POEZIA ESTE PLATOSA CARE PROTEJEAZĂ FIINTA NATIONALĂ MAI BINE DECÎT OTELUL

– Dialog cu poetul Nicolae LEAHU –

4  Mai poet eram dansînd... paparuda
si îngînînd cuvintele altora

Cassian Maria Spiridon: Nicolae Leahu, ce se întîmpla cu poezia în Basarabia copilăriei tale?
Nicolae Leahu: Copilăria, din păcate, dă numai arareori, la nivelul unor fulguratii mai degrabă, dimensiunea interioară a lucrurilor; o dibuim mai tîrziu, asemeni lui Creangă, în cada nostalgiilor în care se scriu „Amintirile...”. Cînd vine si acest timp, însă, ingenuitatea privirii s-a cam tocit, e excesiv cerebrală, calculată etc. Si spun aceasta pentru că gîndesc poezia ca pe o stare naturală a fiintei... În copilărie, în general, o neglijăm cu nepăsare, iar cînd dobîndim revelatia existentei ei, constatăm că ne-a si părăsit ceva nelămurit, că ceva din noi s-a decorporalizat, s-a exteritorializat. Cînd ne spunem poeti deja, nu ne rămîne decît să recuperăm consistenta de umbră, licărul de oglindă lichidă, floarea de chiciură sau de mucigai a poeziei, a unei stări pe care n-o mai întelegem, pentru că nu mai sîntem una cu ea, una cu unitatea ei nediferentiată de efectele „cunoasterii luciferice”. Privind, prin urmare, cu detasarea acestor clipe, poezia deceniului al saptelea – si încă poezia din Basarabia! – va arăta foarte diferită de ceea ce-ar fi exprimat sensibilitatea mea de atunci. Nu mai e posibil, m-am învechit în prejudecăti si mă simt legat fedeles de conventii... Iar poezia nu stă în scrierea/transcrierea unei stări, e însăsi starea de a fi conectat la sursele magicului, ale irationalului, ale supranaturalului. Copilul vorbeste cu Dumnezeu la fel de firesc cum discută cu păpusile sau păpădiile si doar societatea, scoala îl fac să uite această limbă, care nu poate fi decît limba poeziei, pentru că e universală, tot asa procedînd si românul, si chinezul, dar si aborigenii din pădurile Amazoniei. Mai poet eram dansînd... paparuda si îngînînd cuvintele altora...
Cînd ai descoperit poezia sau, poate mai adecvat, cînd te-a descoperit poezia? Cine ti-au fost îndrumătorii?
În acceptia ei obisnuită, probabil atunci cînd m-am surprins declamînd întîia dată „Cătelus cu părul cret...”. Atunci am înteles că poezia te privilegiază cumva, te scoate la rampă, din moment ce toată lumea (ai casei, în fapt) este dispusă să te aplaude, să te „admire” sau, poate, atunci cînd am luat de pe etajera unchiului Leonid (fratele mamei, hirotonisit preot si dus de sovietici tocmai la Kuska, pentru a nu mai preoti niciodată) o carte groasă, cu doar cîteva planse color, dar cu o paginatie cu totul neobisnuită: avea cuvintele grupate în niste dreptunghiuri centrate pe mijlocul paginii. Nu stiu, din întîia carte de poezie pentru copii, împrumutată de la biblioteca publică, nu mai retin decît imaginea maronie a unei elici de helicopter, dar si îndîrjirea cuvintelor de a se lăsa citite...normal, adică cerîndu-ti să bati pasul, soldăteste, odată cu ele... Alături de profesoarele mele de română, Eufrosinia Perju si Olga Mîtă, care mi-au îndrumat lecturile în interiorul canonului scolar, mi-au fost îndrumători stejarii, salcîmii, frasinii si păduceii din pădurea copilăriei mele, dar si limbutele coteilor si pisicilor tolănindu-se la soare sau dodecafonia orătăniilor din curte. Un bun profesor de poezie mi-a fost, poate, troscotul din curtea bunicii Vera sau Evanghelia cu litere slavone pe care o citea ea duminicile si de sărbători pe pragul casei, în fata unui liliac nalt si noduros, de care atîrna, pe un cîrlig, o căldare cu apă neîncepută. Nu s-au eschivat să-mi dea lectii de poezie nici bunicii mei Vasile si Tănase, întîiul, deportat de sovietici în 1940 si dispărut fără veste pe întinderile Siberiei, iar al doilea mort, în război, în 5 mai 1945, undeva în pădurile Lituaniei. Mi-am imaginat cum mă tin pe genunchi, în fotografiile lor... Alte lectii, esentiale, as putea evoca tot din această zonă, dar cititorul asteaptă să numesc poetii de care m-am îmbolnăvit si care m-au si învătat să tin bine creionul în mînă: alături de Eminescu, în scoală, cei mai aproape mi-au fost, tînărul Nicolae Dabija (cel din „Ochiul al treilea”, mai ales) si, în studentie, Marin Sorescu. Nu uit nici de lectiile de redactare si definitivare a unui text pe care le-am luat de le Zinaida Pelin, redactorul de limba română al ziarului din Cahul, care obtinuse să fiu angajat, pentru un an (după ce nu reusisem să iau concursul de admitere la Facultatea de Jurnalistică), în calitate de corector, învătîndu-mă, în realitate, să fac muncă de colaborator literar în sectia scrisori. La facultate deja, am beneficiat de sustinerea Valentinei Enciu, coordonatoarea cenaclului literar „La steaua”, si a lingvistului Gheorghe Popa, care ne-a deschis usile către lumea literară, încurajîndu-ne să iesim din izolare si să ne arătăm la cenaclurile din Chisinău. În genere, am fost, totusi, un pui de lup, literar, rupt de haită, scriind greu si tatonînd îndelung, pentru a arunca, cel mai des, produsele mele... literare. Din păcate, în Basarabia institutia mentoratului nu functionează bine nici azi, foarte putini literati interesîndu-se constant, aplicat, cu adevărate sacrificii de timp, de ceea ce fac tinerii autori.

