POEZIA REALISTÃ
Se vorbeste mult, de o bucatã de vreme, de o poezie nouã,
mai aproape de viatã si mai adevãratã decît
cea romanticã de o poezie realistã. Poezia aceasta ar desãvîrsi
evolutia literaturei cãtre asa-zisa formulã realistã,
ea ar înfãtisa aceleasi caractere pe cari le prezintã
romanele brutale, desi puternice, ale lui Zola si ai sãi. Pentru
poezie, ea ar fi o adevãratã renovatie, deschizînd
orizonturi nouã unui gen literar, care, dupã fanfara strãlucitã
si coloratã a romantismului, dupã acea înviere energicã
pe care au pricinuit-o obisnuitii Cenaclului de la 1830, a decãzut
necontenit, pierzîndu-se în lupte bizantine cu armoniile cuvintelor,
în încercãri fãrã rod de a introduce în
vers mai mult decît poate el cuprinde.
*
Teoria a început sã fie pusã în practicã
de o scoalã întreagã de poeti, care, sãtui de
rafinãrile de limbã, de exotismul bolnav si de emfaza goalã
a romantismului pe drojdii, cãutau un drum nou în artã.
Cercul parnasienilor, cercul care mostenise traditia întîiului
romantism, începu sã vadã scãzînd numãrul
adeptilor sãi. Pe cînd Leconte de Lisle singur mai fãcea
sculpturã poeticã, Sully Prudhomme dezertã la poezia
filozoficã pentru a ne da acele sonete stiintifice, metafizice si
morale cari au pretentia de a condensa stiinta întreagã în
cele patrusprezece versuri ale fiecãruia; Coppée, fãrã
a tãgãdui credinta pe care o pãstra încã
maestrului sãu în poezie, dãdu cel dintîi exemplu
al unei poezii care credea cã depãrtarea în timp si
în spatiu nu sînt numaidecît trebuitoare pentru a face
o operã frumoasã si cã lacrimile sînt duioase
orideunde ar veni ele, cît de înjosit, de umil si de sters
ar fi acela din ochii cãruia le smulge suferinta. Nu mai întîlneau
la dînsul eroi cu nume rãsunãtoare, oameni superiori
cu cuvintele de oracul, cu fruntea palidã si ochii scînteietori;
toate aeste decoruri de feerie el nu le socoate de nevoie si, fãrã
discursuri antitetice, fãrã a chema în sprijinul cuvintelor
cerul si nemãrginirea lumilor, fãrã sã adopte
limba inspiratã si hainele multicolore, eroii lui palizi, bieti
oameni ca toatã lumea, trezirã tot atîtea emotii ca
si personagiile mîndre ale romantismului. Urmînd poate tendintele
naturale ale spiritului sãu de flamand, Coppée pune în
scenã oameni ordinari, împrejurãri banale, cari se
petrec în fiecare zi, ceea ce face ca nimenea sã nu sã
milostiveascã sã le vadã. Si se întîmplã
cã acea banalitate zilnicã si fãrã coloare
sã aibã frumuseti uimitoare, dureri sfîsietoare, emotii
fãrã de seamãn. Poetul sã coboarã între
acesti "umiliti si apãsati" pentru a pune degetul pe rãnile
lor, pentru a le cînta durerile. Adevãrata poezie realistã
apãruse.
*
S-a fãcut un prea mare abuz din termenul de "poezie realistã".
O poezie realistã, în întelesul acela cã, în
loc sã vîneze frumosul exotic sau rãsuflat de vreme,
ar cãuta frumosul modern, e o directie foarte explicabilã
si foarte folositoare poeziei. Modernul are si el frumusetile lui si n-ar
strica sã le vedem noi însine si sã nu lãsãm
descoperirea lor pe seama urmasilor nostri. O miscare realistã în
acest sens, "o miscare modernistã" mai bine, îsi are rolul
sãu si însemnãtatea sa. Dar atunci, zicã-ni-se
ceva ca primele poezii ale lui Coppée si nu murdãriile lui
Richepin.
1890
În loc de a cãuta frumosul în anumite tãri
îndepãrtate, în loc sã alerge dupã un
pitoresc fals si banal, ea s-ar multumi cu zugrãvirea faptelor adevãrate,
obisnuite ale traiului. Exotismul ar trebui lãsat odatã la
o parte. Orientul de fantezie si Spania de carnaval sînt asa de învechite,
încît, chiar cu un talent covîrsitor, nu mai poti scoate
nimic din ele. Poezia romanticã, cu toatã aparenta ei de
bogãtie, a fost o restrîngere a cîmpului în care
poetul poate sã-si aleagã subiectele.
