Dacă mă iubesti

Dacă raza luminoasă a dragostei
ar face să renască
întunericul vietii mele,
as vrea ca primul freamăt
al sufletului meu suferind
să fie o fericită rapsodie.

Nu îndrăznesc
în soaptă să-ti spun
ce-as dori să afli:
să trăiesc fără tine
e o crudă pedeapsă –
dacă mă iubesti... dar, vai, asta este o
    amăgitoare nădejde.

Dacă mă iubesti,
as vrea să vezi sfîrsitul
lacrimilor si nestiutelor dureri.
Înselătoare sovăieli
n-ar îndrăzni si-si mai arate chipul lor viclean.
As vrea să te găsesc
în focul viziunilor divine.
Trandafiri înfloriti vor împodobi
mărăcinele vietii –
dacă mă iubesti... dar, vai, asta este o
    amăgitoare nădejde.

Lîngă fereastra deschisă

În seninul noptii de toamnă,
lîngă fereastra deschisă
stau ore întregi în desăvîrsita,
plăcuta liniste.
Cade ploaia usoară a frunzelor.

În firea mea pieritoare
răsună suspinul lumii ce piere,
dar este un suspin blînd, se-naltă ca o rugăciune.
Fereastra îmi deschide o lume
necunoscută. Îmi oferă un izvor de
inefabile amintiri plăcut înmiresmate.
La fereastră îmi bat aripi – duhuri proaspete de toamnă
pătrund si mă învăluie
si îmi vorbesc în limba lor neprihănită.

Trăiesc sperante vagi si nesfîrsite
si în tăcerea sfîntă a creatiei
urechile mele ascultă melodii,
ascultă cristalina, tainica
muzică din corul astrelor.

Tragedia antică

Tragedia antică, tragedia antică
este sfîntă si uriasă ca inima universului.
A născut-o un dans, o cetate elenă,
dar îndată a a zburat si s-a înăltat la scena
din ceruri.
În teatrul olimpian, într-o arenă vrednică de ei,
Hippolit, Aias, Alcesta si Clitemnestra
ne povestesc viata lor crîncenă si fără temei
si pe chinuitul pămînt cade picătura milei
divine.

Poporul Atenei privea si admira
tragedia sub forma ei de început, umilă.
Tragedia înflorea în teatrul de safir
al cerului. Acolo avea spectatori
pe nemuritori. Si zeii, pe tronuri mari,
din diamant curat, ascultau cu
inefabilă plăcere frumoasele versuri ale lui Sofocle,
fiorii lui Euripide, măretia lui Eschil
si fanteziile attice ale delicatului Agathon.
Actori vrednici de sublimele piese
erau Muzele, Hermes si înteleptul Apollo,
îndrăgitul Diónisos, Atena si Hebe.
Boltile cerului erau pline de poezie,
răsunau monologurile, elocvente si adînc îndurerate,
si corurile, nesecate izvoare de armonie,
si dialoguri ingenioase cu fraze scurte.
Evlavioasă, întreaga natură tăcea,
ca nu cumva zgomotul furtunii să tulbure
minunata sărbătoare. Fără să miste si cu evlavie
văzduhul, pămîntul si marea
vegheau linistea marilor zei.
Iar uneori din ceruri venea un ecou,
adia un eteric buchet de cîteva versuri:
trimetri amestecati cu “Bravo! Bravo!” ale zeilor.
Si spunea văzduhul pămîntului, si bătrînul pămînt mării:
„Tăcere, tăcere! Să ascultăm! În teatrul
din cer se joacă Antigona”.

Tragedia antică, tragedia antică
este sfîntă si uriasă ca inima universului.
A născut-o un demos, o cetate elenă,
dar îndată a a zburat si s-a înăltat la scena
din ceruri.

În teatrul olimpian, într-o arenă vrednică de ei,
Hippolit, Aias, Alceste si Clitemnestra
ne povestesc viata lor crîncenă si fără temei
si pe chinuitul pămînt cade picătura milei
divine.
 