 

4  Poetul si bastina se locuiesc reciproc

Faptul că te-ai născut si ai trăit într-un sat din judetul Cahul ti-a favorizat sau nu făurirea propriului univers liric?
Sigur că locul în care începi să desoperi lumea este si sediul intim, profund, al imaginarului tău poetic. Diferenta fată de ceilalti o face, însă, modul în care se repercutează în sensibilitate pădurea si dealurile, văgăunile si izvoarele, dar si rostirea însăsi, dictiunea locului, i-as putea spune, care, pentru mine, conservă într-un mod aproape miraculos puritatea graiului moldav... Probabil si pentru că satul din care provin, Bădicu Moldovenesc, sat cahulean situat cam în dreptul Fălciului, la cîtiva kilometri de Prut, stă într-un fel de încercuire de vreo două secole: la est e învecinat de nemtescul Eikendorff, la sud, peste pădure, de Huluboaia, un sat cehesc, la nord de satul uncrainean Bădicu Rusesc (azi Rumeantevo, ca să se uite, probabil, pe pămînturile cărui sat au fost asezati colonistii de către tar) si, la vest, de Larga Nouă, o localitate românească avînd o importantă comunitate de bulgari. Asa si fierbem, bădicenii, ca într-un cazan multietnic. Zona ar fi fost foarte pitorească, dacă rusificarea nu făcea ravagii în rîndurile  conlucuitorilor nostri, care, suspiciosi fată de băstinasi, care îi primiseră, totusi, au adoptat ca limbă oficială limba Imperiului, un fel de recunostintă pentru că acesta îi... înzestrase cu ceea ce nu-i apartinea. Într-un asemenea context, bădicenii mei si-au pus, cel putin instinctiv problema identitătii nationale si a limbii, ca semn identitar definitoriu – prea buimăcitoare devenise străinătatea din preajmă, ca să nu strîngă rîndurile, într-o reactie compensatoare. Sînt un livresc, dar si universul acesta mirific, lutos-nisipos pe dealuri si cernoziomic pe văile sale largi, s-a strecurat, cumva, în interstitiile paginilor pe care le-am citit. Fiintă cu un fabulos metabolism, satul e în stare să digere, în răbdarea sa milenară (atît de nesuferită de către noi, nerăbdătorii ei fii bransati la accesoriile civilizatiei moderne), biblioteca lumii, adunîndu-i sensurile – să nu i le ia vîntul – în cheagul unei nobleti neostentative, cucernice chiar... Parafrazînd o vorbă veche, pe poet îl poti scoate din sat, dar nu prea poti scoate satul din el, pentru că îl poartă în gene... Poetul si bastina se locuiesc reciproc, precum niste fiinte fantastice. Este puterea si, trebuie să recunosc, slăbiciunea lor totodată. În anumite conditii, aceasta si face opera. La Eminescu, de exemplu. După ce vezi Ipotestiul, tristetea aceea curgînd ca o miere străvezie de pe pios-îngenuncheatele dealuri din împrejurimi, începi să vezi si interiorul cald, limfatic, al literelor scrise de poet. La fel e si cu Răsinarii sau Miorcanii, cu Iasiul sau Bucurestiul... Universurile imaginare tin doar dacă au rădăcini sănătoase, mustind de sevele unui loc, benefic si malefic, deopotrivă... Altfel nu scapără cremenea si nu-ti este de trebuintă nici iasca...