Mãrginind frumosul într-o tarã hotãrîtã,
într-un timp mãrginit, ea punea stavilã poetului, nu-i
permitea sã-si aleagã felul acela de subiecte care se potrivea
cu firea lui. O reactie trebuie fãcutã, spuneau teoreticienii
realismului, natura întreagã deschisã poetului care
sã cînte acele acorduri din armonia generalã a lucrurilor,
care rãsare mai puternic în inima lui. Nu existã un
singur lucru care sã n-aibã frumosul lui; distinctia între
poetic si nepoetic e o vechiturã esteticã fãrã
de înteles astãzi. Nu existã favorizati ca frumusete
în lume; fiecare aspect al nesfîrsitei naturi, fiecare atom
ce intrã în alcãtuirea ei, fiecare fenomen ce se petrece
în ea au tot atîtea drepturi pentru a fi zugrãvite.
Trebuie de lãsat veacului al XVIII-lea distinctia copilãreascã
si ridiculã între lucruri "nobile" si "vulgare". Totul e nobil,
totul poate sluji ca temã pentru o poezie.
Frumosul existã pretutindene; trebuie sã vie însã
artistul pentru ca sã-l gãseascã, si cu cît
artistul acela va fi mai deplin, mai puternic, cu cît ochii lui vor
fi mai "pregãtiti" pentru artã si mai fini, cu atîta
frumosul aflat în lucruri va iesi la luminã în operele
lui mai deplin, mai strãlucitor, mai întreg. Cel mai mare
peot va fi acela care va vedea mai multã cantitate de frumusete
în lucruri, care va da mai îndrãznet la o parte vãlul
care acoperã frumusetile ascunse ale naturei. În sine însã
lucrurile sînt deopotrivã de frumoase, deopotrivã de
vrednice de a fi cîntate. Si de aceea, în loc sã dezgroape
pe fiorosii cavaleri ai veacului de mijloc, în loc sã cînte
pe Argus si ai lui, ca Hugo, în loc sã cãlãtoreascã
cu mintea în tãri de povesti, în tãrile acele
de coloare splendidã, de lumina neînchipuitã în
care îi place romantismului sã-si aseze eroii, poetul modern
n-are decît sã arunce privirile în juru-i; în
orice-i va cãdea înainte, el va putea sã coboare frumosul
pe care, ca o pulbere de aur, el îl asterne pe indiferenta esteticã
a lucrurilor din naturã. Cerul rosu, aprins, fãrã
de un singur nour al Orientului de fantezie, e tot asa de frumos ca si
un cer septentrional, cu albastrul sãu limpede, si rece, cu nourii
greoi ce lunecã pe întinderile lui, în vreme de furtunã.
Fatã cu arta, cel dintîi venit, fãrã sã
fie senior feudal, cãptusit cu greoaia armurã de fier, ori
sultan lenes, cãlcînd peste turmele îndobitocite ale
nenumãratelor lui popoare, e tot asa de accesibil pentru dînsa.
Întrucît durerea lui Othello este ea mai adîncã,
remuscarea lui mai aprinsã decît aceea a unui om al veacului
nostru, în aceleasi împrejurãri? De ce adicã
anumite tãri singure si anumite timpuri sã aibã privilegiul
de a fi cîntate si pe ce se reazimã aceastã pãrtinire?
Aceastã aristocratie esteticã a lucrurilor e datoritã
miopismului poetic al celor ce au decretat-o. Adevãratul poet vede
frumosul pretutindenea si stie sã-l scoatã de oriunde, natura
întreagã are dreptul de a se oglindi în poezie.