Elegia florilor

Cîte flori sînt înfloresc vara
si, dintre toate florile cîmpului, se pare,
cea mai frumoasă e tineretea. Dar se ofileste
repede si, cînd pleacă, nu se mai întoarce:
liliacul o stropeste cu lacrimi de rouă.

Cîte flori sînt înfloresc vara,
dar nu le privesc aceiasi ochi
si alte mîini le pun pe alte piepturi.
Aceleasi luni sosesc, dar ele par străine:
s-au schimbat chipurile si nu le recunosc.

Cîte flori sînt înfloresc vara,
dar pururi nu rămîn cu bucuria noastră.
Ne desfată oriunde, ne-aduc si mîhnire
si răsar pe mormintele pe care plîngem,
la fel cum smăltuiesc cîmpiile noastre vesele.
A sosit iarăsi vara si cîmpiile toate-nfloresc
dar de la fereastră se ajunge greu acolo:
icoana lor se face mică, tot mai mică, piere.
Îndurerat, se tulbură ochiul, se-ntunecă.
Grele, obosite picioarele nu ne mai ajută.

Anul acesta, în care cîmpiile toate-nfloresc,
pentru noi nu există. Ne-ncununează crinii
unui august uitat; cu umbre iubite se-ntorc
repede anii de ieri, semn blînd cu mîna ne fac
si, blînd, fac să adoarmă inima noastră sărmană.

Bahică

Obosit de amăgitoarea nestatornicie a lumii,
mi-am aflat odihna în pahar:
viată, nădejde, dor închid în el;
dati-mi să beau!

Aici, departe de dezastre, de furtunile vietii,
mă simt precum un năier scăpat din naufragiu,
aflat pe o navă adăpostită-n port:
dă-mi să beau!

O, căldură mîntuitoare a vinului meu, îndepărtezi
orice vînt rece. Nu mă atinge frigul
pizmei, rusinii, urii sau bîrfei:
dati-mi să beau!
Nu mai văd adevărul gol, fără farmec.
De altă viată mă bucur, o lume nouă am:
pe cîmpul fără margini al viselor mă aflu –
dă-mi să beau!

Iar dacă în pahar este venin si aflu
amărăciunea sfîrsitului în el, găsit-am în venin
si fericirea, desfătarea, bucuria si extazul.
Dati-mi să beau!

Vulnerant omnes, ultima necat

Catedrala din Bruges, pe care a construit-o cîndva
un duce flamand puternic si care
o înzestrase cu multă dărnicie,
are un orologiu cu porti de argint,
care arată timpul de multe veacuri.

A spus Orologiul: “Viata mea este rece,
vlăguită si dură”.
Pentru mine, fiecare zi e la fel.
Vineri si Sîmbătă, Duminică, Luni
nu se deosebesc. Trăiesc fără să sper.
Singura distractie, singura schimbare,
în fatala, amarnica mea monotonie,
este nimicirea lumii.
Cînd, lenes si fără nădejde, îmi rotesc acele,
îmi apare-amăgirea oricărui lucru pămîntesc.
Sfîrsit si cădere pretutindeni. Zgomote ale unei lupte necurmate,
vîjîie gemete în jurul meu si înteleg că
fiecare oră a mea răneste, iar ultima ucide”.

A auzit Arhiereul cuvîntul insolent
si a spus: “Orologiule, vorbirea aceasta nu e pe măsura
înaltului tău rang bisericesc.
De unde ti-a venit în minte
o astfel de gîndire vicleană? Ce prostească, eretică idee!
Îndelungata plictiseală
ti-a-nvăluit duhul într-o ceată deasă.
Altă misiune
a primit de la Domnul corul orelor:
fiecare reînsufleteste, ultima naste”.

Zeul îl părăseste pe Antonius

Cînd, pe neasteptate, se va auzi la miez de noapte,
trecînd un alai nevăzut,
cu muzici minunate, cu glasuri frumoase
ca să nu-ti bocesti în zadar norocul pierdut,
nici faptele care au dat gres
nici ale vietii tale planuri, care toate
au fost rătăciri.
Ca unul pregătit din timp, ca un bărbat plin de curaj,
salută, salută Alexandria ce pleacă.
Mai ales să nu te-amăgesti, să nu spui că a fost
un vis, că te-a-nselat auzul;
să nu accepti asemenea nădejdi desarte.
Ca unul pregătit din timp, ca un bărbat plin de curaj,
ca unul, care se-ntelege, ai meritat un astfel de oras,
apropie-te de fereastră, hotărît,
si cu emotie ascultă, dar nu
cu rugăminti si jeluiri de lasi,
ascultă ca pe o ultimă plăcere,
sunetele, minunatele instrumente ale tainicului alai,
si salută, salută Alexandria pe care o pierzi.