 

4  Singurii scriitori clasici acceptati de autoritătile comuniste ot RSSM sînt Eminescu, Creangă, Alecsandri, C. Negruzzi, Hasdeu

La ce literatură aveai acces în gimnaziu si liceu. Dar în facultate?
Unchiul Leonid, fratele mamei, spuneam, avea o mică bibliotecă în casa bunicii, să fi fost vreo sută de volume, între care erau si cîteva cărti gimnaziale din interbelic, dar si o duzină de cărti bisericesti, unele cu grafie latină, altele în vechiul alfabet slavon. Memoria retine chiar si un stră-străvechi Zodiac (fumat, cam pe-un sfert, în cine stie ce ani, de-un vecin nealfabetizat, care, cum povestea bunica, găsindu-l pe prag cînd nu era nimeni prin curte, smulsese cîteva fascicole, pentru a-si răsuci mahorka), mirosind a busuioc, a cimbru si a frunză de nuc... Le-am gustat încet, supravegheat de către bunica după mamă, care citea – cum spunea ea: „si româneste, si slavoneste, si ruseste” –  cu orice alfabet, adică, dar de scris scria (învătînd doar cîteva luni, pe la sase ani, în iarna lui 1910; în primăvara aceluiasi an, familia ei, înstărită de altfel, porni, ademenită de administratia taristă, să colonizeze... Chirghizia, o epopee care nu a durat decît un an, dar după aceasta nimeni nu si-a mai amintit de scoala ei) simultan cu toate alfabetele cunoscute. Am făcut „textologie” din clasele primare, descifrîndu-i biletelele, descîntecele sau retetele culinare, pe care, cu vremea, nici ea nu mai reusea să le descîlcească... Unde mai pui că nici eu nu făceam, la început, decît să ghicesc literele vechiului alfabet slavon.
Aveam o mică bibliotecă si acasă, cărtile de beletristică fiind cumpărate de către sora Haritina si fratele Fănel. Cînd am început să număr, am făcut primul „recensămînt”: erau 68 de cărti – uimitor, cum s-a întipărit cifra aceasta! –, cele mai multe fiind romane. „Paraclisuri”, le numea maică-mea („Îti faci lectiile sau iar citesti paraclisuri?” – mă întreba ea). Nu mi-a luat, însă, niciodată cartea din mînă, pentru a-mi da alta. O întelepciune răbdătoare, atentă, la care mă gîndesc des, pentru că sugerează ceva important despre modul cum se raportează o tărancă fată de carte, iar pe mine mă interesează ecoul didactic al acestei psihopedagogii populare.
Alte cărti le împrumutam de la biblioteca scolii (care mi-a dat, involuntar, întîia lectie de cruzime ideologică: la indicatiile partidului, biblioteca ardea, uneori, lîngă cazangeria scolii, cărtile scriitorilor evrei emigrati în Israel, într-un asemenea moment am scos din foc două cărti de Constantin Condrea si Boris Vlăstaru (autori modesti, e adevărat, dar nu fără merite), pentru ca deja student-stagiar, la Drochia, să urmăresc neputincios cum sînt arse, în spatele unei alte scoli, cărtile a 7 scriitori evrei, emigrati în Occident, în primăvara anului 1984) sau de la cea publică, unde nana Frosia, fiica nasilor mei de botez, mă lăsa duminicile, într-o singurătate stridentă, să-mi descopăr titlurile pentru următoarea săptămînă de lectură. La aceste sălasuri ale cărtii sînt conectat, emotional, si astăzi. Partea tristă era, însă, că nu puteam citi nimic din opera scriitorilor contemporani din Tară (cel mai... contemporan fiind, pentru noi, basarabenii, Mihail Sadoveanu, din care se editaseră cu chirilice Nicoară Potcoavă, Neamul Soimărestilor si Venea o moară pe Siret), despre care auzeam în emisiunile posturilor românesti de radio si televiziune. Pentru că, să vezi poznă si cu mitul acesta al codrului care-i frate cu românul... Casa părintească fiind asezată sub o geană de pădure, iar instalatia de receptie a undelor TV fiind plasată undeva dincolo de pădure, pe directia Odesei, televizorul nostru înceta să mai asculte de rusi de cînd ieseau frunzele si pînă la căderea acestora. Ca urmare, perioada cea mia lungă a anului aveam acces doar la TVR, undele căreia puteau fi receptionate si cu o furculită de aluminiu în loc de antenă.  