Era un adevãrat fenomen literar poezia aceasta. Coppée
dãdea o notã de desãvîrsire nouã în
poezia francezã a veacului. Între bucãtile primului
sãu volum erau adevãrate capodopere: La Bénédiction1
de pildã, ori Angelus2 . Coloarea sobrã, care domnea în
zugrãvirile sale, le dãdea un farmec neobisnuit pentru oamenii
deprinsi cu epilepsismul de miscãri, desfrînarea de coloare
si sublimitatea banalã a unora dintre parnasisti. Ce n-ar fi fãcut,
de pildã, Hugo, din tema aleasã de Coppée în
La Bénédiction? Ar fi adus cerul si pãmîntul
înainte-i, ar fi trãsnit sacrilegiul uciderii unui preot sljind
înaintea altarului, ar fi fãcut o lungã disertatie
moralã-filozoficã asupra religiei sia rmatei, ar fi umplut
aceastã canava peoticã cu oarecare locuri comune care sã
astupe locurile lãsate slobode prin legãtura acestor blocuri
mari de poezie, ar fi pus deasupra un mic vernis3 de sublim care sã
tie proaspete culorile vii si puternice, si am fi avut o poezie "retoricã",
fãrã multã emotie în ea si incapabilã,
prin urmare, de a destepta emotie multã în cititori. Cu totul
altfel Coppée: nici prozã, nici strigãte prometeene,
nici chermesã coloristicã. Povestirea începe severã,
simplã, linistitã. Cucerirea Saragossei, împotrivirea
din case, cãlugãrii aruncînd în acest tablou
de sînge nota întunecatã si tristã a marilor
lor mãntãli negre. Apoi scena de la mînãstire,
împuscarea rãsculatilor, biserica întinzînd tainicele
ei spatii, cu aurituri de tablouri, lumi clipitoare de fãclii -
si preotul bãtrîn slujind liturghia înaintea altarului
împodobit, fãrã de un nor pe frunte, fãrã
schimbare de expresie în fata lui bronzatã de cãlugãr
rãzboinic. Apoi împuscãtura; înãltarea
înceatã a potirului de aur în mîna tremurãtoare
a rãnitului, cuvintele liturgice cãzînd încet,
rar, pierdut, ultimele silabe latine soptite cu ochii închisi, potirul
rostogolindu-se pe treptele de marmurã, în cãderea
trupului. Si cînd versul ultim sunã: "Amen! dit un tambour
en éclatant de rire"1 , rãmîi cu impresia adîncã,
sãpatã în creieri de mîna poetului, a unui lucru
vãzut, a unei scene de omor la care tu însuti ai luat parte.
Începutul acesta de poezie realistã era splendid. Din
nefericire, chiar Coppée nu se poate tinea la înãltimea
pe care o atinsese în volumul lui dintîi. Fiindcã, în
adevãr, e mai greu sã faci o frumoasã poezie realistã,
pentru a întrebuinta cuvîntul, decît o poezie romanticã
de aceeasi valoare. În cea din urmã, decorul însusi
produce o impresie adîncã, pregãteste pe cititori pentru
frumusetile ulterioare ale poeziei. Cum a spus-o bine Hugo în toatã
viata lui, cuvintele au si ele o fizionomie. Sînt cuvinte energice,
sonore, pline, care rãsunã ca o fanfarã rãzboinicã,
altele dulci, ca un soptit de frunze în aburitul molatic al unei
nopti de varã. Sînt apoi cuvinte banale, indiferente, reci,
cari n-au nicio expresie în combinarea lor de sunete - totdeauna
va fi trist pentru un erou de poem epic sã se cheme Gros-Jean sau
Doroftei. Cînd în poemele lui Hugo personajul pus îns
cenã e duce, conte, ori sultan oriental, cînd împrejurãrile
se desfãsurã în salele ogivale si tainice ale unui
castel medieval, cu portive suptiratice si ramificãri mãrunte
de coloane, cînd numele lui e Tiphaine, Argus sau Maured în
singurã aceastã nomenclaturã si cadrul acesta al poemului
te pun într-o stare de spirit potrivitã pentru a vibra armonic
cu faptele fioroase, aprige si splendide ale unei legende romantice. Ori,
cînd, mai tîrziu, Leconte de Lisle, în cele trei colectii
ale lui de Poeme, îti aduce înainte pe neînfricatul Cain,
pe Aksab, bãrbatul sîngeros si idolatru al Feniciii, cînd
îti reconstituie, cu o precizie de arheolog, cadrul antic si strein
al scenelor biblice ori orientale, singur acest fapt te impresioneazã
din capul locului, îti dã o impresie de culoare si luminã
care nu poate fi decît favorabilã, deoarece te face mai receptiv
pentru poezia lui, mai în stare s-o gusti.
La Coppée nimic asemenea: decorul - îl stie orisicine
- e o casã de uvrier, nesãnãtoasã si umedã,
o bucatã uzatã de grãdinã publicã sub
umbra unui copac subtiratec, în agonie; o stradã zgomotoasã
ori un pasaj cenusiu de foburg, eroul e un banal, un om obisnuit cu al
cãrui nume, fãrã energie si rãspîndit
pretutindeni, nu s-a legat nici un sir de idei mãrete, nici o impresie
solemnã. Ajutorul numelui si decorului, asociatiilor de idei formate
deja, nu le mai are poetul: toatã sarcina creãrii emotiilor
cade asuprã-i. Si, pe urmã, banalul e primejdios, nu se mai
vede de la o bucatã de vreme de cãtre poet, linia asa de
finã care îl desparte de nesemnificãtor, de necaracteristic
si atuncea ajungi a spune lucruri cu desãvîrsire fãrã
noimã, lucruri care nu pot trezi nici o emotie în mintea cititorului.
