Parviz KHAZRAI



 
 
 
 
 

Parviz Kharzaï s-a nãscut în Teheran, în 1941. A fãcut studii superioare de Artã Dramaticã la Teheran, Londra si Paris. în 1971 a condus douã Centre Pedagogice de Teatru în Iran. între 1972-1975 a lucrat la BBC Londra si a produs 34 piese radiofonice. în 1975 s-a întors în Iran, unde a predat la Universitatea din Teheran si Farabi. Din 1977, trãieste în Franta, unde scrie, pune în scenã si conduce ateliere (cenacluri) de teatru si literare.
Membru al Casei Scriitorilor, al Societãtii Oamenilor de Litere si al Societãtii Autorilor si Compozitorilor Dramatici, al Academiei Mondiale de Poezie, Parviz Kharzaï este autorul a patru piese de teatru, cinci povestiri persane si treisprezece de antologii (culegeri) de poeme. Este laureat al mai multor premii literare, printre care premiul „Poséiades” al Institutului Academic, Paris, în anii 1994, 1995, 1998.
Operele sale sînt traduse în mai multe limbi.
 
 

Parviz Khazraï aduce în poezia noastrã o vibratie ce vine de altunde si care dã cuvintelor o deschidere neobisnuitã. El le îmbogãteste apropiindu-se într-altfel de realitatea care le hrãneste. Iranian prin nastere, si-a scris la început poemele în persanã. Apoi cîtiva prieteni i le-au tradus în francezã. Acum el se exprimã direct în francezã, gãsind astfel noi posibilitãti de a dialoga.
Parviz Khazrai a scris pînã acum destule texte de revoltã, texte de exil. Solitudinea, sfîsierea, nedreptatea, îndepãrtarea l-au inspirat. Astãzi, odatã cu volumul Noi clipele, el ne prezintã un fel de jurnal afectiv constituit din scurte secvente care trimit la cotidian dar îl transfigureazã prin puterea cuvîntului. Legãtura este asiguratã de prezenta constantã a femeii iubite. Si asta e deajuns ca sã schimbe ordinea lucrurilor, ca sã reveleze încãrcãtura emotionalã. în cîteva versuri (de obicei sase pînã la opt), micile nimicuri ale existentei devin diamante negre ale cãror sclipiri nu se epuizeazã niciodatã. Crochiuri, zvîcniri ale inimii, scurte aluzii narative, apropiindu-se de haiku prin inspiratie si structurã, cu toate cã nu par a proveni dintr-o sensibilitate si  dintr-un imaginar zen. Ele te invitã sã te opresti si sã meditezi îndelung.

                                                                          Jean Max Tixier

NOI CLIPELE
(fragmente)

Dacã vii aici ca sã rãmîi
ridicã-te!
Dacã-ai venit cu gînd de ducã
treci prin zid!

*
Mîinile tale
îmi acoperã pielea obositã
împãrtind-o cu tandrete.
Picioarele tale
aleargã
mereu
în acelasi desert
în acelasi miraj…

*
Mîinile tale :
oglinzile cele mai clare
lacurile cele mai mici;
devotamentul lor
fãrã limite…

Nu mã lãsa sã mã înec acolo…

*
Blîndã privirea ta.
De ce-am rosti cuvinte?
De ce sã-nvîrtim limba
stîrnind noroiul
din strãfundul apelor?

*
în acea searã
într-atît ai tintuit amurgul
cã noaptea odaia mea
fost-a pînã-n zori
luminatã
de privirea-ti.

*
Te priveam în oglindã :
toti anii pierduti
patruzeci si sapte de primãveri.

Mi-ai spus la revedere.
Patruzeci si sapte de primãveri
s-au pornit sã ningã
pe lacul fisurat
al vechii oglinzi…

*
Astãzi
odaia
vibreazã de priviri întunecate
de amenintãri,
tãcerea continuu lunecînd
adînceste pãmîntul
pînã-n infern.

*
Ca sã te pot sculpta în cuvinte
am învãtat atîtea limbi
degeaba!
Nici o materie nu te contine.

Trebuie sã te privesc
întruna
fãrã sã închid ochii,
într-un halou de tãcere
ca adoratorii focului…

*
Dupã ani de zile
iau aceeasi carte,
o parcurg.
O paginã îngãlbenitã
se rupe;
O!
am îmbãtrînit…


Home