Asa că, pînă în 1980, cînd plecam în lume, TVR mi-a fost, o vreme, si un indirect ghid de lectură într-o bibliotecă virtuală. Nici facultatea nu m-a favorizat în acest sens, singurii scriitori clasici acceptati de autoritătile comuniste ot R.S.S.M. fiind Eminescu, Creangă, Alecsandri, C. Negruzzi, Hasdeu. Despre marii scriitori interbelici si, cu atît mai mult, despre cei contemporani, la cursuri nu se permitea să se spună nici un cuvînt. Ca si cum nici nu existau, sau existau pe o... „planetă inamică”, desi din acelasi... lagăr... Astăzi, în scolile din Basarabia profesează, în majoritate, filologi cu o asemenea formatie, atunci cînd o anumită fibră n-a vibrat pînă la capăt în ritmurile redesteptării constiintei nationale si profesionale.
Pe Arghezi si Barbu i-am citit, întîi, în rusă, un coleg de-al meu, Simion Lungu, mare pasionat de teatru, avînd chiar trăsnita idee de a traduce din rusă, în lipsa originalului, O scrisoare pierdută de Caragiale (!), pentru a o monta cu o trupă studentească. Si aceasta se întîmpla prin ’82-’83, cînd, să zicem, Cenaclul de luni era aproape istorie...
Cu un fond de carte românească de circa 10000 de volume, achizitionat în anii „dezghetului” hrusciovist, Biblioteca Institutului Pedagogic „A. Russo” din Bălti era, în anii studentiei mele,  în imposibilitatea de a împrumuta cuiva o carte din acest fond fără permisiunea rectorului si a securitătii. „Tu de ce-l cauti pe naiba?” – m-a întrebat un profesor, căruia-i cerusem o scurtă recomandare pe o cerere de acest fel.
Am fost un privilegiat, totusi, unii profesori împrumutîndu-mi cărti din bibliotecile lor. Îmi amintesc de ei cu recunostintă întotdeauna cînd alunec pe culoarele bibliografice care ne-au înrudit: Ion Evtusenco, Valentina Enciu, Ilarion Matcovschi, Gheorghe Calamanciuc, Vladimir Mocanu, Maria Bragari. Ultimii doi mi-au dăruit, ca unui asistent deja, chiar niste minibiblioteci de carte românească. Era în ’85, cînd începuse perestroika. Alte cărti din literatura română clasică si contemporană mi-au parvenit dinspre Cernăuti si Odesa, Moscova, Kiev sau Barnaul, dar mai ales din librăria unui sat unguresc de lîngă Ujgorod, de unde mi le aducea, mergînd în vacante, un coleg din Transcarpatia, Vasile Bococi, supranumit Românul, pentru pronuntia lui maramureseană. Apoi am ajuns eu însumi, în Tară, să mă arunc în valurile cărtilor, încît vamesul sovietic (era în iulie ’88) de la vama Ungheni, cercetîndu-mi valizele si cerîndu-mi să semnez într-un registru („pentru că introduci o Biblie în URSS”), exclamă:”Nu tî preamo podpoliscik!” („Arăti ca un adevărat ilegalist!”). În timpul studiilor de doctorat am cărat alte valize cu cărti împrumutate sau dăruite de... Cassian Maria Spiridon, cele mai multe, de Lucian Vasiliu si Liviu Leonte, Alexandru Musina si Gheorghe Crăciun, George Vulturescu si Mariana Codrut, Nicolae Busuioc si Liviu Papuc, Gellu Dorian si Ion Bisoc (un exceptional profesor de română întîlnit la Botosani si de care mă leagă amintiri dintre cele mai frumoase), dar si de la atîtia alti prieteni fără de care n-as fi reusit să acumulez ceea ce nu poate fi consemnat în nici o bibliografie: ideea de solidaritate intelectuală. Le rămîn îndatorat.


