sufletul tău o bojdeucă
unde poetii stau
la o cană cu vin fiert
si vorbesc de-ale lor
chiar dacă e frig
si se apropie zorile
nimeni nu ia astea în seamă
vinul i-a încins
unii chiar recită
cineva bate cu pumnul în masă
ca să-si impună ideea versul
si nu văd nu simt
zorii venind la fereastră
vremea cînd toti
trebuie să plece acasă
aleluind
fiecare în volumul lui de versuri
mă tem
mă tem aerul să nu rănesc
florile si stelele
cu umbra si privirea mea
mă tem că inima mea
bate prea tare
de se aude
pînă la dumnezeu
mă tem că sufletul meu
e prea mult un cutit
si prea putin un lotus
în poem
în poem acum e întuneric
e noapte adîncă fără lună
nu mai e loc în el
pentru nici o tăcere
pentru nici o crimă
cel care trebuia ucis
era poetul si el
are un cutit în spate
si zace ucis
printre litere
golurile dintre cuvinte
i-au venit de hac
pentru curajul lui
de-a nu le lua în seamă
destin
dumnezeu acest stăpîn de sclavi nemilos
mă biciuieste noaptea să scriu
iar ziua mă trimite în arenele culturii
gladiator să-i fiu
cîntecul
singurătate pustiu
numai cîntecul inimii mele
din cer luminînd
insomnii
cu greu adormim noaptea
eu si dumnezeu:
ne bîntuie poemele de peste zi
solo de jazz
sînt durerea
lui dumnezeu
care în noaptea pustie
în lumina lunii cîntă un trist
solo de jazz
la instrumentul
numit moarte
între ziduri de liniste
marginile albe de liniste
îi fac ziduri de închisoare poemului
cititorul trebuie să se închidă
împreună cu poemul
între aceleasi ziduri
pentru a-l întelege
pentru a-l iubi
pentru a fi aproape de el
numai închis în poem
poti întelege pentru ce crimă
a fost el închis între ziduri de liniste