Îti îneci poezia în atom.
Pasul acesta plin de pericole, Coppée l-a trecut, din nenorocire,
foarte adeseori. Am avut atunci bucãti ca acea în care, ducîndu-se
la scoalã, o fetitã sterge nasul degerat al micei sale surori
- ceea ce e departe de a fi interesant, si de a produce o impresie esteticã.
Partea de sensibilitate fraternã înfãtisatã
prin actul stergerii la nas e aproape nulã, si ceea ce ne-ar lovi
într-o pînzã a lui Dow, Van Ostade ori Teniers devine
cu desãvîrsire ridicul într-o poezie, fie ea cît
de realã.
Dacã, prin urmare, un Coppée n-a fost totdeauna fericit
în poezia banalã a realismului, altii vor izbuti, fireste,
încã mai putin, lipsindu-le talentul covîrsitor al maestru.
Mai ales cã toti ceilalti poeti realisti, pe care cu atîta
plãcere si multumire sufleteascã îi însilã
Zola la sfîrsitul uneia din cãrtile sale de criticã,
au gãsit cu cale cã poezia cenusie si umbritã a lui
Copée e prea monotonã si fãrã rãsunet
în public. Au venit atunci realistii noi: Maurice Bouchar, Richepin
si ceilalti tovarãsi ai firmei. Revenind la iubirea romantismului
pentru scînteietor, colorat si cu aparente de energie, ei au încercat
sã dea scînteia aceasta luminoasã prin brutalitatea
senzualã care, altfel, caracterizeazã întreaga dezvoltare
literarã a realismului de la teatrul unde se prezintã tentative
de silnicie pînã la poezia unde se descriu operatiile fiziologice
ale nasterii. Poezia a degenerat, în mîna acestor epigoni fãrã
mult talent, în trivial si donquijotism. S-a exploatat directia literarã
datã la sfîrsitul veacului trecut de scabrosul Piron; la sfîrsitul
romantismului, de Baudelaire. S-au lingusit patimile nesãnãtoase
ale publicului, s-au reînnoit vremurile de bacanale murdare ale lui
Martial si decadentilor erotici din Roma si Grecia. Bestialã, poezia
aceasta nouã a devenit un cîntec violent si murdar de voluptate
nebunã, de erotism bolnav, asemenea cãruia numai în
vremile de civilizati putrezite si descompuse s-a mai vãzut ceva.
Din fericire, directia e prea pe sfîrsite. Sînt directii
literarea cari nu pot tinea mult, care sfîrsesc totdeauna prin a
dezgusta prin excesul la care ajung. Poezia aceasta realistã, începutã
asa de fericit supt condeiul flamand al lui Coppée, s-a prostituit
pentru un succes de librãrie, pentru o reputatie momentanã,
datoritã unor curiozitãti nesãnãtoase ale cititorilor.
De la o vreme murdãria dezgurstã, si literaturele bestiale
se vãd înãbusite de chiar aceia care aclamau, la început,
accentele lor sãlbatice de voluptate, desfrînãrile
lor indecente de limbã.
Si aceastã obosealã a publicului fatã de arta
cu prea multã pornografie, de acest dezgust, care începe sã
se simtã, moare poezia realistã în ultima ei fazã,
senzualã si violentã.
Se stie ce scoalã nouã a înlocuit senilitatea voluptoasã
a "realismului poetic". Stephane Mallarmé nu e preferabil, desigur,
lui Richepin; unul e neinteligibil, celãlalt, dezgustãtor.
Cîstigul nu e mare pentru literaturã. Si, - horrendum!1
- un critic francez spune cã si aceastã scoalã a apocaliptismului
poetic ar fi pe drojdii si cã ar fi o sumã de tineri care
cred pe Mallarmé prea inteligibil.
N. Iorga, Pagini de tinerete, editie alcãtuitã, prefatã
si bibliografie de Barbu Theodorescu, E.P.L., 1968.
1 Binecuvîntarea, în lb. francezã. (n. ed.)
2 Îngerul, în lb. latinã. (n. ed.)
3 Spoialã, lustru, în lb. francezã. (n. ed.)
4 Asa sã fie, zice un tobosar rîzînd zgomotos, în
lb. francezã (n. ed.)
5 Oroare, în lb. latinã. (n. ed.)