4 cum să te împaci, ca om, cu conditia că n-ai ce scormoni nici în ideea de sens si nici în cea de finalitate ?

Ai absolvit literele la Universitatea „Alecu Russo” din Bălti unde, în prezent, esti profesor. Te simti un marginal? Crezi că literatura este posibilă si cu adevărat importantă numai la centru?
E adevărat, Baltiul ar putea fi un oras plicticos în destule privinte, mai ales atunci cînd pierzi comunicarea cu lumea, cînd nu ai unde-ti exersa spiritul critic, nici capacitatea de a face ceva... Sîntem, însă, la Bălti, un număr deja însemnat de profesori sau scriitori, avem proiecte si actiuni comune, care fortează tot mai des granitele, regîndim învătămîntul filologic, am deschis si o sectie de jurnalism, scoatem o revistă, vom lansa si un ziar, invităm oaspeti din afară, fie universitari, scriitori sau intelectuali, mergem în scoli, la colocvii si simpozioane etc.etc. Uneori chiar mi se pare că sacrificăm prea mult timp pe contul scrisului, al reflectiei, al însingurării. Cît priveste marginalitatea, ea este oriunde, si pe-o ulită sătească, străjuită de salcîmi, si pe bulevardul Stefan cel Mare, din Chisinău, dar si pe Calea Victoriei... Nu esti un marginal numai atunci cînd lumea pare sau chiar este dezinteresată de tine – pentru că lumea, oricum, mereu îsi caută de treburile ei –, ci atunci cînd tu însuti începi să o boicotezi din cine stie ce frustrări, fie pentru că esti neinteresant si, efectiv, nu propui nimic lumii. Brutăria la care mergem zilnic nu e nici centrală, nici marginală, chiar dacă se află în centru sau în suburbie: împortant este să reusim să procurăm de acolo exact ceea ce ne face să nu mergem în altă parte. Plus că telefonia fără fir si intrernetul chiar ne transformă în niste puncte ale unei retele inevaluabile sub raportul centru-periferie; acum, în această clipă, centrul lumii este Iasiul, pentru că Iasiul este cel care se interesează de mine... Ecuatia centru-periferie ilustrează, pe de o parte, naveta fiintei, glisajul ei între punctele de interes ale cotidianului... Ca să te realizezi cu adevărat, s-ar putea să ai doar o sansă din o sută. Pe asta n-as vrea s-o ratez, o dibui, o caut, renunt, o construiesc etc. E un miraj: ca si Centrul, ca si marginea. Cît priveste Centrul literar mondial, da, el este încă la Paris, si eu stiu ce am de cucerit, stînd aici, la Bălti, unde urmează să-l transplantăm. E o nebunie, dar cum să supravietuiesti fără acest combustibil al iuluziei? Putem accepta gîndul că lumea nu are nici un sens si, cu atît mai mult, nici o finalitate, dar cum să te împaci, ca om, cu conditia că n-ai ce scormoni nici în ideea de sens si nici în cea de finalitate?
A fost, este posibilă poezia într-o provincie românească marcată de amprenta ideologiei comuniste, dar, mai ales a prezentei, încă vizibilă, a ocupantului rus?
În 2004, Editura Stiinta, condusă de Gheorghe Prini si Mircea V. Ciobanu, a lansat, cum bine stim, colectia de antologii Literatura din Basarabia în secolul al XX-lea, între ai cărei coordonatori mă prenumăr. Ea cuprinde, între cele 12 volume ale sale, si o antologie de poezie reunind 65 de autori din stînga Prutului. După un an si ceva de triere, care a fost posibilă doar pentru că proiectul mă prindea cu temele făcute, am avut revelatia, închegată, că lirica ce s-a scris în Basarabia nu numai că a fost posibilă, dar are si o foarte puternică fibră mărturisitoare... Poezia reface temporalitatea si destinul basarabeanului, atît ca trăire cît si ca expresie, livrîndu-ne un document unic. Desigur, interesîndu-mă valoarea poetică, nu am exaltat, de exemplu, dimensiunea mesianică, dar o văd ca pe una ineludabilă cînd încercăm să surprindem unitatea sprituală a unui fenomen. Fiind românească prin substratul său mitic, arhetipal si tematic, poezia din Basarabia este românească si în expresie, si în limbaj, chiar dacă un anumit conservatorism o retine să fie sincronă, pe spatii largi, cu linia experimentală – singura valabilă din punct de vedere estetic – a poeziei române contemporane. Cît priveste umbra ocupantului, el anume spiritul poetic ar fi vrut să ni-l ia, pentru că poezia este platosa care protejează fiinta natională mai bine decît otelul...
Ai debutat cu Miscare browniană, în 1993, carte premiată, de altfel, de Uniunea Scriitorilor din Moldova. Carte despre care Mihai Cimpoi sustine, în Istoria... sa, că afirmă un poet de certă vocatie. Cum a fost receptat volumul? A avut ecou si pe partea aceasta de Prut?
Dacă m-a confiscat si-o... istorie, Miscare browniană îmi prilejuieste si dulci amintiri, dar si nespuse regrete... Depus la Uniunea Scriitorilor pe la începutul lui 1988, manuscrisul a ajuns carte abia peste sase ani, pentru că, tinut în sertare, l-am supus, periodic, unor revizuiri, toate reflectînd însusi procesul maturizării, expresive, a inculpatului. Structurat, în cele din urmă, în două compartimente, volumul este, în esentă, un simpatic balaur cu mai multe capete, unele tăiate, altele sîngerînde sau schilodite, după cum lucrase sabia voinicului (gata să se sperie de orice urs de plus) care eram pe atunci. Compozit, mai ales stilistic, volumul anunta un... buzdugan, care, uimitor, a lovit în plin în cîteva porti. Mi-au deschis Eugen Lungu, Em. Galaicu-Păun, Ovidiu Moceanu, Maria Sleahtitchi. Al. Tion, Mihai Cimpoi, Natalia Plăcintă s.a. Le sînt recunoscător tuturor, dar în special celor care m-au primit cu o retinere sobră: adică este, dar să mai vedem... Nimic nu e, în ordine terapeutică, mai eficient decît acest întotdeauna îndreptătit, în cazul tinerilor, „să mai vedem...”.
A venit, în 1997, Personajul din poezie (la fel, premiată de US Moldova), considerat, ca să-l cităm tot pe Mihai Cimpoi, o nouă geneză a lumii. Cum privesti aceste prime cărti la distanta temporală de peste un deceniu? Te mai reprezintă?
