Amurgul meu rãsare din pleoape
odatã cu luceafãru-nserãrii,
încãtusat de brazde si de ape
sînt sclavul condamnat crucificãrii.
 Fii crucea mea, trupl n-o sã te doarã,
 îti este fibra cetinã si zadã,
 nu vei vedea decît cum se omoarã
 visele aburind ca o zãpadã.
Tu, crucea mea, si eu un rãstignit,
ce cuplu-a mai rãmas asa, prin ere?
Nici bîlbîitul de la Maglavit
nu a murit în lacrimi de durere
 si credinciosii, toti, l-au preaslãvit
 ca pe-un profet de os sacerdotal,
de-n tine nu vrei sã fiu tintuit
 mã rãstigniti în trupul unui cal.
(21.01.1982)
 

INSULA PASTELUI

Pe insula Pastelui sînt exilat
de-o fortã demiurgicã si oarbã,
care pe-o cruce neagrã m-a fixat
si vrea lumina-n chaos sã mi-o soarbã.

Oceanele-s albastre ca cerul dupã ploaie
si soarele mã-nghite în rugul lui imens,
ca pe un miel, lumina de piele mã despoaie
si oasele-mi aruncã în aer, fãrã sens.

Pe-nsîngerata zare nu-i, vai, nici o icoanã
desi a rugãciune nu pot sã-ngenunchez,
nu mai sînt eu, iubito, dar nu mai sînt nici ranã
va trebui-ntr-un pîntec din nou sã germinez.

Si sã m-arunc afarã cu-o fortã colosalã
capabilã sã rupã al gravitãtii soc,
spre a mã-nscrie-n legea perfect universalã
sã fiu fãcut adicã din apã si din foc.
(4.05.1984)
 

VICTIM?

Sînt victima acestui veac hirsut
care mã poartã ca un corb în ghiare,
enormii colti de fiarã m-au durut
si mai trãiesc, iubito, între fiare.

De ce tu, mama mea, nu m-ai nãscut
acum un secol, un mileniu, poate,
sã mã fi-ntors, la poarta ta, pe scut
cu oasele de ploaie sãgetate?

De-as fi stiut, as fi murit în tine,
nici o luminã nu mi-as fi dorit,
nu mai visam la zãrile senine
nici punct nu as fi fost în infinit.

Acum, îmi car, asemeni unui bou povara
acestui veac pe moarte si hirsut,
dar ce departe, mamã, este moara
în care sacul vremii s-a pierdut.
(6.05.1984)
 

îMPROPRIET?RIRE

Sã asteptãm... mormintele sînt calme
si-adie liliacul ca un vînt,
nu te ruga, nu profera sudalme,
bunica-i scursã toatã în pãmînt.
 Nici nu striga... Ei nu mai ies afarã,
 mosnegi si prunci, flãcãi si fete mari
 s-au smuls din sat în cîte-o primãvarã
 si sînt în rai cei mai vestiti plugari.
Zadarnic bate clopotul de-alarmã
si toaca-i cheamã sã se roage-n stranã,
ei mai viseazã oile la strungã
si vinuri negre ruginind în canã.
 Desi n-au bani, ei sunt prea fericiti,
 nu vor nimic si nici nu cer mereu,
 c-au fost, în fine, împroprietãriti
 definitiv, de bunul Dumnezeu.
Nu-s sigur, însã, cã le va rãmîne
bucata asta de pãmînt, pe veci,
Planeta cere apã, sare, pîine
si toate rãdãcinile sînt seci.
 De-accea, nu ne vom mira deloc
 cînd se va hotãrî într-o sedintã,
 mormintelor sã li se deie foc
 spre a se da ogoare-n folosintã.
(11.04.1984)