesc în timp.

Ana Ioana Cătănoiu
Poezia nu e chiar o tablă de sah! După ce ati spus „vocea tăcerii”, am stiut că va urma „gălăgia linistii”. Nu trebuie să stiu. As fi preferat să mă luati prin surprindere, să mă uimiti. Dar mai urgent decât orice este să purificati textele, să nu mai permiteti metaforelor facile să le sufoce. Aveti ceva de spus, dar gesturile prea teatrale fac să se piardă autenticitatea spunerii în însusi faptul de a spune. Gânditi-vă cât de putin ati vorbi pe o insulă pustie! Si în nici un caz nu ati folosi metafore ca „pocalul reveriei”, „copacul dorintei” sau „balanta îndoielii”. Poezia este o stare de fortă majoră, trebuie să fii atent cum vorbesti. Dacă trădezi mesajul, risti să nu mai fii salvat. Dar să lăsăm poezia să vorbească:
 „S-a izbăvit acuarela vietii/lenevită, aruncată cu vorba zdrentuită./Zorile si-au spart craniul de zarea infinitului/Frunza linistii  s-a oprit.../la ultimul capitol al trăirii idolatre./Soarele se-nchină picioarelor pietrei,/cerul tot plânge la pieptul tărânii!/Se leagănă în bătaia povestilor copacul dorintei /Strigarea transparentului ajută chemarea vidului/să urce pe treapta ascezei sufletesti./S-a oprit pe geamul lenei/venirea soptită a nervului /zdrobit de lacrima zilei./Cântarea usii izbite în van /adulmecă particula primului ceas desertat, /în sânul strengarului bob de candoare./Îmi sună credinta în mutele clopote, /de semne uitate/pe marginea vorbelor stinse,/de focul umedului repros./ Te-agăti în rândul neagătat /de agătatii uităriicu gândul la gândul pierdut/de voia ambitioasei lasităti,/cu capul plecat, cu cheia inimii lăsată pe prispă,/cu negrul în mână si albul în tine.” (Chestionar către eul versului).

Stefan Ciobanu
Scrieti o poezie matură, care dă impresia că se joacă, asa cum bufonul împăratului dă impresia că glumeste. Dar totul e foarte serios! Mă bucur si vă felicit. Un singur lucru nu înteleg: de ce mai trimiteti la „Posta redactiei”? Ati depăsit acest nivel. Acum aveti nevoie ca de aer de un grup literar, de participarea la un cenaclu, la o scoală de literatură. Si puteti face asta, de vreme ce sunteti student în Bucuresti. Eu vă recomand pentru a fi publicat în „Poezia” si vă urez mult succes!

Robert X.
Fatalitate, domnule Robert, fatalitate! Nu ati fi crezut că tot peste mine dati si aici, după ce tocmai ati scăpat din ghearele mele, la „Dacia literară”! Există un destin. Nu stiu dacă al dumneavoastră este unul poetic, dar în orice caz aveti un impuls bun: acela de a comunica. Ce păcat că poezia e mult mai mult de atât! Nu ati avut amabilitatea să transmiteti un c.v. si nici măcar numele întreg nu îl stiu, asa că îmi vine destul de greu să vorbesc cu un necunoscut. Presupunând că sunteti elev, trebuie să vă explic că expresivitatea este un suport al informatiei în comunicarea cotidiană. În poezie ea capătă o pondere foarte mare, devenind ceea ce numim subtext sau mesaj. Aici e problema dumneavoastră: trebuie să împăcati subtextul cu textul, mesajul cu suportul lui. Pare să fie mereu o discordantă peste care nu putem trece senini, desi talentul nu lipseste. Vă recomand si dumneavoastră să frecventati un cenaclu, să cultivati prietenii literare, pentru ca lucrurile să se îndrepte pe parcurs. Cred că este si o problemă de gust, care nu trebuie lăsat în stare brută.
„Prin parcuri pline de muti strigoi/Ne plimbam numitele iubiri./ Amintiri imaginate si fericite potriviri/Ne-alatura orbeste unui gregar convoi.// Din cioburi de cuvinte prefacem sensuri/Salasluite de vesele icoane,/ Caduce frunze apasam cu dureri solemne/Si atipim in pastelate ceturi.” (De dragoste).

Alina-Cristina Cata
Constat că sunteti un adevărat teoretician al poeziei si nu m-as mira ca într-o zi să îmi luati locul la „Posta redactiei”. Aveti puterea de a pune degetul pe rană, prin ceea ce teoretizati, si as retine mai curând explicatiile decât textul. Acesta din urmă, un fel de poem în proză, dar prea fortat, cu imagini vetuste, pe mine nu m-a convins. Totul mi s-a părut deja cunoscut, demonetizat. Nu si lipsit de valoare. Cred că tot ce atingeti se transformă în valoare, tocmai prin sinceritatea pe care v-o ghicesc si puterea de a admira. Sunt atât de putini oamenii care admiră! Se preferă invidia…

Lenuta Dolinschi
În caz că ati vrut să ne convingeti că aveti o cultură vastă si un vocabular ales, ati reusit! Din păcate  pentru dumneavoastră  si din fericire pentru toti ceilalti, poezia înseamnă cu totul altceva. Limbajul poetic este un limbaj „deviant” de la normele limbajului stiintific si regula lui de bază este ambiguitatea, echivocul, plurivalenta sensurilor. El nu este prin definitie afectiv, cum multi neolirici cred, dar nici nu putem însira mai multi termeni bombastici decât încap într-un manual de filozofie pentru a compune un text poetic. Când spuneti: „mă văd nedistorsionată în prevalenta revărsărilor sacre”, „umbre cromozomiale în agonie”, „în clepsidra anabasicului răspuns”, pentru a conchide că „niciodată ipseitatea nu va putea zâmbi/în tăcerea aurită a fluturilor anglo-saxoni”, eu strig: Doamne! As fi ajuns la cu totul altă concluzie!
Mai ales că oscilati între gloria desartă a savantului si tristetea fără sfârsit a unei adolescente părăsite…pentru care metafore precum „săgetile din rană”, „sufletul rătăcind în pustiu”, „aripile hazardului” nu înseamnă niciodată prea mult. Si ce final mai fericit as fi putut găsi, decât propriile dumneavoastră versuri: „elucubratiile intens reflexive/ale conjuncturalului meu/ cu pagini pseudocatharctice/ în descendentă creatoare…” (conjunctură înflorind pe marginea de argint a cărtii).