Personajul din poezie e deja altcumva, e un volum mult mai lucid, asumîndu-si conditia postmodernă a poeziei si a... poetului. Erotokritikon-ul, comedia Chinezul si taburetul (scrisă împreună cu Adrian Ciubotaru), dar si Cvartetul pentru o voce si toate cuvintele (un eseu dramatic realizat în colaborare cu Maria Sleahtitchi) îsi scot încă din acest volum cornitele. Ambele volume de versuri le privesc cu îngăduintă si dac-ar fi să adun o antologie nu m-as sfii să le reproduc pe un sfert sau pe jumătate, în cazul celei de-a doua. Cunoscîndu-mi, însă, năravurile, le voi rescrie neapărat, pentru că există în ele un „nu stiu ce”, care păstrează ceva pretios din licărul ingenuu al poeziei. Recuperînd emotia originară, experienta i-ar putea imprima un nou suflu, lucru posibil numai în poezie. Din 1997 am mai scris, desigur, si cred că s-ar aduna cîteva plachete, ceva s-a frînt, însă, la începutul lui 2001 în mecanismul acesta al comunicării lirice si nimic nu mă mai aprinde la gîndul că as putea edita un volum de... promisiuni  libere, albe sau versificate. Desi, la solicitarea din vara anului trecut a Editurii „Timpul”, am încropit, totusi, un volum, dacă nu voi renunta la el chiar pînă la capătul acestei fraze. Nu mai astept de la poezie să mă reprezinte, as vrea să mă identific cu ea, să devin literă. Hai c-am zis-o...
În 2000 apare Poezia generatiei ’80, probabil singura lucrare unitară de pînă acum asupra acestei generatii. Cum ai rescrie-o astăzi?
De unde stii c-as rescrie-o si pe aceasta? Si-as rescrie-o, pentru că am descoperit, între timp, si alte voci si alte texte, pe care nu atît că nu le cunosteam, cît nu le pricepusem, ca eroina eminesciană... Mai mult, sper să închei, cînd o fi, un volum dedicat optzecistilor basarabeni (Em. Galaicu-Păun, V. Gârnet, E. Cioclea s.a.), pe care încerc să-i citesc într-o manieră care să dea, în definitiv, o metodă de lectură (nu una scortoasă, rigidă, e adevărat; e vorba de o metodă de explorare a poeziei pornind de la ideea de poetică de autor). O retestare, pe o altă bază, desigur, dar si în functie de evolutia actuală a poeziei si a experientei mele de lectură ar putea fi cea dedicată marilor poeme optzeciste. Cu ea s-ar putea să închei popasul meu pe ogorul liricii generatiei ’80. Si făcînd această confesiune nu spun că sînt un critic generationist, un fanatic al ideii de generatie, pur si simplu, în cultura noastră cel mai ades lucrurile se fac asa cum cum bat... brizele, fără a da prea multe probe de fidelitate unei idei... fie ea si una utopică. Apropo, de aceea  neamul nostru nici n-a prea avut utopisti. Sau cunosti vreunul din neamul lui... Mitică? Asa că m-ar interesa amplificarea si substantializarea viziunii critice, alfel nu ar avea nici un haz, chiar de o fi fiind ea cea mai cumpănită (o spune Al. Cistelecan) dintre cărtile dedicate optzecismului poetic.
Poezia ta a căpătat, cu ultimele volume, valente ludice, nu lipsite de ironii si săgeti satirice asupra contextului socio-politic. Crezi în poezia angajată? Există cu adevărat o astfel de poezie?
Da, în Erotokritikon. Făt-Frumos, fiul pixului, vol. I (care este o carte ciudată chiar  si pentru mine si pe care am scris-o pe genunchi, în trenurile unei navete de 13 ani Drochia-Bălti, citind-o, expres, condrumetilor, unii studenti, altii tineri profesori), am si un poem de proportii intitulat Epistola sextină, rescris recent si adăugit cu un corpus de note critico-ludice, critifictionale, dacă vrei, care exprimă si o atitudine socio-politică. Am si alte texte, cele mai multe nepublicate, care au aceeasi atitudine, pe care mi-o asum, însă, cu o pronuntată prudentă. Fatalmente, ca oameni ai scrisului sîntem niste angajati, si J.-P. Sartre si R. Barthes demonstrînd cu prisosintă această vocatie a scriiturii, alta e dacă ideile politice coplesesc, dacă anihilează personalitatea creatoare. Acesta ar fi, deja, terenul minat al marxismului, al realismului socialist... Dar, cum afirmă T. S. Eliot în eseul Functia socială a poeziei, „nu are importantă dacă poetul îsi foloseste poezia pentru a apăra sau pentru a combate o anumită atitudine socială”, importantă este capacitatea ei de a supravietui „schimbărilor din mentalitatea obstească”, dar si „completei disparitii a interesului fată de ideile dezbătute cu pasiune de poet”. Eminescu, fără a teoretiza poezia angajată, ilustrează, magistral, această atitudine: în Scrisori, în Împărat si proletar, în Doina etc. E stiut, modernitatea face apologia poemului care nu are alt scop decît pe sine însusi, dar nu e mai putin adevărat nici faptul că poezia nu a fost numai asa, nu este, si nici nu va fi. Chiar dacă se spune că lumea poate trăi foarte bine si fără de poezie, poezia, totusi, nu dispare; ea se metamorfozează, îsi pune noi măsti, îsi inventează noi roluri, adaptîndu-se, se vede, unor necesităti, fie ale individului (care este, poate, însusi poetul), fie ale comunitătii, ale părtii cultivate, mai exact, a acesteia, de la ciobanul care îngînă ceva acolo, pe munte, si azi, la omul care crede sau nu că poezia poate schimba lumea... într-un fel. Rămîne de văzut, de fiecare dată, în ce fel...
Puternice tendinte sociale găsim si la romantici, si la „beatnici”, si la „poezia de stadion” a saizecistilor rusi (Evtusenko, Rojdestvenski, Voznesenski s.a.), dar si în poezia actuală americană, engleză etc. Pregătesc si eu ceva, care s-ar putea să-si adjudece eticheta de poezie socială, dar să nu ne grăbim, pentru că o poezie orientată spre prezent este pîndită mai ales de hăitasii efemeritătii, de gonasii ridicolului... Ca să nu se facă de rîs, poezia se va îngriji să fie, socialmente, baremi ca bocetul, ca descîntecul, ca un cîntec de leagăn...