Asteptîndu-i pe barbari

Ce asteptăm adunati în agorá?
Astăzi vor sosi barbarii!

Pentru ce în senat e o asemenea pasivitate.
De ce stau senatorii si nu concep legi?
Fiindcă astăzi vor sosi barbarii.
Ce legi să mai facă senatorii?
Cînd vor veni, barbarii vor face ei legi.

De ce împăratul nostru s-a trezit asa de dimineată
si stă la poarta cea mai mare a orasului
pe tron, solemn si cu coroana pe cap?

Fiindcă astăzi vor sosi barbarii
si împăratul asteaptă să-l primească
pe ducele lor. A pregătit, desigur,
un pergament, să i-l dea. În el
i-a trecut demnităti fără număr si ranguri.

De ce cei doi consuli ai nostri si pretorii
au iesit astăzi în togă brodată, de purpură?
de ce si-au pus brătări cu zeci de ametiste
si inele cu superbe smaralde, strălucind în lumină?
de ce au luat astăzi pretioase toiege
cu argint si cu aur măiestrit încrustate?

Fiindcă astăzi vor sosi barbarii
si astfel de lucruri îi uimesc pe barbari.

De ce nici demnii retori nu vin ca totdeauna
discursuri să rostească, să-si spună de-ale lor?

Fiindcă astăzi vor sosi barbarii
si ei nu au chef de retorică si discursuri.

De ce deodată această neliniste
si tulburare (Ce grave au devenit fetele lor!)

De ce străzile si pietele se golesc
repede si toti se întorc la casele lor
plini de gînduri?

Fiindcă s-a înnoptat si barbarii n-au venit.
Dar au venit oamenii de la hotare
si au spus că nu mai sînt barbari.

Si ce vom face, acum, fără barbari?
Totusi, oamenii-acestia erau o solutie!

Itaca

Cînd vei porni pe drumul spre Itaca,
tu să doresti să fie drumul lung,
plin de-aventuri, bogat în cunostinte.
De Lestrigoni si de Ciclopi,
de mîniosul Poseidon să nu te temi,
în calea ta nicicînd nu vei găsi
gîndirea de-ti rămîne’naltă si-o aleasă
emotie ti-atinge sufletul si trupul.
Pe Lestrigoni si pe Ciclopi,
pe crudul Poseidon nu-i întîlni-vei,
dacă nu-i porti în propriul tău suflet,
dacă el însusi nu ti-i pune înainte.
Să doresti ca drumul lung să fie.
Să fie multe diminetile de vară
în care vei intra în porturi, văzute întîia dată,
cu atîta multumire si-atîta bucurie;
în tîrguri din Fenicia să te opresti
si mărfurile bune să le cumperi:
sidefuri si coraluri, abanos si chihlimbar
si senzuale mirodenii de tot felul,
cît poti mai multe senzuale mirodenii.

Itaca să o ai mereu în minte,
e telul tău acolo să ajungi.
Dar nu grăbi călătoria nicidecum.
Ani multi mai bine să dureze ea;
si-apoi bătrîn să ancorezi în insulă,
bogat cu cîte-ai cîstigat pe drum,
neasteptînd să-ti dea Itaca bogătii.
Călătoria minunată ti-a dăruit Itaca!

N-ai fi pornit la drum, de n-ar fi fost Itaca.
Nu are altceva ce să-ti mai dea.
Chiar de-o găsesti săracă, nu te-a-nselat Itaca
Asa-ntelept cum ai ajuns, cu-atîta experientă,
ai înteles acum Itacele ce-nseamnă.
 

(Traduceri de Gh. BADEA)