4 Limbajul, traditia, arhetipurile, substratul mitologic, viziunea canonică sînt elementele care fac identitatea unei literaturi

Se poate afirma că există literaturi românesti diferite de o parte si de alta a Prutului?
Stiu, pentru unii, nu si pentru tine, dragă Cassiane,  există această falsă dilemă: moldovean sau român? De unde si istorica noastră bătaie de cap... în... cap. Ca să o explic, mă întreb: cum se face că evreii, locuind pretutindeni, au, în fond, aceeasi religie, se revendică de la aceeasi traditie si, chiar dacă vorbesc si scriu în idis sau în ivrit, consideră că au o singură literatură? Dar, pentru că acesta va părea un caz particular, cum si este, să reamintesc si cazul literaturii germane, care a avut mai multe centre de emergentă, situabile, pe teritoriile a... zeci de state; pentru ca, în secolul al XIX-lea să se stabilizeze în trei state; iar, în secolul al XX-lea, cu fosta RDG, iată că... în patru. Cîte literaturi germane să fie, 3-4, două sau?... Marcel Reich-Ranicki, cel mai important critic german de după război, răspunde la această întrebare univoc: e una! Si aceasta pentru că, elaborînd canonul literar german, el îl creează pe criteriul limbajului, or, literatura, poezia sînt, întîi de toate, limbaj. Ca urmare, specificitatea austriacă, alături de cea elvetiană, dar si de cea, nefericită, din fosta RDG se topesc în conceptul de literatură germană. Cu alte cuvinte, între Kafka si Thomas Mann – ca autori colaborînd în interiorul aceluiasi limbaj si apartinînd aceluiasi spirit literar, modern – nu există diferente care să-i arunce pe planete diferite. Mai mare e rudenia, fie si conflictuală, decît diferentele, acestea manifestîndu-se mai cu seamă sub aspect extraliterar (mediu, formare etc.). Lucrurile se complică, însă, atunci cînd ne gîndim la ceea ce noi numim, adeseori, avînd în vedere lucruri foarte diferite, literatura spaniolă si/sau literatura hispanică, ultima sintagmă înglobînd nu numai codificarea punctului de vedere al metropolei, dar si componentele, distincte, ale unui conglomerat constituit pe o anumită bază, pe bază lingvistică, deci iarăsi putem pune limbajul în chestie, dar nu mai este suficient, pentru că, desi literatura este înainte de toate limbaj, ea nu se instituie numai pe acesta. Mie mi s-a acrit, în Basarabia, atît de tare de această discutie în jurul „dilemei” român-moldovean, încît, ca să scurtez iarăsi drumul, le spun, în conversatii neprotocolare, mai ales recalcitrantilor dintre rusi: dar unde-i acum slăvita literatură sovietică, parcă fusese o... realitate?... Si, în genere, de ce vă mai revendicati de la literatura rusă, cînd, de fapt, sustineati că ati fi „evoluat la...” literatura... sovietică rusă? Sigur că orice împrejurare îsi poate revendica o proprie argumentare, dar pentru ca lucrurile să-si divulge totala inconsistentă, ele trebuie, mai întîi, să se umple de ridicol precum balonul coanei Chirita.
Normal este să ne întrebăm, deci, care sînt semnalmentele unei literaturi dincolo de limbajul care o (poate) face asimilabilă artei, ideii de artă. De fiecare dată, în această privintă, nu se pune la bătaie acelasi criteriu, pentru că si conditiile de dezvoltare (culturală, lingvistică...) vor fi diferite. Realmente, cum arată si exemplele de mai sus, spatiul literar e la fel de tensionat ca si cel politic sau economic. O strălucită demonstratie în acest sens realizează Pascale Casanova, în Republica mondială a literelor. Independent de aceste tensiuni, care sînt firesti (pentru că arta are mereu nevoie de un sistem de referintă bine structurat, a cărui organizare internă se face, însă, întotdeauna mînă în mînă cu un energic impuls destructurant, descentralizant; de... rescriere canonică...), există si forte imperiale sau „nationale” (fie „moldovenesti”, fie... „nistrenizante”), care îsi croiesc propriul joc, jinduind să-si constituie o proprie identitate. Inclusiv literară. Dar este nevoie de ea? Ca si de literatura Osetiei de sud, de exemplu? Slavă domnului că mai avem un bun simt care ne sugerează să judecăm literatura ca pe ceea ce este, nu ca pe ceea ce ar dori cineva, îndeosebi din afara cîmpului literar, să fie aceasta. Prin urmare, dacă literatura este înainte de toate limbaj si dacă acest limbaj reuneste în spiritul său aceeasi traditie culturală, aceleasi mituri fondatoare (Călinescu le intuieste doar importanta, vorbînd de patru, nici acelea, din păcate, nefiind în stare să se legitimize pînă la capăt), dar si acelasi nucleu canonic (Eminescu, Creangă, Caragiale etc.), atunci cum să vorbim de... două literaturi?
Am participat la elaborarea colectiei de antologii Literatura din Basarabia în secolul al XX-lea nu pentru a descoperi/inventa o literatură deosăghită de cea română (stiam că nu există!), ci pentru a clarifica faptul dacă între operele scriitorilor români din Basarabia sînt si texte omologabile jocului liber al valorilor literare românesti dincolo de orice granită; doar cunoasterea în amănunt si în ansamblu a fenomenului legitimează canonul si elimină dubiile, aproximările bolovănoase. Cu tot respectul pentru Lista lui Manolescu, ea abia fundează schema dezbaterii asupra canonului literar românesc. Iar el este important si pentru a stabili gradul de convergentă al scrierilor marginale (cu si fără ghilimele) în raport cu nucleul canonic.
În concluzie: limbajul, traditia,arhetipurile, substratul mitologic, viziunea canonică sînt elementele care fac identitatea unei literaturi dintr-o mare varietate de spirite, în fond rebele, egolatre etc. Restul e... politică, ideologie, tragere de păr... Mai ales aici, în stînga Prutului, unde autonomizarea culturală moldovenistă riscă să ne arunce, în cîtiva ani, în subistorie.
Cum vezi „conflictul” dintre optzecistii basarabeni si generatia/generatiile precedente?
E un conflict literar, un conflict estetic, purtat, însă uneori, de către preopinentii nostri, cu mijloace care n-au de-a face cu dezbaterea intelectuală. Dacă n-ar deveni injuriosi, nici n-am mai avea ce „discuta”. În general, însă, le dăm onorul, îi si celebrăm, îi antologăm, mai si scriem despre ei, adică noi, optzecistii, încercăm, cel putin, să ne comportăm ca niste oameni care nu uită regulile convietuirii culturale...
Cum se împacă universitarul Nicolae Leahu cu poetul Nicolae Leahu – despre care, probabil, primul predă la cursurile pe care le sustine?
Universitarul îl umileste cum poate pe poet; si în viată, dar si în cele literare: are salariu, un salariu modest, dar îl are. Ca să supravietuiască, poetul îi duce geanta universitarului, burghezului. Cred că l-ar bate uneori, dacă n-ar fi un timid. Totusi, fierbe, mă tem să nu devină stîngist, că tot mă întrebasei de poezia angajată. Se ceartă si la cursuri, uneori, pentru că n-au întotdeauna nici aceleasi gusturi si nici măcar aceleasi idiosincrazii, dar, în numele binelui public, se tolerează. Plus că ambii sînt postmoderni. De cîteva ori pe an, cînd fac revista împreună, chiar îi cred prieteni. Pînă se aude soneria...
Cît priveste „clasicizarea”, o las pe seama elevilor, fostilor mei studenti, dacă nu vor avea lucruri mai importante de făcut.
Tema numărului din „Poezia” în care apare acest dialog este Poezie si aluzie. Astept cîteva aluzii pe acest subiect.
Una am făcut-o răspunzînd la întrebarea anterioară, dar cea mai subtilă aluzie pe care mi-a făcut-o vreodată cineva apartine mămunei (bunica Raisei), asa îi spuneam, care, văzîndu-ne cum mîngîiem si îngrijim pisoiul nostru, zise asa, ca printre altele: „As vrea si eu să fiu pisică...” E o vină, un poem tragic aici, pe care mă tem că nu-l voi putea scrie niciodată.
Ce ne poti spune despre revista de cultură poetică „Poezia”?
... Că este o revistă cum nu am mai avut, este chiar revista care si-a pus, întîia, la noi, atît de grav si cu atîta consecventă, această problemă a culturii poetice. Îi urez să reziste valurilor vremii cît va fi poezia însăsi: e o ambasadoare a spiritului poetic, gîndindu-l, adîncindu-l, popularizîndu-l etc.

Interviu realizat de Cassian Maria SPIRIDON

 

 

Home







Matrimoniale3x.ro
Intra sa vezi matrimoniale publi 24 din Romania. Agata ceva sexy chiar azi!
Mai Mult Intimitate.ro
Alegeti dintr-o sumedenie de escorte targu mures pentru a gasi persoana potrivita. Cautati prin sutele de mii de profile!